Ticu Archip

Ticu (Sevastia) Archip (4 ianuarie 1891, Târgovişte - 31 martie 1965, Bucureşti) - prozatoare, traducătoare şi autoare dramatică.

Fiică a Elisei (născută Mainge) şi a lui Grigore Archip, ofiţer, Archip a absolvit, în 1913, Facultatea de Matematică din Bucureşti şi a predat această disciplină la diferite şcoli, între 1923 şi 1927 funcţionând şi ca asistentă a profesorilor Gheorghe Ţiţeica şi Dimitrie Pompeiu la seminariile de geometrie analitică şi de mecanică ale Facultăţii de Matematică. Formaţia sa profesională se va reflecta în viitoarele scrieri epice şi, mai pregnant, în cele dramatice, prin rigoarea construcţiei, exactitatea relatării şi logica foarte personală conferită atât atitudinii comportamentale a personajelor, cât şi structurii conflictului.

Debutează cu piesa Inelul, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1921 şi publicată în anul următor. Din 1922 frecventează cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, şi devine membră activă a acestei grupări literare în 1924, aderând, în creaţia sa, la instrumentarul promovat de modernismul psihologic. Semnează proză, fragmente din piese de teatru sau articole diverse în relativ numeroase reviste, printre care „Sburătorul”, „Viaţa literară”, „Revista scriitoarei” (apoi „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”), „Universul literar”, „Gazeta literară”, „Vremea” etc.

Între 1926 şi 1938 face parte din comitetul Societăţii Scriitoarelor Române. Încredinţată că în dramaturgie scriitorul are şansa unei plasări mai apropiate de adevărul care se cere comunicat, Archip mai face câteva tentative de a se impune în lumea scenei. După Inelul, i se reprezintă, în 1928, piesa Luminiţa, urmată, în 1930, de Ecoul, jucată, dar rămasă în manuscris, pentru ca în 1935 să apară din nou pe afişul Teatrului Naţional din Bucureşti cu Gură de leu, piesă din care a fost publicat, în presă, doar un fragment.

Nepublicată a rămas şi Maria Baskirtseff (prelucrare şi adaptare după Jurnalul scriitoarei care dă numele piesei), cu premiera în stagiunea 1938-1939, la Naţionalul din Bucureşti. Inelul, piesă în trei acte, urmăreşte caruselul unor iubiri necoincidente, apelând la situaţii şi stări melodramatice, cu efect garantat la o anumită categorie de public. În Luminiţa, text cu vagi rezonanţe ibseniene, Archip, fără să renunţe total la unele soluţii facile, procedează la radiografierea unei drame conjugale, abordând direct, uneori dur, adevăruri tipice căsătoriilor eşuate.

Gură de leu este o dramă mai apropiată, ca atmosferă şi ca unghi de contemplare a personajelor, de nuvelistica scriitoarei; preocupată de dramele sufleteşti, investigate deseori prin întoarceri în timp, autoarea preferă ambianţele enigmatice, traversate de semne şi gesturi greu de explicat. Este înfăţişată viaţa unei femei care provoacă nenorociri celor din jur, ca urmare a unui dominant instinct distructiv. Toate aceste compuneri dramatice s-au dovedit lipsite de posteritate, autoarea neizbutind să depăşească decât rareori limita locurilor comune cultivate, în epocă, de o întreagă cohortă de veleitari ai textului destinat scenei. Deşi considera că în teatru îşi elaborează mai precis personajele şi poate păstra, astfel, un echilibru convenabil între ideile-reper şi forma finală a scrierii, partea cea mai izbutită din literatura semnată de Archip este reprezentată de proză, mai ales de nuvelistică.

Scriitoarea şi-a adunat nuvelele în două volume, Colecţionarul de pietre preţioase (1926) şi Aventura (1929), impunându-se ca o prezenţă foarte personală în peisajul literar al deceniului al treilea. Spre deosebire de nota cvasidominantă a prozei feminine, Archip ocoleşte apelul la atmosfera liric-duioasă şi la gingăşiile stilistice explicite. Atât nuvelele, cât şi, mai târziu, romanul Soarele negru (I-II, 1946-1949) relevă un acut spirit de observaţie, o decizie constantă în prezentarea şi comentarea detaşată a vieţii, o înţelegere artistică particulară a selectării şi filtrării informaţiei brute.

Tributară „psihologiei abisale”, nuvelistica sa cultivă trăirile consumate la palierele obscure ale conştiinţei, care izbucnesc la suprafaţa gestului perceptibil prin reacţii imprevizibile. Amănuntul, reţinut şi ordonat cu meticulozitate, tinde spre o uniformizare păstoasă a informaţiei, pe terenul căreia personajele construiesc realităţi iluzorii, configurate asimetric şi, de multe ori, ilogic. Atenţia scriitoarei este reţinută de cazuri speciale, contorsionate, uneori de-a dreptul clinice. Ambianţa evocată este incertă, ceţoasă, curiozitatea analitică preferând radiografierea stărilor emoţionale prin apelul la retrospecţie. Dragostea, motiv des întâlnit în proza scurtă scrisă de Archip, este considerată aproape exclusiv o participare concretă, imediată, instinctuală, partenerii păstrând o îndărătnică tăcere asupra eventualelor lor emoţii intime, secunde.

Textul oferă informaţii directe doar despre întâmplarea erotică, fie că ea se consumă grăbit şi incomod (Aventura), fie că îmbracă forma unei răzbunări sadice (Dăscăliţa) sau a unui straniu impuls, generator de crimă (Un fapt divers). Crima poate fi şi rezultatul egoismului exacerbat, care alunecă spre demenţă (Înainte de proces).

În zona interferenţei dintre realitate şi delirul morbid se plasează şi Maria Boul, naraţiune dezvoltată într-o compoziţie de notabil rafinament al analizei psihologice; planurile întretăiate ţin aici de grotesc, înţeles ca amplificare necontrolată a sensibilităţii primare închise într-o existenţă tragică. În anii de după cel de al doilea război mondial, scriitoarea a lucrat la un roman proiectat în trei părţi, Soarele negru. Fragmente din roman fuseseră publicate cu 15 ani înaintea tipăririi primului volum, în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români” (1931, 1932, 1943) şi în „Reporter” (1933).

O primă parte, definitivă, din această construcţie epică, Oameni, apare în 1946. Al doilea volum, Zeul, este publicat în 1949. În prefaţa acestuia, Archip afirmă că a treia parte a romanului, Viaţa, era deja scrisă, însă ea n-a mai apărut şi nici manuscrisul nu s-a găsit. Dacă, aşa cum se crede, povestea Patul fraţilor (1949) este un fragment din Viaţa, faza de elaborare a volumului pare să fi fost una embrionară. După Zeul, scriitoarea nu mai publică nici o lucrare originală, semnând doar traduceri din limbile engleză, franceză şi rusă. Soarele negru marchează o modificare în instrumentarul artistic, prozatoarea renunţând la interferenţele dintre real şi oniric în favoarea observaţiei şi comentariului, distanţate, sarcastice uneori.

Primul volum este populat de existenţe numeroase şi diverse, de la cea mai oropsită categorie socială, bătrânii abandonaţi şi uitaţi într-o periferie extremă a interesului public (temă abordată, în cheia absurdului tragic, încă din nuvela În azil), până la individualităţile active, dinamice şi, la nevoie, agresive, în stare să recurgă la combinaţii surprinzătoare pentru a se insinua şi a se fixa cât mai aproape de vârfurile eşafodajului social şi decizional. Reperul central în dezlănţuirea unor porniri psihice distructive este Olga, fire romantică, naivă, dar şi posesivă.

Prim-planul acţiunii este ocupat de inginerul Ion Dragomir, proaspăt îmbogăţit, de soţia lui, Lili, fiinţă vicleană şi egoistă, şi de Cora, doctoriţa căsătorită cu un personaj cameleonic, Mihai Drăgescu. În volumul al doilea, distribuţia se îmbogăţeşte prin câteva personaje ce rezistă vitregiilor din acest microunivers dominat de ban. Între ele se remarcă profesorul savant Dinu Haralamb, supranumit Zeul, caracter orgolios, exclusivist, autoritar, suferind de o gelozie patologică, şi nonconformista Frosa Paraschiv. Personajele centrale sunt bine argumentate caracterologic, acţionează distinct, cu întretăieri de traiectorii dispuse concentric, pe circumferinţe din ce în ce mai largi şi mai difuz desenate, păstrând mereu în centru destinul special al Olgăi.

Fără a comunica emoţia estetică proaspătă şi neliniştitoare a nuvelelor, Soarele negru este un roman notabil prin echilibru compoziţional, vizualitate a descrierilor, expresivitate a replicilor şi fluenţă a povestirii.

Opera literară

  • Inelul, Bucureşti, 1922;
  • Colecţionarul de pietre preţioase, Bucureşti, 1926;
  • Luminiţa, Bucureşti, 1928;
  • Aventura, Bucureşti, 1929; ediţie îngrijită de Maria S. Muthu, prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1979;
  • Soarele negru, vol. I: Oameni; vol. II: Zeul, Bucureşti, 1946-1949; ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugenia Tudor Anton, Bucureşti, 1983;
  • Patul fraţilor, Bucureşti, 1949.

Traduceri

  • Maxim Gorki, Mama, Bucureşti, 1952;
  • L.N. Tolstoi, Opere, vol. I: Copilăria. Adolescenţa. Tinereţea, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Maria Vlad);
  • Iuri Trifonov, Studenţii, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ion Frunză);
  • Nikolai Zadornov, Ţinutul îndepărtat, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovski); Spre ocean, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Andrei Ivanovski); Tătucul Amur, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
  • Alexandre Dumas, Cei trei muşchetari, I-II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Milton Fanny Lehrer);
  • Vilis Latis, Patria pierdută, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Igor Block);
  • Jules Verne, Uimitoarele peripeţii ale domnului Antifer, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Mimi Westfried);
  • Oscar Wilde, Prinţul fericit şi alte povestiri, prefaţă de Vladimir Colin, Bucureşti, 1960;
  • Thomas Gwyn, Totul ţi-e potrivnic, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1962;
  • Joseph Conrad, Lord Jim, prefaţă de Mihail Bogdan, Bucureşti, 1964;
  • Hans Scherfig, Primăveri irosite, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Valeriu Munteanu);
  • Francis Bret Harţe, Surghiuniţii din Poker Flat, prefaţă de F. Brunea-Fox, Bucureşti, 1965.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …