Traian Chelariu

Traian Chelariu (21 iulie 1906, Hatna-Dărmăneşti, judeţul Suceava - 4 noiembrie 1966, Bucureşti) - poet, prozator, eseist şi dramaturg. Cum obligaţiile de serviciu, ca lucrător ceferist, îi impuneau tatălui său, Grigore Chelariu, să-şi schimbe mereu locul de muncă, Chelariu face clasele primare la Măritei, Iţcani, Suceava, ba chiar şi la Bautsch-Budisov (Moravia), de unde familia revine, în 1918, în ţară.

Din 1919, urmează liceul cernăuţean „Aron Pumnul”, absolvit în 1926. Se înscrie, în acelaşi an, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, luându-şi magna cum laude licenţa în filosofie (1930), domeniu în care îşi va susţine, în 1937, şi doctoratul (cu teza Aspecte finaliste şi biologice în pozitivismul lui David Hume). Având şansa unei burse academice, pleacă pentru studii de specializare la Paris (1931-1933) şi la Roma (1933-1934). Câtă va vreme e asistent universitar la Catedra de psihologie şi logică la Cernăuţi, Iaşi şi la Bucureşti, unde se va stabili în 1940. Odată cu instalarea noului regim, urmează pentru Chelariu ani grei de umilinţe şi privaţiuni - interval întunecat, consemnat în pagini de jurnal. A profesat şi în învăţământul mediu.

În 1960 devine lector la Institutul Pedagogic din Suceava. Publică tot mai puţin, astfel încât manuscrisele rămân în sertare. A debutat cu versuri în revista „Floarea soarelui” (1926). Colaborează la „Glasul Bucovinei” (aici este şi redactor-şef), „Junimea literară” (îndeplineşte funcţia de secretar de redacţie), „Gazeta Bucovinei”, „Bilete de papagal”, „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Bucovina”, „Universul literar” (unde a fost redactor), „Bucovina literară” (fiind şi în comitetul de redacţie), „Revista Fundaţiilor Regale” etc.

Livresc şi preţios, cerebral până la ariditate, cu înclinaţie spre teoretizări, Chelariu cultivă în cogitaţiile sale „răzgândirea”. Cu alte cuvinte, gândind cu mintea lui, caută să nu calce pe urmele unor „sentinţe consacrate”. Eseistica, de suflu scurt, comprimată adesea până la dimensiunile unui aforism, nu manifestă inhibiţii faţă de ideile unor cugetători iluştri. Cu o obstinată ambiţie a disocierii, luând în discuţie noţiuni cum ar fi adevărul, libertatea, fericirea, absurdul, răul şi binele, viaţa şi moartea, Chelariu se bizuie în aceste exerciţii de reflexivitate pe bunul-simţ (Prozepentru anul inimii, 1934, Zaruri, 1936, Casăpe nisip, 1937, culegerea postumă în căutarea Atlantida, 1989).

În chestiuni de artă, de teorie literară, Chelariu pune în relaţie, de câte ori are prilejul, valenţele esteticului, etnicului şi eticului. I se întâmplă şi să cadă în inconsecvenţe. „Hermetiştii”, de pildă, i se par depăşiţi şi reci, însă el însuşi nu evită ermetizarea, fiind de părere că poetul nu se cade să scrie „pe înţelesul tuturor”; în plus, „prea clarul ucide frumuseţea plăsmuirilor noastre”. Şi, într-adevăr, „stihul sever” al lui Chelariu nu se remarcă prin limpezime. La fel, notaţiile sale în cheie reflexivă. Cu înfloriri poetizante, silnic nu rareori până la obscuritate, el uită de propria aserţiune, potrivit căreia simplitatea e un „semn regesc”, şi îşi complică teribil frazarea, iluzionându-se că astfel atinge profundităţi de filosof ie nemţească.

Suita de Note germane (din „Adevărul literar şi artistic”), în care sunt portretizaţi diferiţi autori şi li se comentează opera (din care şi traduce fragmente), relevă un cunoscător avizat al acestei literaturi. Impresii, dominate de un extaz lucid, despre sculpturi celebre din muzeele italiene sunt caligrafiate în Pietre la cari mă-nchinai (1937). Însemnări despre capodoperele unor maeştri (sculptori, pictori), ca şi pe marginea unor scrieri ce îi stârnesc interesul, se împletesc în jurnalul din 1929-1936, tipărit postum, Zilele şi umbra mea (1976), care cuprinde mărturii asupra propriei formări ca om de cultură şi ca scriitor, ţintă urmărită cu o rară perseverenţă.

În proze - antologate în volumul Necunoscuta, 1972 -, Chelariu nu e captivul unei singure maniere. Unele naraţiuni sunt contaminate de o febră romantică, sub apelul iubirii (Dram, Necunoscuta), altele se înscriu în arie realistă, istorisind tragedii din lumea satului (Frigul, Noaptea). Iminenţa unor grozăvii, care până la urmă se şi produc, semnalează sminteala realului, care îşi iese, stihinic, din ţâţâni (Lut).

Cu vibrări de lirism (Clara Corona) şi elemente de fanatism (Clondirul), se înfiripă alegoria, care, cu un tremur duios, poate fi şi din lumea celor care nu cuvântă (Sfârşitul şoimului). Contând pe ritmul epic, parabola Subterana ar vrea să sugereze mecanismul alienant al unui sistem totalitar. Portretistica (figura bizară a bătrânului maniac într-ale scrisului, din Răzbunarea unchiului Matei) pivotează între pornirea compătimitoare şi ironia reţinută.

Dintre piesele de teatru ale lui Chelariu (nepublicate în timpul vieţii; un volum de Teatru îi va fi editat în 1976), mai izbutite ar fi drama de inspiraţie istorică, în canonul tradiţiei, La locul numit Direptate, însufleţită de un patos ce antrenează, până la artificiozitate, cadenţe (şi rime) de poem, şi fantezia dramatică Don Juan, în care, eliberat din chinga legendei, seducătorul sevillian e văzut nu ca un înşelător orgolios şi crud, ci ca un himeric, aspirând către un absolut al iubirii. Secvenţele de intensitate în crescendo şi efectele de atmosferă (de care se abuzează în sens melodramatic în Acolo, în Deltă) certifică o vocaţie de dramaturg, care însă prea se lasă furat de poematic.

Lirismul pletoric din unele texte, cum ar fi Baladă carpatină, cu înfloriturile şi insuportabilele lui afectări, face lectura indigestă. Recursul la psihologic (Sfârşitul lui Motoc etc.) şi amprenta etică (Acolo, în Deltă etc.) sunt constante ale acestei dramaturgii, tentată şi de mitologic (La revedere, Nausicaa). Farsele (Din năzdrăvăniile lui Păcală) ratează chiar şi pitorescul de limbaj.

Seve de rusticitate pulsează în volumul liric de debut, Exod (1933), animând un peisaj evocat, în duhul lui I. Pillat, cu atotstăpânitoare melancolie. Zarea tremurătoare este aceea a ţinutului natal, martor al zburdălniciilor copilăriei şi al înfiorărilor primei iubiri. Stârnind regrete, întoarcerea în trecut e, însă, o cărare pierdută.

Şi în Aur vechi (1936), paseistul, mai împăcat, căzut pe gânduri, îşi apleacă urechea la felurite „glasuri de demult”, gata să capteze ecouri din vremuri scitice şi, cum va proceda şi în Versuri de după amiază (1940), din epoci de legendă. Străbătută de o undă de pesimism, reflexivitatea, vrând parcă să se degaje din aburul sămănătorist (vădit în Exod), îşi propune mize înalte („eternitatea”, „desăvârşirea” etc.).

Se simte, la Chelariu, o acerbă voinţă de a-şi reprima, în stanţele pe care le elaborează, impulsurile de sentimentalitate în beneficiul îndoielnic al unei sintaxe îndelung cizelate, meşterită cu „sigle şi echere”, alambicată până la sibilinic. Tot filtrând, decantând, chinuindu-se să-şi rafineze, în „simetrii şi purităţi de cristal”, discursul, stihuitorul aproape că sufocă nu doar palpitul lăuntric, dar, păşind pe o „punte către vid”, până şi înţelesurile. Scrupulul drastic al conciziei, hiperluciditatea, euforia subtilei melodicităţi a unor sonuri conduc la un asemenea rezultat şi în poeziile în vers alb (Poezii în vers alb, 1983).

Un ton neaşteptat de aspru, răbufnind în sarcasme şi blesteme, zvâcneşte în Balade şi strofe răzleţe (1943). Cu toată jalea pe care o lasă în urmă, războiul, „stihie” devastatoare, insuflă bucovineanului podidit de patriotice simţiri impulsuri de energie combativă.

O antologie din versurile lui Chelariu, Scrieri lirice, s-a editat în 1970. Respirând o seninătate ce îngăduie şi câte o inflexiune de umor, sonetele - înmănuncheate în Scrieri lirice, 1973 - întreţes îngândurări de convenţie (despre deşertăciunea vieţii, labilitatea soartei etc.) şi rostiri de moralist încrezător, sub „clare ceruri”, în valorile sufleteşti pozitive. Tristeţea ce se împânzeşte, prelingându-se dintr-un anotimp în altul, printre irizări albăstrui, exprimă chinurile potolite ale unei iubiri târzii. În creaţia poetică a lui Chelariu, după atâtea întortocheri şi canoniri, sonetele aduc o linişte şi o claritate reconfortante.

Opera literară

  • Exod, Cernăuţi, 1933;
  • Proze pentru anul inimii, Cernăuţi, 1934;
  • Aur vechi, Cernăuţi, 1936;
  • Zaruri, Cernăuţi, 1936;
  • Cântece de leagăn, Mediaş, 1936;
  • Casă pe nisip, Cernăuţi, 1937;
  • Pietre la cari mă-nchinai, Cernăuţi, 1937;
  • Dulcile cuvinte, Cernăuţi, 1940;
  • Versuri de după amiază, Cernăuţi, 1940;
  • Balade şi strofe răzleţe, Cernăuţi, 1943;
  • Scrieri lirice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, prezentare Alexandru Dima, Bucureşti, 1970;
  • Necunoscuta, ediţie îngrijită de Ecaterina Chelariu, cuvânt înainte Mircea Horia Simionescu, Bucureşti, 1972;
  • Scrieri lirice, cuvânt înainte Eugen Barbu, Bucureşti, 1973;
  • Teatru, îngrijită şi prefaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1976;
  • Zilele şi umbra mea, îngrijită şi prefaţă de Corneliu Popescu, Iaşi, 1976;
  • Poezii în vers alb, îngrijită şi postfaţă de Corneliu Popescu, Iaşi, 1983;
  • În căutarea Atlantidei, ediţie îngrijită de Doina Florea şi Corneliu Popescu, prefaţă de Doina Florea, Cluj Napoca, 1989;
  • Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, prefaţă de Mircea A. Diaconu, Bucureşti, 2002;
  • În căutarea Atlantidei (fragmente noi), ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea A. Diaconu, Iaşi, 2003.

Traduceri

  • Suflet nipon, Cernăuţi, 1937.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …