Traian T. Coşovei

Traian T. Coşovei (28 noiembrie 1954, Bucureşti - 1 ianuarie 2014) - poet. Este fiul Mariei (născută Urdăreanu) şi al lui Traian Coşovei, scriitor. După studiile liceale făcute la Bucureşti, urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvind-o în 1978. Debutează în „România literară” (1978), iar editorial, cu volumul Ninsoare electrică, în 1979 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut). A mai primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994), Marele Premiu „Ion Vinea” (1996) şi Premiul Academiei Române (1996).

Copil teribil al generaţiei ’80, Coşovei a fost, alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin, Alexandru Muşina etc., cam ceea ce fusese Nichita Stănescu alături de Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana şi Constanţa Buzea. Altfel spus, el a însemnat la finele anilor ’80 ce a în­semnat Mircea Dinescu la începutul anilor ’70: insurgenţă ludică, diluviu metaforizant, factor coagulant de generaţie, „instituţie” a boemei literare, ferment destabilizator şi creuzet de atitudini estetice rebele din toate punctele de vedere. În plus, un talent remarcabil şi o covârşitoare forţă de absorbţie a tehnicilor poeziei beatnicilor americani.

Mircea Cărtărescu defineşte poemele lui Coşovei ca pe nişte „scenarii elaborate, spirale strălucitoare construite cu ajutorul laitmotivelor şi al imaginilor recurente, într-un registru indecidabil între ludic şi elegiac. Stări de spirit efemere sunt evocate printr-o comedie arcimboldescă a obiectelor care tind să se organizeze compunând lumi absurde şi tandre, ca de desen animat sau videoclip. Peste puritatea sentimentului iniţial e suprapus un colaj de «citate» din real, prelucrate prin savante manipulări stilistice. Apelul permanent la imaginar, fabricat însă şi el din cele mai concrete detalii, dă poeziei aspectul specific artei postmoderne.”

Debutul lui Coşovei a fost bine susţinut de critică, inclusiv când a fost întâmpinat mai rezervat (pentru Laurenţiu Ulici, de pildă, Coşovei, în Ninsoare electrică, este un epigon al poeziei americane, un mimetic superior şi un talentat manipulator de limbaj, reiterând oarecum rolul lui Nichita Stănescu). Nicolae Manolescu apără numaidecât filiera românească a unor Jack Kerouac, Allen Ginsberg, Bob Dylan & Co., accentuând „angajarea în problemele timpului” şi amendând „impresia greşită a unora”, cum că „aceşti poeţi (ai Cenaclului de Luni) sunt frivoli în ironie, superficiali şi negativişti”.

Prozaismul şi fronda caustică, invazia obiectuală într-un citadinism alienant şi fermecător deopotrivă, apoi clişeele suprarealiste, apetitul pentru mecanisme, spiritul publicitar, strălucirile cibernetice, manifestările „psihedelice” ca în textele Beatles-ilor, rockul, poza erotică dezabuzată, euforiile alcoolice, deprecierea lumii-kitsch, robotizarea atitudinală, alintările eului narcisiac, autoipostaziindu-se efervescent ca înger damnat, exaltarea ereziei şi sensibilitatea ultragiată - sunt notele dominante ale debutului: „Aceleaşi nopţi cu pisicile deschizând cutiile de conserve/în întunericul tandru al lăzilor cu gunoi. / Clack, din palme, / clack, clack / la moara fericită a odihnei. / Încercăm să fim oameni - balanţe comerciale, trenuri electrice / radioul ca o ţeava de eşapament, / cravata/şi rânjetul afectuos din oglindă.”

„Lângă nichel, roţi, biele, păsări mecanice, lacrimi şi ninsori electrice şi alte expresii ale reificării”, Nicolae Manolescu face şi inventarul „imaginilor mai clasice”, şi anume: „apoi o lumină de lună mă apasă încet până când / îi simt gustul pe limbă, până când / deasupra mea se opresc nori suspendaţi / din care vor coborî la noapte spiritele hoinare ale ploii”; „ceasuri de noapte cu acoperişurile oraşului / ca o grămadă de fluturi strânsă la lumina lunii.”

Iar concluzia criticului-mentor: „Sub nesecata inventivitate şi sub revoltele juvenile ale poetului ghicim un suflet tandru, sentimental şi delicat, retractil şi singuratic. În cartea de debut nu sunt doar viziuni atroce, ca acelea din Cu mâinile curate sau din Lobotomia, ci şi tristeţi subtile, iubiri, nostalgii şi multă, multă îndoială.” Verdict valabil pentru întreaga evoluţie a poetului. Acelaşi balans între melancolie şi cinism, între ricanare şi senzaţia eşecului, între ghiduşiile erotice şi erotizante, opuse tentaţiei autoscopice, este de întâlnit în 1, 2, 3 sau... (1980)

Tot aşa, de la jocurile de limbaj, manierismul împănat intertextualist, citate culturale de la Shakespeare şi Eminescu la Leonid Dimov, până la conştiinţa râsului ca mască a decăderii, în Cruciada întreruptă (1982): „Se îndepărtau toate de mine, aşa cum lumea inconştientă şi / disperată întoarce spatele celui căzut / între roţile tramvaiului / sperând să nu vadă - / un vapor care lasă în urmă ţărmul infirm, cheiul schilod, pământul / scufundându-se încet sub aşteptarea mea greoaie / sub ploaia de conferii, spirale multicolore şi alămuri - / pachebot şi arcă târâtă prin deşertul de aer / vâslind cu coastele printr-o Atlantida erotică şi bănuită // În cădere mi s-a năruit alcă­tuirea / şi umbra mi s-a încovoiat şi mi s-a umilit...” sau în Poemele siameze (1983), unde picturalul dublează tot mai intens şi mai eficient declarativul (oraşul este „adormit sub o batistă de eter”, „o blană de pisică electrizată de bastoanele de ebonită ale vardiştilor”, noaptea „aruncă pumni de monezi în tonomatul oraşului”, din forfotirea poematică a urbanului Coşovei alegând nu componenta extenuantă, de singurătate în mulţime, ci spectacolul materiilor artificiale ce dezarticulează fiinţa) până la angoasele din În aşteptarea cometei (1986), unde ironia se ciocneşte deja de spectrul fiziologiei vulnerabile, iar în singurătate se amplifică figurile - surprinzător de variate - ale eşecului: „Respiră adânc aburii supei, îngroapă-ţi mâinile adânc / în perlele verzi ale mazărei, adaptează-ţi metabolismul / după orarul de vară/sfidează cutia poştală, scri­sorile nedesfăcute / izbeşte cu pumnul ceasul deşteptător, telefonul, robinetul, tubul cu pastă de dinţi / Sări cu picioarele pe scoica de tablă a conservei, / linge-te pe bot la gândul perlei dinlăuntru, / stâlceşte în bătaie câmpii - / adormi privind umbra unui avion/ca o albeaţă în ochiul albastru al cerului - / întoarce-te liniştit pe partea cealaltă... // Pentru azi nu mai ai nici o poliţă de plătit.”

Coşovei comentează cu empatie şi aplicaţie multe cărţi ale confraţilor de generaţie, precum şi ale noilor veniţi, situaţi în consonanţă cu promoţia „aerului cu diamante”. Pe de o parte, Mahalaua, de azi, pe mâine (2000) cuprinde „poeme trăite” şi editate în colaborare cu Dan Mircea Cipariu, de cealaltă, Hotel Urmuz (2000), include articole şi recenzii despre Mircea Ivănescu şi Gheorghe Tomozei, dar şi despre Mariana Marin, Nichita Danilov, Elena Ştefoi, Liviu Antonesei, despre Petre Stoica, Emil Brumam sau Florin Mugur, dar şi despre Florin Iaru, Marta Petreu şi Dan Stanciu, într-o înşiruire care merge de la Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu şi Mircea Dinescu până la Cristian Popescu şi Simona Popescu.

Pozând cu tandră resemnare în clasic, în epigon al propriei originalităţi, în moştenitorul unei existenţe covârşite de întâmplări lirice, Coşovei devine propriul personaj, ortografiat „Traiante”, împărţind cu generozitate epitete laudative, visând să împace toate contradicţiile, toate fronturile literare, toate vârstele estetice într-o luminos-împăcată insulă Ellis: „Cu focul stins în vechea mansardă, / cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă / (ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă poemul!) / după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă / sunt singur şi în tăcerea din jur / aproape aş putea să luminez.”

„Îmbătrânirea” întru clasicizarea senzorialului se joacă foarte bine în jurnalul scris împreună cu Ştefania Coşovei, Les Annees folles du socialisme (2000), carte „bicefală”, prin care petrecerile cuplului (erosul şi domesticitatea, bufonadele şi automatismele, dorlotările reciproce, ironia iubitoare şi, în general, amestecul de giumbuşluc şi sarcasm) rezumă şi temele poeziei.

Opera literară

  • Ninsoare electrică, Bucureşti, 1979;
  • 1, 2, 3 sau..., Bucureşti, 1980;
  • Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Ion Stratan), prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982;
  • Cruciada întreruptă, Bucureşti, 1982;
  • Poemele siameze, Bucureşti, 1983;
  • În aşteptarea cometei, Bucureşti, 1986;
  • Rondul de noapte, Bucureşti, 1987;
  • Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990;
  • Bătrâneţile unui băiat cuminte, Constanţa, 1994;
  • Mickey Mouse e mort, Bucureşti, 1994;
  • Ioana care rupe poeme, Bucureşti, 1996;
  • Patinează sau crapă, Bucureşti, 1997;
  • Percheziţionarea îngerilor, Bucureşti, 1998;
  • Lumină de la frigider, Bucureşti, 1998;
  • Bună dimineaţa, Vietnam, Bucureşti, 1999;
  • Mahalaua, de azi, pe mâine (în colaborare cu Dan Mircea Cipariu), prefaţă de Nicolae Ţone, Bucureşti, 2000;
  • Hotel Urmuz, Deva, 2000;
  • Les Annees folles du socialisme - Anii nebuni ai socialismului (în colaborare cu Ştefania Coşovei), Bucureşti, 2000;
  • Institutul de glasuri, ediţie îngrijită de Ştefania Coşovei, postfaţă de Dan Cristea, Bucureşti, 2002;
  • Vânătoarea pe capete, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …