Testament, de Tudor Arghezi (comentariu literar, rezumat literar)

Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al modernismului interbelic, prin temperamentul artistic de substanţă, prin forţa de expresie şi estetica novatoare, opera lui constituind nu numai o revoluţie literară formală, ci o izbitoare luptă a eului cu lumea, o pendulare „între păcat şi înălţare, între materie şi spirit”. (Pompiliu Constantinescu)

Poezia Testament, situată în fruntea volumului de debut Cuvinte potrivite (1927), reflectă lirismul subiectiv şi constituie, poate, cea mai cunoscută şi elocventă artă poetică din lirica românească. Alte poezii programatice argheziene sunt Portret, Rugă deseară, Ia aminte, Flori de mucigai, Poetica etc.

În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific argheziană prin atotputernicia cuvântului ca forţă creatoare a sensibilităţii lirice, prin funcţia expresivă şi estetică a revalorificării limbajului artistic.

Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „voi lăsa”, „să schimbăm”, „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „grămădii”, „mea”, „eu”, „mine”, prin mărcile lexico-gramaticale ale adresării directă, pronume şi verbe la persoana a II-a, „să urci”, „aşaz-o”, „-ţi”, „tine”, „te” şi prin vocativul „fiule”.

Structura şi compoziţia textului poetic

Modernismul

Modernismul poeziei Testament este argumentat prin structura compoziţională, cele şase strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă poetică.

Tudor Arghezi

În sens conotativ, titlul Testament este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii urmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. în sens denotativ, titlul ilustrează faptul că poezia este un „act oficial” întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor, averea sa, opera literară: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”.

Tema

Tema este modernă şi exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi, definind programatic întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al Universului, iar creaţia literară este rodul harului divin şi al trudei. „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la strămoşii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

Incipitul

Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma negativă a verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Prima strofă continuă cu ideea că produsul literar se fundamentează pe acumularea spirituală moştenită „de la străbunii mei” şi realizată cu mult efort şi în mod evolutiv: „Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiţiei străvechi şi a operei înfăptuite de strămoşi constituie o treaptă în progresul spiritual al omenirii, simbolizată prin vocativul „fiule”, o adresare directă, care dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie afectiv predecesorii de viitorime: „Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

De altfel, Tudor Arghezi şi-a definit crezul artistic privind conştiinţa răspunderii pentru „cuvântul scris” şi „trimis în lume” în Mărturisiri - Tablete de cronicar: „Răspunzi întâi faţă de graiul primit de-a gata de la strădaniile miilor de ani ajunşi până la călimara ta”. În următoarea secvenţă, ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază „cartea” la căpătâiul civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul, adresat direct printr-un imperativ, de a respecta acest bun spiritual şi a-l duce spre progres, asemuind opera cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi, / Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.

Evoluţia spirituală

Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”.

Limbajul poetic

Limbajul poetic îşi are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară, „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, filon emoţional din care poetul a „ivit cuvinte potrivite”, mărturisire de credinţă căreia îi rămâne devotat întreaga viaţă: „Ca să schimbăm acum întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne uriaşilor stăpâni. / Şi frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând uşure / Aţi pus-o când să-nbie, când să-njure. / Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”.

Inovaţia stilistică

Din perspectivă modernă, inovaţia stilistică se concretizează prin valorificarea estetică a cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe / muguri şi coroane”, „venin / miere”.

Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască: „Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Cuvântul are filon divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric făcând trimitere la Biblie, unde se spune că „la-nceput a fost cuvântul”, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l înălţa: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”.

Menirea poetului

Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară”, durerile neamului românesc, imaginea grotescă a stăpânului jucând „ca un ţap înjunghiat” fiind subliniată de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin inovaţie stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră literară de a exprima frumosul, dând cuvintelor o nouă valoare: „Din bube, mucegăiţii şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Tudor Arghezi consideră poezia o domniţă răsfăţată, aleasă, plină de sensibilitate şi de nobleţe spirituală: „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa suferă în cartea mea”.

Ultima strofă

Ultima strofă defineşte opera literară ca uniune armonioasă între har / talent / inspiraţie („slova de foc”) şi trudă / efort („slova făurită”), condiţie imuabilă a cuvântului scris şi „trimis în lume”: „Slova de foc şi slova făurită / Împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte, / Robul a scris-o, Domnul o citeşte, / Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.”

Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, e! creează o operă cai e să fie citită de urniri, e cel care trudeşte din greu pentru a convinge cititorul să fie conştient şi responsabil de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.

Finalul

Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care poetul, la landul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o, a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Sugestia

Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului prin elemente de compoziţie, între care, relaţiile de opoziţie sunt definite de sintagme poetice ilustrative pentru reevaluarea cuvântului: „graiul lor cu îndemnuri pentru vite” / „am ivit cuvinte potrivite”; „bube, mucegaiuri şi noroi” / „frumuseţi şi preţuri noi”; „zdrenţe” / „muguri şi coroane”; „veninul” / „miere”; „cenuşa morţilor din vatră / Dumnezeu de piatră”, „când să-mbie / când să-njure”.

Metafora

Metafora „carte” este, ca element de recurenţă, un laitmotiv care generează câmpul lexical al sensului operă/poezie: „carte”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „versuri”, „icoane”, „muguri”, „coroane”, „Dumnezeu de piatră”, „biciul răbdat”, „ciorchin de negi”, „ocara”, „slova de foc şi slova făurită”.

Epitetele

Epitetele se disting prin inovaţie, alăturarea determinantului fiind surprinzătoare: „dulcea lui putere”, „durere surdă şi amară”, „torcând uşure”.

Expresivitatea

Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin topica inversată, „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi”, prin jocul formelor verbale la persoana I, alternând singularul cu pluralul, „să schimbăm” / „eu am ivit” şi prin folosirea timpului trecut al verbelor, care variază perfectul compus cu perfectul simplu (mai rar utilizat în poezii): „au adunat”, „am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat” / „făcui”, „grămădii”.

Verbele

Verbele aflate la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal) permanentizează activitatea creatoare şi responsabilitatea pe care o au generaţiile care se succed ca moştenitori în evoluţia spirituală a omenirii, prin creaţia artistică, idee care argumentează caracterul testamentar, programatic al poeziei.

Registrele stilistice

Registrele stilistice îmbină în manieră modernă, limbajul popular cu accepţia cuvintelor ce definesc estetica urâtului, din această combinaţie reieşind, de altfel, originalitatea, adesea controversată, a expresivităţii artistice şi ambiguitatea poeziei: „saricile”, „plăvani”, „poale”, , „zdrenţe”, „sudoarea”, „ocară”, „pe brânci”, „ţap înjunghiat”, „se mărită”.

Prozodia

Prozodia modernă este susţinută de versurile cu metrică şi ritm variabile, de lexicul abrupt, colţuros, în consonanţă cu asprimea ideilor transmise.

În concluzie, orice act creator spiritual implică şi cultul poetului pentru tradiţie, pentru strămoşi şi totodată responsabilitatea creatorului faţă de urmaşi, idee exprimată de Arghezi în mod explicit: „Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …