Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova - 18 iunie 1917, Bucureşti) - filozof, eseist, estetician, traducător, critic literar, avocat şi politician. Este fiul filologului Ioan Maiorescu, înrudindu-se după tată cu Petru Maior şi cu Timotei Cipariu, iar după mamă, Maria (născută Popasu), cu episcopul Ioan Popasu. Între 1846 şi 1848 urmează primele două clase elementare la şcoala din oraşul natal, însuşindu-şi acasă şi primele noţiuni de limba latină. În 1848 pleacă, împreună cu mama şi cu sora lui, Emilia, la Bucureşti, Braşov şi apoi la Sibiu. Sub protecţia lui Avram Iancu, familia ajunge la Blaj, în decembrie 1848, apoi revine la Braşov, unde rămâne câţiva ani.

De la 1 noiembrie 1850 Maiorescu este înscris elev în clasa întâi a primului gimnaziu românesc din Braşov, înfiinţat şi prin stăruinţa unchiului său, episcopul Popasu. După terminarea anului şcolar pleacă la Viena, unde, între timp, se stabilise tatăl său. Din octombrie 1851 devine elev extern al Academiei Theresiane. Învaţă limba germană, pe care va ajunge să o cunoască perfect şi în care va alcătui, peste câţiva ani, încercări literare (piese de teatru şi versuri). Continuarea studiilor la Viena, între 1855 şi 1858, îi este înlesnită de o bursă oferită de Episcopia Blajului. În urma rezultatelor excelente la învăţătură, va fi primit, din 1856, ca elev intern al aceleiaşi şcoli. Citeşte extrem de mult, mai ales literatură germană clasică şi romantică (Lessing, Goethe, Schiller), literatură engleză (Shakespeare) şi franceză (Corneille, Racine, Moliere). Merge frecvent la spectacole teatrale, învaţă să cânte din flaut. Îşi formează o cultură solidă şi multilaterală, întemeiată mai ales pe capodoperele literaturii universale. Studiază, tot acum, franceza, engleza, italiana, latina şi greaca.

Încă elev, tălmăceşte o povestire din Jean Paul, pe care o trimite, în 1857, la „Gazeta Transilvaniei”, însoţind-o de câteva rânduri în care blamează literatura franceză de foileton, dar apreciază literaturile engleză şi germană. Tălmăceşte de asemenea din scrierile lui Lessing şi Klopstock. Termină şcoala în iulie 1858, fiind clasificat cel dintâi în promoţie. După o scurtă vacanţă în ţară, se înscrie, la 9 noiembrie, ca student în filosofie, la Universitatea din Berlin. Un timp predă psihologia la diverse pensioane particulare. Dorind să-şi scurteze perioada studiilor universitare, părăseşte Universitatea berlineză, transferându-se la cea din Giessen, unde, acordându-i-se scutire de frecvenţă, obţine doctoratul în filosofie magna cum laude, la 2 iulie 1859, cu teza Das Verhaltnis. În toamna lui 1859 pleacă la Paris, continuându-şi studiile cu o bursă a Eforiei Şcoalelor.

În 1860 scrie lucrarea Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, cu care dobândeşte, la 17 decembrie, şi titlul de licenţiat în litere la Sorbona. Conferenţiază despre vechea tragedie franceză şi muzica wagneriană (Die alte franzosische Tragodie und die Wagnersche Musik) la 10 martie 1861, în cadrul Societăţii Filosofice din Berlin, al cărei membru corespondent era şi la a cărei revistă, „Der Gedanke”, va colabora cu câteva articole. Conferinţa o va repeta la Paris, în Cercle des Societes Savantes. La 28 noiembrie 1861 obţine şi diploma de licenţiat în drept, cu teza De jure dotium. Du regime dotal. Manifestările sale din străinătate, bine primite de presa de specialitate, provoacă ecouri favorabile şi în ţară, unde Maiorescu se întoarce spre sfârşitul anului 1861, refuzând propunerea de a rămâne în Prusia ca director de ziar. După nici o lună, la 10 decembrie, începe în Bucureşti un ciclu de prelegeri publice, Despre educaţiunea în familie, pe care le continuă până în primăvara anului următor. Prin intervenţia directă a domnitorului Al. I. Cuza, la 2 iulie 1862 i se acordă un post de supleant la Tribunalul Ilfov, fiind înaintat procuror peste puţin timp.

La 16 noiembrie 1862 e numit profesor la Universitatea din Iaşi, iar la 3 decembrie, director al Gimnaziului Central din acelaşi oraş. La 9 decembrie îşi inaugurează cursul Despre istoria republicii romane, la care va renunţa la 23 ianuarie 1863, pentru a începe, din iniţiativa Ministerului Cultelor, altul, de filosofie (psihologie). Cu acest prilej introduce, primul în România, metoda seminarizării studenţilor. Între februarie şi septembrie 1863 a funcţionat ca decan al Facultăţii de Filosofie, iar la 18 septembrie 1863 a fost ales rector pentru o perioadă de 4 ani. La 8 octombrie 1863 e numit şi director al Şcolii Normale „Vasile Lupu”, ale cărei cursuri le redeschide la 8 ianuarie 1864, după o scurtă călătorie de documentare la Berlin, efectuată din însărcinarea lui A.I. Odobescu. Predă pedagogia, gramatica română, psihologia, compunerea şi iniţiază, cel dintâi la noi, practica pedagogică a viitorilor învăţători. Se îngrijeşte şi de apariţia primului anuar şcolar din Principate („Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862-1863”).

La 10 februarie 1863 începuse în Iaşi un ciclu de conferinţe publice despre educaţia în familie în lumina principiilor psihologice şi estetice. După un an, la 9 februarie 1864, asociindu-se cu alţi tineri întorşi din străinătate (P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti), iniţiază o nouă serie de conferinţe, care, sub numele de „prelecţiuni populare”, marchează începutul activităţii publice a Junimii, societate la a cărei întemeiere Maiorescu a avut un rol decisiv. În vara anului 1864 împotriva sa este dezlănţuită o campanie de calomniere, condusă de unul dintre adversarii săi politici, Nae Ionescu. Fără o cercetare prealabilă, este suspendat la 9 octombrie 1864 din toate funcţiile pe care le deţinea.

A fost reintegrat la 26 mai 1865, după achitarea pronunţată, la 8 februarie, în procesul de imoralitate care i se intentase. Continuă prelegerile la Universitate (unde predă şi estetica), precum şi activitatea de conducere a Şcolii Normale, de la a cărei direcţie va fi însă înlăturat, fără motiv, la 16 ianuarie 1868. Maiorescu profesează acum şi avocatura (fusese admis în Baroul Iaşi la 10 ianuarie 1866). Partizan convins al unităţii tânărului stat român, a desfăşurat o intensă activitate politică, mai ales în paginile ziarului „Vocea naţională” (1866), pentru a combate mişcarea separatistă, susţinând în acelaşi timp alegerea unui domn străin. După urcarea pe tronul României a lui Carol I, avea să rămână un monarhist convins.

Maiorescu scrie cea mai mare parte a cuvântului introductiv la primul număr, din 1 martie 1867, al „Convorbirilor literare”, unde publică, în următorii ani, studii şi articole cu un larg răsunet în cultura română. La 20 iulie 1867 devine membru al Societăţii Academice Române, dar demisionează la 10 octombrie 1868, nefiind de acord cu orientarea latinistă a majorităţii membrilor ei (va reveni în 1879). Pledează în câteva procese angajate mai dinainte, ceea ce dă prilej adversarilor politici să provoace destituirea sa de la catedră la 24 martie 1870. După scurt timp este reintegrat de P.P. Carp, ajuns ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

În mai 1871 Maiorescu este ales deputat în Parlament, la ale cărui lucrări participă din iarna aceluiaşi an, motiv pentru care va fi considerat demisionat din învăţământ, ultima sa prelegere la Universitatea ieşeană datând din 15 noiembrie 1871. În 1874 părăseşte definitiv Iaşiul, stabilindu-se la Bucureşti. Numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 7 aprilie 1874, el încearcă să traducă în fapt unele din ideile sale: alcătuieşte un proiect pentru reorganizarea învăţământului rural, introduce limba română ca materie de studiu în licee, se ocupă de organizarea învăţământului superior politehnic. Demisionează însă la 28 ianuarie 1876, deoarece proiectul său de lege este respins.

La 1 mai 1876 primeşte numirea de agent diplomatic la Berlin, funcţie la care renunţă la 19 iulie. Întors în ţară, conduce ziarul „Timpul” în perioada ianuarie-aprilie 1877. În ianuarie 1878 e ales deputat, prilej cu care se stinge şi procesul intentat împotriva sa, ca şi a altor foşti miniştri conservatori, de către guvernul liberal (i se imputase, între altele, acordarea unor burse de studii în străinătate lui Alexandru Lambrior, George Panu, G. Dem. Teodorescu, Spiru Haret, Constantin Meissner). Reales în Adunarea Constituantă la 4 mai 1879, se distinge prin spiritul său de larg umanism, cu prilejul discutării regimului juridic al străinilor din România. Trăind din avocatură, Maiorescu nu neglijează preocupările literare, continuând să găzduiască în casa sa, aşa cum o făcuse şi la Iaşi, întrunirile Junimii. Deşi în acest timp nu face parte din guvern, publică un articol în „Deutsche Revue” (1881) prin care susţine necesitatea încheierii unei alianţe între România şi puterile Europei Centrale - orientare politică pe care a păstrat-o întreaga viaţă.

La 10 octombrie 1884 este reintegrat în învăţământul superior, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor de logică, urmând a ţine şi un Curs de istoria filosofiei (germane, franceze, engleze) în secolul 19. Mai ales al doilea curs s-a bucurat de un larg răsunet. Cu acest prilej Maiorescu s-a ocupat îndeosebi de idealismul german, de pozitivismul francez şi de empirismul englez. În 1886 se desparte de prima soţie, Clara, născută Kremnitz (din această căsnicie se născuse Livia Maiorescu), recăsătorindu-se cu Ana Rosetti, sora soţiei lui Iacob Negruzzi.

La 23 martie 1888 e numit, pentru a doua oară, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Îşi dă demisia la 29 martie 1889, deoarece îi fusese respins şi cel de-al doilea proiect de reorganizare a învăţământului. La 16 noiembrie 1890 va fi numit din nou ministru al Cultelor, dar renunţă la portofoliu în februarie anul următor. Pentru puţin timp (7 iulie 1900 - 13 februarie 1901) a fost şi ministru de Justiţie. Atât ca om politic influent, cât şi ca ministru, i-a sprijinit pe românii transilvăneni în revendicările lor naţionale, ajutându-i în mod direct ori de câte ori a avut prilejul. Ales rector al Universităţii din Bucureşti în octombrie 1892, reales peste 4 ani, demisionat în 1897 din motive politice, Maiorescu publică cel dintâi anuar al acestui lăcaş de învăţătură. Renunţă la profesorat în 3 martie 1901, dar continuă cursul, la rugămintea ministerului, până la 9 martie 1909, când, la cererea sa, este pensionat definitiv.

La 29 decembrie 1910 e numit ministru de Externe, iar în iulie 1912 din nou, pentru o scurtă perioadă, ministru de Justiţie. La 29 martie 1912 ia conducerea Consiliului de Miniştri, fiind numit prim-ministru în acelaşi an, la 10 octombrie. După războiul româno-bulgar, desfăşurat în timp ce el era prim-ministru, prezidează Conferinţa de Pace de la Bucureşti (iulie 1913). La funcţia de prim-ministru a renunţat la 31 decembrie 1913, după ce, scurt timp de la alegere, renunţase şi la şefia Partidului Conservator. În timpul primului război mondial a rămas în Bucureştiul cotropit de armata germană, refuzând să ia legătura în orice fel cu ocupanţii. Răpus de o boală de inimă, a fost înmormântat la cimitirul Bellu, lângă tatăl său.

Impresionantă forţă morală, caracter ferm, uneori rigid, inteligenţă profundă, posedând întinse, sistematice şi temeinice cunoştinţe îmbogăţite mereu prin lecturi, Maiorescu, însemnat om politic şi orator de renume, s-a impus totodată ca unul dintre cei mai prestigioşi oameni de cultură români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Întreaga sa activitate a răspuns cerinţelor epocii, fiind determinată de dezvoltarea societăţii româneşti, la al cărei progres a contribuit în mod substanţial. A fost înzestrat cu aptitudini deosebite pentru filosofie, către care a vădit o înclinaţie timpurie. În formarea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, o influenţă decisivă asupra sa a avut-o filosofia lui Kant, prin prisma căreia a receptat ulterior o parte din concepţiile lui J. Fr. Herbart, ale pozitivismului lui A. Comte, ale empirismului lui H. Spencer şi ale filosofiei lui Schopenhauer.

Maiorescu pleacă de la ideea că orice judecată directă asupra fenomenelor naturii trebuie să se bazeze pe date concrete, accesibile senzorial. Era de părere că filosofia se întemeiază pe legi desprinse din observarea directă a naturii. Cât despre metafizică, a considerat că rezultatele ei trebuie să fie supuse, cu timpul, verificărilor ştiinţei, convins că numai experienţa şi practica sunt capabile de a confirma sau de a infirma o teorie. În virtutea acestei concepţii, s-a arătat un adversar statornic al dogmelor şi al motivărilor subiective şi a admis legitatea, socotind legile drept concepte universale, valabile pentru toate domeniile existenţei.

Adept al teoriilor evoluţioniste, pe care le-a aplicat în câmpul activităţii umane, el a fost ostil teoriei fixismului. Din unghiul pozitivismului a privit şi cercetarea activităţii spirituale, considerând că ştiinţele oferă, prin observaţiile şi legile lor, un suport solid în acest sens. După el, fenomenele psihice sunt strâns legate de cele biologice şi, în consecinţă, cerea psihologiei să ţină seama de rezultatele fiziologiei. De pe această poziţie, acceptând ideile lui Ludwig Feuerbach, Maiorescu a fost un ateist, considerând că religia, pe care totuşi nu a respins-o integral, închide calea spre progres, căci se opune prin dogmatismul ei investigării ştiinţifice. Susţinând că ştiinţele pozitive îşi exercită influenţa şi asupra eticii, a împărtăşit numai o parte a concepţiilor lui Schopenhauer, nefiind de acord cu unele din principiile fundamentale ale acestuia. Astfel, admitea pesimismul ca o parte integrantă a oricărei concepţii despre viaţă, dar nu îl considera unica atitudine esenţială; admitea durerea ca factor pozitiv, dar atribuia acelaşi rol şi plăcerii.

Apreciind în mod deosebit arta scriitoricească a lui Schopenhauer, traduce un fragment din Parerga und Paralipomena sub titlul Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (1890), după ce în 1870 tălmăcise un text mai puţin cunoscut, Despre filosofia la Universitate. O primă versiune, fragmentară, a traducerii aforismelor a apărut în „Convorbiri literare” în 1872, fiind reluată şi publicată integral, în aceeaşi revistă, peste 4 ani. Nemulţumit de rezultat, reface traducerea, publicând şi reluând noua versiune în numeroase ediţii. Contribuie astfel la cunoaşterea la noi a filosofului german cam în acelaşi timp când el începuse a se bucura de popularitate în Europa.

Umanismul profund al lui Maiorescu reiese şi din afirmaţia potrivit căreia nici o creaţie durabilă, în ordinea spiritualităţii, nu se poate realiza în cercul individualismului, ci numai prin ridicarea în sfera de interese a omenirii. Raţionalist ponderat, el a năzuit către o filosofie practică, nu speculativă, marcându-şi influenţa asupra unei întregi serii de gânditori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. De orientare pozitivistă este şi Logica sa, aflată sub influenţa lui John Stuart Mill. Apărută în 1876, lucrarea a cunoscut numeroase reeditări şi a avut un rol deosebit în formarea şcolii româneşti de logică. Difuzată de la catedrele universităţilor din Iaşi şi, mai ales, din Bucureşti, ca şi prin numeroase conferinţe, gândirea filosofică a lui Maiorescu a îndrumat hotărâtor spiritul public românesc din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea către spiritul ştiinţelor moderne.

Nu mai puţin important a fost rolul său în crearea terminologiei filosofice româneşti moderne. Din tendinţele pozitiviste ale gândirii sale decurge şi preferinţa pentru o estetică în care primatul revine legii sau, mai exact, principiilor. Judecata de valoare este supusă principiilor care, în decursul timpului, se schimbă în funcţie de experienţele literare ale fiecărei epoci. Ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice deţine în concepţia lui Maiorescu un loc important, atenuând în mare măsură statutul de subordonare al aprecierii critice. Din acest motiv, el a susţinut că în estetică determinantă este nu teoria, ci realitatea artei. Tocmai de aceea a căutat să deducă principiile estetice din evoluţia fenomenului literar, acordând o mare importanţă capodoperelor, pe care le considera capabile să ofere trăsăturile caracteristice ale modelului ideal. Şi-a întemeiat argumentările pe exemple luate din literatura universală (Homer, Shakespeare, Goethe) şi română (Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri), din folclorul literar autohton.

Cu toată atenţia dată conceptului de lege, a avut grijă să delimiteze domeniul esteticii de cel al epistemologiei, bazându-se pe opoziţia, socotită de el ireductibilă, dintre artă şi ştiinţă; cea dintâi ar reda intuirea directă, individuală a naturii, cea de a doua ar reflecta natura prin abstracţii generalizatoare. Acordând o importanţă deosebită personalităţii artistului, esteticianul defineşte arta drept un colţ al naturii văzut impersonal şi exprimat printr-un temperament individual. Prima parte a afirmaţiei a fost contestată de Constantin Dobrogeanu-Gherea (1886). Polemica iscată cu acest prilej a evidenţiat aspectul complementar al principiilor estetice ale celor doi combatanţi, a căror dispută stă la temelia criticii literare româneşti moderne.

Sprijinindu-se pe teoriile lui Platon şi mai ales pe ale lui Arthur Schopenhauer, Maiorescu afirmă impersonalitatea artistului în perceperea lumii: în cursul acestui act artistul se uită pe sine şi se înalţă în sfera unui „entuziasm impersonal”, izvorât din altruism, pătrunzând astfel în natura absolută a lucrurilor şi reuşind să redea nu particularul, ci generalul. Prin depăşirea cercului de interese individuale se creează o operă de valoare universală cu atât mai evidentă, cu cât artistul posedă o concepţie profundă despre viaţă. Rădăcinile artei sunt fixate astfel în activitatea psihică, deşi li se recunoaşte şi un statut propriu.

Arta - susţine Maiorescu - este o cale de cunoaştere a lumii, alături de cea ştiinţifică; ea se bazează pe contemplaţia dezinteresată şi lipsită de finalitate practică, iar în măsura în care nu face aceasta, se autodistruge, deoarece se îndepărtează de principiul ei fundamental. Arta exclude orice element raţional luat ca atare (politic, ştiinţific, istoric); fiindu-i contrar din principiu, acest element este acceptat numai în măsura în care serveşte la generarea unor pasiuni şi sentimente. Obiectul artei nu e dat de noţiuni (de care se ocupă alte domenii), ci de pasiuni şi sentimente, care sunt eterne. La temelia artei stă frumosul, considerat, în spirit hegelian, drept aparenţa sensibilă a ideii. Frumosul înseamnă contopirea ideii cu latura sensibilă, tinzând spre sublim (când predomină cea dintâi) şi spre plăcut (când predomină cea de-a doua).

Preferând frumosul propriu-zis şi condamnând excesele, Maiorescu îşi evidenţiază nu atât clasicismul concepţiei, cât înclinaţiile şi gustul. În ceea ce priveşte raportul dintre operă şi cititor, el susţine, înrâurit de Schopenhauer, că opera exercită o profundă influenţă moralizatoare dar nu în mod direct, ci prin înălţarea cititorului în lumea aşa-zisei „ficţiuni ideale”, care este o aparenţă a realităţii şi nu realitatea însăşi; altfel, arta ar copia realitatea. Lumea „ficţiunilor ideale” îl ridică pe cititor deasupra intereselor cotidiene, egoiste şi îl determină să se uite pe sine ca individ. Pentru a atinge acest scop, artistul trebuie să fie de o sinceritate desăvârşită şi să ocolească imitaţia. Aceasta din urmă este un principiu distructiv cu atât mai primejdios, cu cât duce la neglijarea individualităţii naţionale a poporului din care face parte artistul. Specia literară cea mai aptă de a releva specificul naţional i se părea a fi romanul, îndrumat spre un „realism popular”, prin care să se fixeze asupra unor personaje din lumea rurală.

În ceea ce priveşte poezia, Maiorescu a considerat că esenţa ei se află în stabilirea unui raport între lumea materială şi cea intelectuală. Un rol esenţial îi revine imaginii, care constituie materialul poetic propriu-zis, în timp ce cuvintele nu ar fi decât un vehicul, de o importanţă totuşi hotărâtoare, întrucât fără ele poezia nu poate exista. O condiţie fundamentală este noutatea imaginii; clişeele, când se apelează la ele, trebuie aşezate într-un context înnoitor. Preferând poezia concisă, construită pe principiul gradaţiei, excluzând diminutivele şi cuvintele vulgare, cerând unitate a compoziţiei, justeţe şi logică a comparaţiilor şi metaforelor, Maiorescu a introdus în literatura română o serie de norme a căror aplicare a contribuit la împământenirea unor criterii ferme, extrem de eficace în epocă.

Majoritatea ideilor sale despre artă constituiau bunuri comune în estetica europeană şi fuseseră cunoscute la noi şi mai înainte (V.A. Urechia, B.P. Hasdeu, Radu Ionescu, Gheorghe Sion etc.). Dar în articolele sale, cu deosebire în Despre poezia română (1867, iniţial inclus în volum cu titlul Poezia română. Cercetare critică, cunoscut ulterior sub denumirea O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), precum şi în Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885), Eminescu şi poeziile lui (1889) şi Contraziceri? (1892), aduce o viziune unitară, chiar dacă nu originală, despre artă, susţinută cu argumente superioare şi întemeiată pe o gândire fermă.

În domeniul criticii, acţiunea fundamentală a lui Maiorescu constă în delimitarea obiectului artei de cel al ştiinţei, al moralei, al istoriei şi al politicii, ceea ce presupunea o vastă operaţie de apreciere valorică atât a literaturii române de până atunci, cât şi a celei contemporane. Chiar de la început estetica sa îşi dezvăluie funcţia eminamente practică. Activitatea de critic literar a desfăşurat-o cu deosebire între 1867 şi 1886, perioadă în care a mai publicat În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871-1872) şi cele două studii de „patologie literară”, Beţia de cuvinte în „Revista contimporană” şi Răspunsurile „Revistei contimporane” (1873).

După 1890 s-a ocupat mai puţin de critică, deşi a continuat să fie prezent în viaţa literară. Direcţiile principale ale activităţii sale de critic au vizat atât formarea unei opinii publice corecte, cât şi sporirea exigenţei scriitorilor faţă de propriile creaţii. El a căutat să îndrepte gustul cititorilor către valorile artistice durabile, oferind în acest scop o serie de principii de judecare desprinse din capodoperele literaturii universale şi naţionale. Întreaga sa critică, pe care o legitima în măsura în care ajuta la dezvăluirea şi înlăturarea răului, a fost o replică faţă de starea literaturii române dintre 1860 şi 1870, când beletristica se confunda adesea cu istoria, politica, morala ori cu ştiinţa, iar frumosul - cu binele şi adevărul. Efectuând distincţia cuvenită şi afirmând că obiectul criticii este relevarea frumosului din opera de artă, Maiorescu a combătut cu vehemenţă epigonismul literar de după 1850, afirmând că mediocritatea e cu atât mai periculoasă, cu cât se manifestă într-o cultură începătoare. În consecinţă, a ridiculizat scrierile mediocre bazându-se atât pe gustul propriu, cât şi pe principii.

Una din principalele lui acţiuni critice a constat în impunerea unor criterii valorice deduse numai din analiza operei, ceea ce a dat autoritate afirmaţiilor, contribuind la constituirea criticii literare româneşti într-un domeniu axiologic autonom. Din acest punct de vedere, Maiorescu poate fi considerat cel dintâi reprezentant al criticii literare româneşti moderne. Cerând criticului o largă receptivitate, el a impus respectul faţă de operă şi judecarea ei obiectivă. A pus totdeauna pe primul plan realitatea operei şi nu speculaţia teoretică, ceea ce i-a permis să exprime aprecieri durabile. Este cel dintâi care a reliefat valoarea poeziilor lui Mihai Eminescu, iar ulterior pe aceea a comediilor lui I.L. Caragiale.

Având o mare autoritate intelectuală, el a atras atenţia cititorilor asupra poeziilor lui Octavian Goga (cărora le-a evidenţiat valoarea patriotică), a povestirilor lui Mihail Sadoveanu (cărora le-a subliniat naturaleţea), a nuvelelor lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. A relevat cu deosebire specificul naţional al operei literare, pe care l-a transformat într-un alt criteriu valoric, îndată după cel estetic. Întrunindu-i pe scriitorii junimişti sub ideea combaterii lipsei de autenticitate în literatură, a proclamat drept principiu suveran luciditatea, exigenţa în creaţie şi în apreciere - trăsături distinctive a ceea ce el însuşi a numit „noua direcţie”. Născută ca o reacţie împotriva nonvalorii, „noua direcţie” s-a remarcat, sub raportul criticii, prin negarea violentă a frazeologiei patriotarde, prin opoziţia permanentă faţă de excesele de orice fel şi prin afirmarea consecventă a valorilor.

Maiorescu este cel dintâi care introduce în critica noastră literară spiritul de şcoală, pe care a căutat să îl cultive şi să îl dezvolte la fiecare dintre membrii Junimii. Faţă de colegii de grupare a arătat multă bunăvoinţă, înrudită uneori cu părtinirea, bunăvoinţă vădită nu numai în manifestări publice, ci şi în lectura atentă şi meticuloasă a textelor, numeroase, ce i se trimiteau, sugerând modificări şi întreţinând cu membrii cenaclului ori cu cei ce urmau să devină membri o corespondenţă întinsă, din care nu lipseau sfaturile şi îndrumările. Maiorescu a contribuit substanţial la crearea celei mai importante manifestări unitare de spirit critic în literatura noastră. Noua direcţie animată de el continuă, într-un plan superior, mişcările literare anterioare. Profund naţională, „direcţia nouă” a îndrumat literatura către realitatea autohtonă, pe care criticul o dorea transpusă într-o haină artistică originală.

Refractar spiritului provincial, a militat pentru o largă deschidere către cultura europeană, cerând însă o receptare critică, şi nu o imitaţie servilă. Ca factori de referinţă recomanda atât tradiţia artistică (mai ales din perioada 1830-1850), cât şi literatura populară. Acesteia din urmă i-a acordat o importanţă deosebită sub raport estetic, fără a-i neglija valoarea socială. Invocând valoarea artistică a folclorului, a condamnat mediocritatea şi imitaţia, a dezavuat simbolismul şi i-a preţuit pe Vasile Alecsandri, Victor Vlad-Delamarina sau pe Ioan Popovici-Bănăţeanul.

O atenţie aparte a dat Maiorescu problemelor limbii artistice, preocupat de ruptura care s-ar ivi între literatura cultă şi popor, în cazul în care latinismul şi-ar impune punctele de vedere. Pentru el, „direcţia nouă” însemna, între altele, şi o nouă orientare în aprecierea limbii operelor literare, căreia îi cerea să fie naturală şi expresivă. De aici, condamnarea exceselor stilistice şi preferinţa pentru o limbă echilibrată şi armonioasă, din care a făcut un alt criteriu valoric. A apreciat scriitori de o valoare modestă, care se remarcau însă prin acurateţea lingvistică a exprimării (Theodor Şerbănescu, Dimitrie Petrino, Matilda Cugler-Poni). El însuşi a folosit în scrierile critice o limbă ce poate fi considerată model de precizie şi de eleganţă. A apelat la o terminologie critică modernă, care, începând, cu el s-a impus în literatura română.

Un rol esenţial în afirmarea opiniilor l-a avut şi stilul criticului. Mânuind cu abilitate ironia, el se servea de argumentul logic pentru a sublinia, distant, inferioritatea adversarului, pe care îl desfiinţa de obicei prin citate ridicole, selectate cu cruzime. Critica literară pe care o practică e un reflex al criticii sale culturale. De-a lungul întregii activităţi el a judecat cultura română contemporană în legătură strânsă cu viaţa socială. Considerând că societatea românească, aflată într-o perioadă de tranziţie, este, chiar prin acest fapt, imperfectă, vedea în critică singurul mijloc de îndreptare, pornind de la principiul că circumstanţele istorice explică o stare de fapt, dar nu o pot scuza. Consecventă acestui punct de vedere, critica sa culturală, vehementă uneori, nu acceptă compromisul.

Cel dintâi atac de proporţii a avut loc în 1867-1868, odată cu apariţia articolului Dreptul public al românilor şi şcoala lui Barnuţiu (tipărit separat în 1868 şi inclus în volume cu titlul Contra şcoalei Barnuţiu). Adversar, prin temperament şi formaţie, al oricăror excese, adept al organicismului şi al sistemelor filosofice pozitiviste şi criticiste, Maiorescu a condamnat cu duritate şovinismul şi demagogia, pe care le considera responsabile de impasul culturii române, la temelia căreia socotea că s-ar afla aşezat „neadevărul”. Rădăcinile acestei situaţii le găseşte în perioada anterioară. Constată că ideea latinităţii limbii şi a poporului nostru, cât şi concepţiile care animaseră generaţia trecută au degenerat după 1859, devenind cu timpul o frână. Caută să le combată de pe o poziţie situată între conservatorism şi liberalism (deşi va ajunge până la demnitatea de şef al Partidului Conservator, Maiorescu nu a fost un conservator convins).

Critica sa nu propune niciodată întoarcerea spre trecut, ci vizează doar o cale spre progres. Partizan al evoluţionismului, combate tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele şi socialismul, căruia i se opune sistematic. Credea într-o evoluţie socială cu parcurgerea obligatorie a tuturor stadiilor. Din această pricină va fi un adversar tenace al împrumuturilor străine nejustificate, pe care le consideră, după o formulă căreia el i-a dat o largă circulaţie, „forme fără fond”. Generate de procesul rapid al modernizării României, acestea sunt considerate primejdioase, deoarece duc la crearea unei rupturi grave între popor şi cultură. Rod al unei generaţii avide de înnoiri, dar incapabilă să le asimileze, cultura astfel apărută ar fi superficială. Lipsită de tradiţie, alcătuită din forme goale, ce imită civilizaţia occidentală, ea ignoră specificul naţional şi pune sub semnul întrebării însăşi existenţa poporului român, căci un popor poate trăi fără cultură, dar cu o cultură falsă dispare.

Remediul propus constă în adaptarea grabnică a acestor forme la fondul specific naţional, pentru a se crea premisele unei culturi adevărate, în care energia naţională să nu mai fie consumată într-o direcţie eronată. Continuând acţiunea începută de Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, Maiorescu a iniţiat o campanie îndelungată împotriva exagerărilor latiniste, condusă de pe poziţii ştiinţifice moderne şi după principiul că limba asigură conservarea naţionalităţii, în acest scop a recomandat consecvent cultivarea limbii populare, socotind că un idiom evoluează după uzul vorbitorilor, nu după legi inventate de filologi.

Aportul său principal constă în soluţionarea problemelor ortografiei, chestiune spinoasă, pe care a abordat-o mai întâi în lucrarea Despre scrierea limbei române (1866), în spiritul unui fonetism raţional. El a atacat sistemele ortografice etimologizante, grăbind abandonarea lor de către majoritatea filologilor vremii. Propunerile sale au reprezentat cea mai mare parte a raportului prezentat (în numele comisiei însărcinate cu elaborarea ortografiei) şi aprobat de Academia Română la 8 aprilie 1880. Reluate şi perfecţionate în 1903, ele constituie norme fundamentale ale ortografiei româneşti moderne şi au avut însemnătate deosebită în păstrarea specificului limbii. Acelaşi scop e urmărit şi în articolul Limba română în jurnalele din Austria (1868), care a avut o contribuţie decisivă la apărarea individualităţii limbii române din provinciile aflate sub ocupaţia austriacă: Transilvania, Bucovina şi Banat.

A condamnat, în egală măsură, şi excesul de împrumuturi lexicale (În contra neologismelor, 1881), stabilind o sumă de principii riguroase şi în această direcţie. Convins că o cultură adevărată se edifică numai de jos în sus, s-a arătat sensibil la aspectul educativ al problemelor culturale, încercând să atragă de partea sa oameni tineri. A sprijinit, atât materialiceşte, cât şi moraliceşte, un număr apreciabil de scriitori şi oameni de ştiinţă aflaţi la începuturile activităţii lor. I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici, Samson Bodnărescu, Eduard Gruber, Alexandru Lambrior, Spiru Haret, George Coşbuc şi Jan Urban Jarnik s-au bucurat de sprijinul său dezinteresat. De Eminescu s-a preocupat în mod special, atât înainte de declanşarea bolii, cât şi mai târziu. A alcătuit cea dintâi ediţie a versurilor lui - considerată printre cele mai bune - drepturile de autor folosindu-le pentru îngrijirea poetului, iar după moartea acestuia pentru înfiinţarea unor burse destinate studenţilor merituoşi.

Maiorescu are un merit principal în orientarea Junimii până într-atât, încât numele său a fost confundat cu acela al societăţii. Activitatea sa nu poate fi concepută în afara grupării ieşene, căreia i-a fost îndrumător eficace şi care i-a sprijinit în mod substanţial manifestările. La întrunirile junimiste ţinute în locuinţele sale din Iaşi ori din Bucureşti au fost citite cele mai de seamă lucrări ale literaturii române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Venind de timpuriu în contact cu capodoperele literaturii universale, Maiorescu s-a simţit îndemnat către creaţia literară.

Spectator pasionat de teatru, încă din copilărie, începe prin a alcătui comedii: Die Blodsinnige (1855) şi Ein Lustspiel ohne Namen (1856). Din aceşti ani datează şi primele încercări poetice, tot în limba germană. Meditaţii adolescentine, poeziile trădează aspiraţia către prietenie şi dragoste, însoţită de un pesimism uşor melodramatic, specific vârstei. În versurile scrise mai târziu, la maturitate, acest pesimism dispare, făcând loc introspecţiei stoice. Calităţi literare au discursurile parlamentare, reunite în cinci volume, apărute între 1897 şi 1915. Oratorul se dovedeşte un priceput mânuitor al procedeelor retorice, are ştiinţa de a folosi o limbă transparentă şi precisă, o frază amplă şi echilibrată.

Aceste însuşiri, care conferă stilului său o structură de tip clasic, sunt evidente şi în Istoria contimporană a României (1866-1900), editată postum, în 1925. Începute în 1855 şi continuate până în preajma morţii, Însemnările zilnice pot fi considerate printre cele mai reprezentative jurnale intime ale literaturii române. Ele sunt un document revelator asupra formării personalităţii lui Maiorescu şi, în genere, a intelectualului român. Cititor pasionat, bun cunoscător al câtorva limbi, Maiorescu s-a încercat şi în traduceri.

Încă din 1857 trimisese la „Gazeta Transilvaniei” două tălmăciri, care însă nu au fost publicate: una din Charles Dickens, iar cealaltă din Jean Paul. A mai tălmăcit un fragment din partea întâi a lui Faust de Goethe (1870), semnând numai cu iniţiala numelui de familie, şi o scurtă poezie de Byron (1884). Îndreptate către literatura de factură realistă, preferinţele l-au determinat să aleagă şi să traducă nuvele de Bret Harfe (1870) şi de P.A. de Alarcon (1881). Fără a o preţui în mod deosebit, a tradus şi una dintre dramele lui Henrik Ibsen, Copilul Eyolf (1895), dar şi romanul Vechilul moşiei Siekala de suedezul H.S. Greth ori povestirea La moartea unui căţeluş de Maurice Maeterlinck.

Opera literară

  • Einiges Philosophische în gemeinfasslicher Form, Berlin, 1861; traducere (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), cap. I, 1920;
  • Chestiuni filozofice pe înţelesul tuturor (cap. IX);
  • Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunei morale studiul fundamental în gimnasiu?, 1862-1863;
  • Regulele limbei române pentru începători, Iaşi, 1864;
  • Despre scrierea limbei române, Iaşi, 1866;
  • Poezia rumână. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii, Iaşi, 1867;
  • Contra şcoalei Barnuţiu, Iaşi, 1868;
  • Constantin Negruzzi, 1868;
  • Învăţământul primar ameninţat, 1870;
  • Despre reforma învăţământului public, 1870;
  • Beţia de cuvinte în „Revista contimporană”. Studiu de patologie literară, Iaşi, 1873;
  • Răspunsurile „Revistei contimporane”. Al 2-lea studiu de patologie literară, Iaşi, 1873;
  • Critice, Bucureşti, 1874; vol. I-III, Bucureşti, 1892-1893; vol. I-III, Bucureşti, 1903; vol. I-III, Bucureşti, Minerva, 1915; vol. I-III, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Rădulescu-Pogoneanu. Bucureşti, 1926, 1930, 1943; vol. I-II, ediţie îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, prefaţă de Paul Georgeseu, Bucureşti, 1967; vol. I-II, ediţie îngrijită de Domnica Filimon, introducere de Eugen Todoran, Bucureşti, 1973;
  • Din „Critice”, ediţie îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, prefaţă de Liviu Rusu, Bucureşti, 1967;
  • Logico, partea I, Bucureşti, Socec, 1876; ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Brucăr, Bucureşti 1940;
  • Patru conferinţe, rezumate de Mihai C. Brăneanu (Hermes), apendice de Anghel Demetriescu, Bucureşti, 1883;
  • Prefaţă la Mihail Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1884;
  • Ar. Densusianu, „Negriada”, 1884-1385;
  • Gr. H. Grandea, „Miosotul”, „Nostalgie”, „Fulga”, 1835-1886;
  • Timoteu Cipariu, Alexandru Cihac, 1887;
  • Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I-IV, Bucureşti, 1897-1904; vol. V, Bucureşti, 1915;
  • Mihail Strajanu. „Principie de estetică şi poetică”, 1898-1899;
  • Estetica lut Schopenhauer, 1900;
  • Istoria filosofiei contimporane franceze, 1900;
  • N. Rădulescu-Niger, „Patriotism”, 1903-1904;
  • Raport asupra ortografiei revizuite, făcut Academiei Române în numele Secţiunii literare, 1904;
  • Scrisoare către I.V. Socec, 1892, 1906;
  • Două note critice, 1908;
  • Ion Dragoslav, „povestea copilăriei”, „Fata popei”; G. Rotică, „Poezii”, 1909-1910;
  • Istoria contimporană a României (1866-1900), Bucureşti, 1925;
  • Însemnări zilnice, 1931, ianuarie-decembrie 1932, ianuarie-februarie 1934;
  • Însemnări zilnice, I-III, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1937-1943;
  • Însemnări zilnice, 1968, 1969, 1970, 1972;
  • Gedichte, ediţie îngrijită şi prefaţă de I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940;
  • Poezii, traducere în Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971;
  • Poezii, 1972;
  • Jurnal şi Epistolar, I-II, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, introducere de Liviu Rusu, Bucureşti, 1975-1978;
  • Opere, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, introducere de Eugen Todoran, Bucureşti, 1978.

Traduceri

  • Arthur Schopenhauer, Despre filosofia la Universitate, 1870; Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă, 1876-1877; ediţia II, Bucureşti, 1890; ediţie îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, prefaţă de Liviu Rusu, Bucureşti, 1969; Despre estetica poeziei, Despre istorie, Despre geniu, 1885;
  • J.W. Goethe, Din „Faust”, 1870; Traduceri din..., martie-aprilie 1932;
  • Carmen Sylva, P.A. de Alarcon, Bret Harte, Kin-Ku-Ki-Kuan, în Patru novele, prefaţa traducătorului, Craiova, 1882;
  • G.G. Byron, Umpleţi-mi paharul (Fill the goblet again), 1884;
  • Henrik Ibsen, Copilul Eyolf, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1895;
  • Chesterfield, Culese şi alese, 1910;
  • J. Grimm, Cuvântarea asupra bătrâneţei, 1923.

Check Also

Mariana Dumitrescu

Mariana Dumitrescu (27 august 1924, Bucureşti – 4 aprilie 1967, Bucureşti) – poetă şi traducătoare. …

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …