Tradiţionalism

Orientare ideologică şi culturală configurată în perioada interbelică, tradiţionalismul derivă ca termen din tradiţie (latină tradere: „a transmite”, „a preda”, „a încredinţa”). În literatura universală sensul lui s-a exprimat, fără afişarea nominală, prin declanşarea în Franţa, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a celebrei Querelle des anciens et des modernes.

În toate literaturile mişcările novatoare s-au confruntat cu împotrivirea la schimbări a concepţiilor şi modurilor expresive consacrate, în literatura română ideea de tradiţie apare, hotărât formulată, în Introducţia lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară” (1840), unde se pledează pentru însuşirea „duhului naţional” şi, consecutiv, pentru reflectarea în literatură a tot ce ţine, în trecut şi prezent, de specificul autohton.

Ideologia „Daciei literare” a fost reactivată programatic, la începutul secolului al XX-lea, de revistele „Sămănătorul” şi „Viaţa românească”, prin care manifestări tradiţionaliste promovate de publicaţii dinainte de 1900, precum „Vieaţa”, „Vatra”, „Evenimentul literar” etc., s-au constituit în doctrine călăuzitoare ale curentelor dominante până la primul război mondial: sămănătorismul şi poporanismul. Continuând orientarea spre specificul naţional, preluând unii colaboratori ai revistelor ce o susţinuseră, „Gândirea” (1921-1944) accentuează din prima etapă - şi în curând absolutizează - prin codirectorul (apoi directorul unic) Nichifor Crainic componenta sămănătoristă, nu fără a-i înnoi conţinutul şi a-i da un sens mult mai precis.

De aceea şi înlocuieşte vocabula „sămănătorism” cu tradiţionalism (numit mai târziu şi gândirism), care - afirmă el, în articolul-manifest Sensul tradiţiei din numărul 1-3/1929 - „voieşte”, întocmai ca sămănătorismul, „o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie”. O cultură şi o creaţie redimensionate - specifică în continuare Crainic. Sămănătorismul a „aprofundat caracterul etnic al acestui popor”, dar a „ignorat caracterul lui religios”. Literatura sămănătoristă descrie natura „în orgii de culori”, omul fiind „numai un pretext pitoresc în vigurosul tablou al naturii”, „o făptură telurică printre alte făpturi telurice”, pentru că aici „un duh al pământului ţâşneşte păgân şi frenetic”.

Propunându-şi să îmblânzească duhul ancestral păgân prin supunere la canoanele creştine, „Gândirea” va promova o literatură, o muzică, o pictură şi o sculptură spiritualizante. Va grefa pe „ideea istorică” şi pe „ideea folclorică” sentimentul religios. În înţelegerea lui Nichifor Crainic, tradiţionalismul implică prin definiţie ortodoxismul. Supralicitând religiozitatea ţăranului român, el afirmă că în lumea rurală totul e impregnat de sens religios, în expresie creştină răsăriteană, ortodoxă. Amintind că pentru ţăran grâul şi tot vinul (nu doar partea euharistică) sunt trupul şi sângele lui Hristos, directorul „Gândirii” găseşte că acest fapt demonstrează „cât element creştin s-a dizolvat din conţinutul Bisericii în adâncul poporului, încreştinându-l pe el, uneltele şi vitele cu care lucrează, pământul pe care trăieşte”.

Expresia în folclor a pătrunderii duhului creştin în toate componentele lumii de la ţară e, după Crainic, autohtonizarea sacrului. Asemenea slavofililor ruşi, care propuneau un „Hristos rusesc”, doctrinarul român al ortodoxismului consideră, într-un eseu anterior articolului din 1929, Iisus în ţara mea (1923), că viziunea specific românească a lumii implică valorificarea artistică şi literară a acelor situaţii din biografia eristică în care Mântuitorul apare ca un Hristos rustic.

Procedând astfel el însuşi, Nichifor Crainic înfăţişează în lirica sa România ca o „ţară de peste veac”, „Ţara lui Lerui-Ler”, străjuită de „săbiile duhului”, străbătută de o corabie îngerească. Una din poeziile lui se intitulează Iisus prin grâu şi evocă un cunoscut moment evanghelic. Cristalizată în publicistica lui Nichifor Crainic, ideologia „Gândirii” are câteva principii configurative în eseistica premergătoare apariţiei articolului-program Sensul tradiţiei, texte semnate de Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, G.M. Ivanov şi mai ales de Lucian Blaga, al cărui articol din 1921, Revolta fondului nostru nelatin, va impulsiona, fără voia autorului, supralicitarea de către o anumită presă a ponderii componentei dace din fiinţa naţională.

Convergent cu ortodoxismul lui Crainic este militantismul ortodox al lui Radu Dragnea, foarte activ colaborator al „Gândirii” în 1927-1930, susţinător al ideii că întreaga cultură românească ar trebui să se întemeieze pe Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, adoptată drept catehism al ortodoxiei mondiale în sinodul din 1642 de la Iaşi. Studii în spirit autohtonist, nu şi ortodoxist, a publicat în „Gândirea” Petru Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea). Autohtonizarea creaţiei artistice era încurajată de cronicarii „Gândirii”, în special de cel muzical, George Breazul, şi de cel plastic, Francisc Şirato. Pictorul Demian a decorat paginile revistei în stil bizantin.

În deceniul al patrulea etnicismul şi ortodoxismul şi-au avut un teoretician în Vasile Băncilă. Nu toţi colaboratorii „Gândirii”, fie aceştia eseişti, critici, gânditori, aderau la sensul ideologic al orientării promovate de directorul revistei. Adepţi, cu toţii, ai spiritualului şi ai unei creaţii cu caracter naţional, unii refuză ortodoxismul dogmatic, propunând libera interpretare a oricărei credinţe, ca şi a folclorului românesc cu conţinut religios. Potrivit unei precizări a lui Blaga, dintr-un text rememorativ, începuturile şi cadrul unei prietenii (1940), în gruparea revistei s-au conturat încă din primii ani două poziţii: una de „dreapta”, exprimată de Crainic şi de ceilalţi susţinători ai ortodoxismului canonic, alta de „stânga”, al cărui exponent era Lucian Blaga însuşi.

În 1943 Blaga avea să se separe de „Gândirea”, întemeindu-şi propria publicaţie, „Saeculum”. Concordantă cu poziţia acestuia e atitudinea lui Tudor Vianu, Dan Botta şi I.M. Sadoveanu. Penetrat sau nu de ortodoxism, principiul etnic defineşte, în perioada interbelică, şi orientarea unor periodice precum „Cugetul românesc”, „Cuvântul literar şi artistic”, „Secolul”, „Floarea de foc”, „Ramuri”, „Năzuinţa”, „Flamura”, „Datina”, „Familia”, „Gând românesc”, „Pagini literare”, „Junimea literară”, „Viaţa Basarabiei”, „România literară” (revista condusă de Cezar Petrescu) şi „Universul literar” (seria 1938-1944).

Prin literatura pe care au publicat-o preferenţial, „Gândirea” şi celelalte periodice tradiţionaliste dau un nou impuls orientării spre specificul românesc, inspiraţiei din lumea rurală, explorării trecutului autohton până în cele mai profunde straturi, valorificării zăcămintelor folclorice. Adâncind gândirea estetic-filosofică românească anterioară prin însuşirea unor idei contemporane cu puternică acţiune formativă din Occident (H.S. Chamberlain, Oswald Spengler etc.) şi din scrierile intelectualilor ruşi antibolşevici (N. Berdeaev, D. Merejkovski etc.), rafinând expresia artistică prin asimilarea unor experienţe moderniste, aceste publicaţii, dar şi altele, au stimulat apariţia în literatură a noului curent.

Situat principial în opoziţie cu modernismul, tradiţionalismul şi-a apropiat, prin unii reprezentanţi, forme de artă ale acestuia, chiar dintre cele mai radical inovatoare. Caracterele tradiţionaliste se precizează mai cu seamă în poezie. Invarianta lor este estetizarea spiritualizantă a unui material de inspiraţie autohton. Menţinându-se în universul rural, tradiţionaliştii semnalează cu stăruinţă în acesta constituenţi ce nu atrăseseră în chip deosebit privirile sămănătoriştilor.

În versul sămănătorist apar în prim-plan câmpuri, holde, munţi, ciobani, hore, nunţi, lăutari, cârciumi, hanuri; lirismul tradiţionalist decorează peisajele cu biserici, schituri, troiţe, înfăţişează preoţi, monahi, ceremonii cultice, datini de sărbători, procesiuni religioase, coboară pe pământ îngeri, înlocuiesc strigătura şi chiotul cu melosul de colindă, cu formule de incantaţie magică. Modalităţile expresive diferă de la poet la poet, dar, mai mult decât atât, nu toţi tradiţionaliştii (prin sursa inspiraţiei) urmează acelaşi principiu poetic.

Unii, precum Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Dumitru Ciurezu, Radu Gyr, Zaharia Stancu (în primul său volum, Poeme simple), Emil Giurgiuca, Ion Buzdugan, profesează un tradiţionalism integral, menţinându-se în formula clasicizantă a lui George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, St. O. Iosif, Octavian Goga; alţii interpretează motive tradiţionale cu instrumente moderne: simboliste (Ion Pillat, Virgil Carianopol, Vlaicu Bârna), expresioniste (Lucian Blaga, Adrian Maniu, Aron Cotruş, N. Crevedia, Mihai Beniuc). Dintre prozatorii cu masivă prezenţă în „Gândirea” şi în reviste din constelaţia ei, doar Victor Papilian este realmente un „gândirist” (deşi tematica sa e mai mult urbană, deci netradiţională), prin tendenţionismul şi chiar tezismul creştin ortodox al unor scrieri.

Cezar Petrescu a debutat în 1922 cu volumul tipic sămănătorist Scrisorile unui răzeş, spre a încerca după aceea să scrie, urmând modelul „comediei umane” a lui Balzac, o „cronică românească a secolului XX”. Gib I. Mihăescu (netradiţional prin sursele inspiraţiei) are comun cu gândirismul cultivarea lui Dostoievski (a cărui influenţă a suferit-o, încă mai adânc, şi Victor Papilian), dar nu în spirit ortodoxist. Opera lui Mateiu I. Caragiale se află la antipodul oricărui fel de tradiţionalism. Amprente, dar fără specific gândirist, conţine proza lui Pavel Dan şi a lui Ion Vlasiu.

În dramaturgie orientarea există în varianta sămănătoristă, nu gândiristă, la Victor Ion Popa, la I. Valjean, şi tot sămănătorismul predomină în piesele lui Vasile Voiculescu, chiar dacă una dintre ele, La pragul minunii, poate fi raportată şi la gândirism. Antisămănătorist declarat, Blaga a exploatat, şi în teatrul său, ca în poezie, „duhul eresului”, zăcămintele de religiozitate păgână din folclorul autohton.

Cât despre eseu, poziţia ortodoxă canonică, formulată programatic de Crainic, a fost susţinută cu tenacitate, în numeroase exegeze şi polemici teologice, de Dumitru Stăniloae. Cronicarul literar al „Gândirii”, Ovidiu Papadima, şi mai ales eseişti şi critici de la alte reviste tradiţionaliste, precum Dumitru Tomescu, C.S. Făgeţel, Alexandru Dima, Ion Chinezu interpretează literatura mai mult în spiritul „Sămănătorului” decât în cel gândirist.

Check Also

Avangardă

Avangarda este un nume generic dat unor orientări şi grupări literar-artistice moderniste apărute îndeosebi la …

Tradiţionalismul şi identitatea naţională la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Distincţia dintre conservatorismul politic şi tradiţionalism Conservatorismul politic, după cum ştim, trimite la tradiţie, pentru …