Tradiţionalism, modernism şi avangardism în lirica interbelică

În contextul în care rolul factorilor exteriori în constituirea imaginarului poeziei devenea, în perioada interbelică, unul minor, iar conceptul poezie se schimba radical, tradiţionalismul, modernismul şi avangarda sunt trei termeni generici, care încearcă să acopere, într-o anumită măsură, experienţele şi varietatea lirismului interbelic, noutatea formulelor artistice estetice într-o perioadă în care curentele literare tind să interfereze, iar graniţele diferitelor formule estetice se permeabilizează mai mult ca oricând.

Înfăţişarea poeziei româneşti de după Mihai Eminescu anunţase, la început de secol al XX-lea, înfruntarea specifică oricărui fenomen cultural, aceea dintre tradiţie şi inovaţie. Încercând să conserve vechile idealuri poetice, tradiţia românească se exprima acum mai degrabă sub formă de programe şi de ideologii culturale decât ca o direcţie reală în poezia vremii.

Octavian Goga şi George Coşbuc, poeţii cei mai importanţi de după Eminescu, sunt singurii care ilustrează o dimensiune tradiţională a poeziei prin tematică şi, în bună măsură, prin mijloacele de expresivitate. Alexandru Macedonski, în schimb, contemporan cu Miahi Eminescu, nu doar teoretizează schimbarea poeziei, ci o şi exprimă într-o lirică în care elementele de parnasianism coexistă cu noua sensibilitate a simbolismului.

Definit ca spirit novator în planul creaţiei artistice (Adrian Marino, Dicţionar de idei literare) sau ca mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane), modernismul se concretizează în opinia lui Mircea Scarlat, din Istoria poeziei româneşti, în trei ipostaze: modernismul programatic care corespunde termenului de avangardă, modernismul moderat şi modernismul clasic.

Lista poeţilor modernişti include, aşadar, atât pe reprezentanţii avangardei, ai modernismului programatic, precum Tristan Tzara sau Ilarie Voronca, Stephan Roll ori Geo Bogza, cât şi poeţi precum Ion Vinea, Benjamin Fundoianu, Adrian Maniu sau Alexandru Philippide, care ilustrează un modernism mai degrabă moderat, deşi, în cazul unora dintre ei, integrarea într-o direcţie modernistă a fost uneori concurată de prezenţa unor elemente ale tradiţionalismului poetic.

Cât priveşte tradiţionalismul, chiar dacă rămâne şi în perioada interbelică mai degrabă un program decât o sensibilitate reală (Nicolae Manolescu), îl putem totuşi identifica în opera unor poeţi precum Ion Pillat ori Vasile Voiculescu.

Văzut ca expresie a unei nevoi creatoare de valori autohtone, tradiţionalismul poetic polemizează, în fond, cu ideea imitaţiei lovinesciene a formelor poeziei franceze. Concretizat mai ales în mişcarea ivită în jurul revistei „Gândirea”, tradiţionalismul a revitalizat teme romantice mai vechi, precum folclorul, mitul sau latura ortodoxiei în spaţiul românesc, ecourile lor găsindu-se nu numai în opera acelor poeţi acceptaţi ca tradiţionalişti, având ei înşişi această conştiinţă a apartenenţei, ci şi la alţi reprezentanţi ai liricii interbelice, precum Tudor Arghezi ori Lucian Blaga.

Tabloul poeziei interbelice este, aşadar, unul variat. Dar cei care definesc pregnant lirica momentului sunt aşa-numiţii clasici ai modernismului. Este vorba de Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.