Teoria şi acţiunea politică românească în perioada interbelică

Între democraţie şi totalitarism

În viaţa politică, problema principală a fost menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare, care a avut de înfruntat diverse tendinţe autoritare. În anii ’20, perspectivele democraţiei româneşti erau de bun augur. Cele două partide politice importante, PNL şi PNŢ, aflate în competiţie pentru putere, au acceptat regulile jocului politic democratic, susţinând regimul parlamentar.

Însă în deceniul următor democraţia a intrat în declin. Criza economică mondială a afectat şi România, sporind problemele economice şi tensiunile sociale. Unele forţe politice au profitat de aceste greutăţi şi au propus rezolvarea lor în afara procedurilor democratice. Aspectele de politică internă şi externă cu privire la căile de dezvoltare ale României au fost subiectul unei ample confruntări de idei.

Neoliberalismul

Neoliberalismul, doctrina Partidului Naţional Liberal, aprecia că România se găsea la începutul capitalismului şi că progresul statului român era condiţionat de dezvoltarea industriei naţionale. Un remarcabil teoretician al neoliberalismului a fost economistul şi sociologul Ştefan Zeletin. Acesta a întreprins o investigaţie cuprinzătoare a cauzelor care au determinat dezvoltarea României moderne.

El a legat acest proces de introducerea capitalismului de tip occidental în Principatele Române şi a considerat revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866 drept repere care i-au asigurat supravieţuirea. Ştefan Zeletin afirma: „Viitorul nostru e legat de această chestiune vitală pentru noi: ne trebuie o mare industrie”. Vintilă Brătianu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu şi alţi teoreticieni considerau că România întrunea condiţiile necesare industrializării: resurse de materii prime, specialişti, capital, forţă de muncă şi piaţă internă.

Teoreticienii neoliberali au susţinut cu argumente concepţia dezvoltării „Prin noi înşine”, ca singura cale de progres a României. Totodată, ei au subliniat legătura directă dintre industrializare şi modernizarea generală a ţării şi dintre industrializare şi consolidarea independenţei naţionale. În plan social, neoliberalismul se pronunţa pentru întărirea poziţiilor burgheziei. Ştefan Zeletin afirma: „Soarta ţării se identifică cu soarta burgheziei naţionale”, iar „problemele care se ridică României în faza ei actuală de dezvoltare sunt de natură revoluţionară burgheză, nu revoluţionară proletară”. Din punct de vedere politic, neoliberalismul era adeptul democraţiei parlamentare.

A treia cale: ţărănismul

În aceeaşi perioadă s-a afirmat şi ţărănismul. Cei mai importanţi reprezentanţi au fost: Constantin Stere, Gheorghe Zane şi Virgil Madgearu. Ei apreciau că România evolua pe o cale diferită de cea a statelor capitaliste occidentale. În aceste condiţii, dezvoltarea capitalismului în România era o tendinţă exterioară societăţii, o imitaţie. În cadrul „statului ţărănesc” agricultura ocupa locul principal. Era vorba despre o agricultură modernă, bazată pe ştiinţă şi mecanizare. Teoreticienii ţărănişti erau de acord cu dezvoltarea ramurilor industriei care aveau asigurată baza de materii prime în ţară: prelucrarea produselor agricole şi a resurselor petrolifere, a gazului metan şi a cărbunelui.

Până în 1928, ţărăniştii s-au declarat împotriva „industriei de seră”, care trăia din bugetul statului. Ei apreciau că România nu dispunea de capital suficient şi de aceea au adoptat doctrina „porţilor deschise”. Dar după guvernarea din 1928-1931, naţional-ţărăniştii au renunţat la această doctrină şi au devenit adepţi ai protecţionismului. În privinţa structurii sociale, ţărănimea era considerată principala categorie socială de care depindea existenţa statului. Modelul politic gândit de ţărănism era democraţia parlamentară.

Extremele

Alături de acestea s-au afirmat şi curentele extremiste care negau posibilităţile ei de dezvoltare şi optau pentru instaurarea unui regim totalitar. Marxismul, în varianta lui leninistă, era ideologia Partidului Comunist din România. În concepţia sa de extremă stângă, România era o ţară înapoiată din punct de vedere economic. În 1931 s-a adoptat teza conform căreia România se afla în faţa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, care va fi realizată „fără burghezie, împotriva ei, sub hegemonia proletariatului şi sub conducerea Partidului Comunist”.

Curentul de „extremă dreaptă”, promovat mai ales de unii intelectuali, nutrea convingerea că societatea românească de după război este bolnavă, construită pe o temelie putredă de oameni bătrâni şi incapabili să înţeleagă specificul naţional. Revendicându-se de la Sămănătorismul lui N. Iorga, Nae Ionescu, mentorul spiritual al extremei drepte, se considera exponentul generaţiei războiului, căreia îi revenea sarcina construirii noului stat român. De aceea, el aprecia că tendinţa unor forţe spre progres şi europenism este inutilă. Astfel de concepţii au fost susţinute şi dezvoltate şi de mulţi alţi intelectuali, care erau influenţaţi de Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu, în „Cele două Românii”, Dan Borta, în „Ţara analfabetă”.

Acest tradiţionalism al înapoierii s-a împletit în ideologia legionară cu naţionalismul xenofob, intolerant şi agresiv. În plan politic, acest curent a fost reprezentat de legionari. Ei pretindeau că întruchipează singura mişcare spirituală autentic românească, singura capabilă să asigure renaşterea noastră naţională. Multe din aceste concepţii, născute şi răspândite graţie societăţii democratice şi pluraliste care era România interbelică, au fost aplicate în programele de guvernare ale epocii.

Viaţa politică - caracteristici

Adoptarea votului universal oferea, teoretic, posibilitatea desfăşurării unui experiment politic democratic, bazat pe viaţă parlamentară şi pluripartitism. În general, partidele şi populaţia au susţinut acest experiment, dar în anii ’30 mai mulţi factori i-au grăbit criza. Lărgirea corpului electoral a adus în scenă interese şi formaţiuni politice noi, a căror evoluţie a fost complexă. Totuşi, viaţa politică interbelică a fost dominată de două partide: liberalii şi naţional-ţărăniştii.

Factorii care au influenţat evoluţia vieţii politice (1918-1938)

Factori Consecinţe
Criza economică (1929-1933) - agravarea problemelor economice şi sociale - încurajarea forţelor politice interesate în instaurarea unui regim autoritar
Domnia lui Carol al II-lea (adeptul monarhiei autoritare) - a acţionat pentru compromiterea democraţiei şi a partidelor politice
Schimbările în echilibrul de forţe pe plan european - ascensiunea statelor totalitare: Germania şi Italia - consolidarea poziţiilor forţelor politice naţionaliste şi antidemocratice

Partidul Naţional Liberal

PNL a reprezentat, în practică, cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Era condus de aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri şi industriaşi, înfrunte cu familia Brătianu. Cum statul îşi asumase rolul principal în stimularea dezvoltării economice, liberalii, care controlau economia şi aparatul birocratic, au avut posibilitatea să-şi extindă, prin intermediul politicii, afacerile bancare şi industriale la scară naţională.

În anii ’20, unii gânditori liberali au susţinut în faţa opiniei publice ideea că Partidul Liberal reprezenta întreaga naţiune. Dacă acest partid era „partidul naţiunii”, liberalii considerau că partidele care reprezentau doar interesele unei clase erau străine de spiritul românesc. În opinia lor, Partidul Ţărănesc sau Partidul Socialist erau un pericol pentru România Mare, deoarece susţineau interese de clasă înguste şi ameninţau bazele statului naţional.

Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea de varianta sa din Europa Occidentală. În politică, liberalii au folosit toate mijloacele pentru a-şi asigura victoria în alegeri. Economia era condusă la fel de autoritar pentru realizarea principalelor obiective: industrializarea şi crearea unei infrastructuri moderne, bazate pe modelele occidentale.

Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale. Aflat la putere, PNL, condus cu autoritate de I.I.C. Brătianu, a reuşit să rezolve problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor patru regiuni din punct de vedere administrativ şi legislativ. A fost perioada refacerii economice şi a aplicării reformelor. După 1930, deşi era încă partid de guvernământ, rolul PNL a scăzut treptat. Vechii conducători, I.I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, au murit. Le-au luat locul oameni politici lipsiţi de experienţă politică sau influenţabili.

Partidul Naţional Ţărănesc

Partidul Naţional Ţărănesc, celălalt partid principal din perioada interbelică, s-a format în 1926, prin fuziunea Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat cu Partidul Naţional Român din Transilvania. Această fuziune a restabilit oarecum vechiul echilibru bipartit în viaţa politică a României. Noul partid reunea în jurul său largi segmente ale centrului spectrului politic pentru a se opune liberalilor.

Partidul Ţărănesc, înfiinţat la Bucureşti la 18 decembrie 1918, avea ca preşedinte pe Ion Mihalache. Obiectivul său principal era rezolvarea problemei agrare. Partidul Naţional din Transilvania, condus de ruliu Maniu, era reprezentantul tuturor categoriilor sociale ale populaţiei româneşti din Transilvania. Era susţinut de ţărănime, de intelectualitate, de burghezia bancară şi industrială care după 1918 se simţea ameninţată de oligarhia financiară liberală din Vechiul Regat.

Conducătorii celor două partide au depăşit în 1926 diferenţele ideologice şi politice. Aceasta era singura soluţie pentru realizarea unui partid capabil să-i înlocuiască pe liberali la putere. PNŢ a promis să completeze Constituţia cu garanţii explicite pentru libertăţile civile şi drepturile politice şi să descentralizeze administraţia. Deşi aveau o bază de masă mult mai largă decât liberalii, naţional-ţărăniştii au guvernat puţin (1928-1931 şi 1932-1933).

Ei nu au reuşit să se impună ca un autentic şi eficient partid de guvernământ. Liderii lor, deşi admirabili din punct de vedere moral, erau lipsiţi de abilitatea politică a liberalilor. PNŢ a comis mai multe greşeli tactice: a acceptat revenirea în ţară a principelui Carol (1930) sau a încheiat pactul de neagresiune electorală cu legionarii (1937).

Între extrema stângă şi dreapta

Cele două partide erau ameninţate din ambele flancuri, şi dinspre dreapta, şi dinspre stânga. Imediat după război, cea mai serioasă ameninţare venea, în aparenţă, de la Liga Poporului. După înfiinţarea sa - aprilie 1918 -, partidul s-a bucurat de o popularitate enormă, datorată lui Alexandru Averescu, eroul din marele război.

Liga Poporului, cu o structură socială eterogenă, nu a afişat un program coerent, ci doar principii generale, cum ar fi guvernarea eficientă şi respectarea strictă a Constituţiei. Pentru a ajunge la putere, Averescu a realizat o înţelegere cu liberalii şi a guvernat în 1920-1921 şi în 1926-1927. După ultima guvernare, din cauza slăbiciunii interne, partidul nu a mai putut reveni în prim-planul vieţii politice.

Influenţa partidelor de stânga asupra vieţii politice româneşti a fost limitată. Partidul Social-Democrat a ieşit din război puternic divizat. Moderaţii optau pentru tradiţia socialistă occidentală, în timp ce extremiştii doreau să îmbrăţişeze modelul bolşevic din Rusia. Disensiunile s-au accentuat la Congresul general al Partidului Socialist de la Bucureşti (8-12 mai 1921) şi s-au permanentizat din octombrie 1922, când la Ploieşti comuniştii au pus bazele instituţionale ale Partidului Comunist Român. Ei au confirmat afilierea la Internaţionala Comunistă, au ales un comitet central şi au aprobat statutul.

După 1923, PCR s-a identificat cu interesele sovietice, adoptând o linie politică antiromânească. Majoritatea secretarilor generali nu au fost români. În general, aceştia erau desemnaţi direct de la Moscova, fără respectarea formelor statutare. În aceste condiţii, partidul comunist a rămas un partid marginal. Principalul său obiectiv a fost dezmembrarea statului creat în 1918.

Astfel, în 1923 PCR şi-a însuşit teza Cominternului în problema naţională şi a dreptului de autodeterminare („teza Buharin”), conform căreia România era declarată un stat multinaţional. Linia antinaţională a comuniştilor şi amestecul lor în răscoala de la Tatar-Bunar (1924) au oferit autorităţilor din România un motiv să scoată partidul în afara legii (1924). În 1940, PCR avea mai puţin de 1.000 de membri.

O mare parte dintre socialiştii care au respins afilierea la Internaţionala Comunistă au înfiinţat o asociaţie: Federaţia Partidelor Socialiste din România, care reunea Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat şi partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina. În 1927 acestea s-au unificat şi au fost puse bazele Partidului Social-Democrat condus de Constantin Titel Petrescu. PSD a reuşit să controleze în mod indirect sindicatele din România, care aveau circa 200.000 de membri. După 1931, influenţa politică a social-democraţilor a scăzut continuu. Deci nici opţiunea social-democrată (varianta naţională) nu a găsit la români sprijinul dorit.

Procesul de formare al extremei drepte româneşti s-a desfăşurat lent. Deşi în România antebelică nu existase o mişcare de dreapta, o dată formată ea a jucat un rol mult mai important în viaţa politică decât mişcarea de stânga. Până spre sfârşitul deceniului al treilea, lozincile formaţiunilor politice de dreapta, cerând schimbări economice şi sociale radicale, nu au avut un impact considerabil în mase. Explicaţia este simplă: relativa stabilitate a economiei şi încrederea populaţiei în posibilităţile democraţiei de a rezolva problemele ţării.

Antisemitismul a fost ideologia mişcării de dreapta. În perioada interbelică, un antisemit consacrat a fost Alexandru C. Cuza. În 1923, el a fondat Liga Apărării Naţional-Creştine, care urmărea expulzarea evreilor din viaţa economică şi culturală şi educarea tineretului în spirit creştin şi naţionalist. Unul dintre discipolii lui A.C. Cuza a fost Corneliu Zelea Codreanu. Acesta şi-a depăşit însă mentorul, de care era nemulţumit şi pe care îl acuza de moderaţie. C.Z. Codreanu şi-a creat propria organizaţie naţionalistă în 1927 - Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 a înfiinţat o aripă militară a Legiunii, numită Garda de Fier, nume folosit ulterior pentru întreaga organizaţie.

Garda avea toate trăsăturile mişcărilor de extremă dreaptă contemporane ei. Dar originile şi ascensiunea legionarismului se explică în primul rând prin cauze interne. Ostilitatea tradiţională faţă de cosmopolitism, raţionalism şi industrializare şi-a găsit o expresie primitivă în ideologia legionarilor. Între alegerile din anii 1931 şi 1937, Garda de Fier a devenit o mişcare de masă, care de la 1% a ajuns să obţină 15,58% din voturi.

Electoratul său era format din tineri de la oraş, ţărani, preoţi de ţară, elemente ale muncitorimii şi ale burgheziei de la oraşe şi din cei aflaţi la periferia societăţii. Alegerile din 1937 au reprezentat un test critic pentru democraţie. PNL a obţinut 35,9% din voturi, PNŢ s-a plasat pe locul al doilea, iar Garda de Fier a devenit al treilea partid ca mărime din Parlament.

Caracteristici ale evoluţiei partidelor politice în perioada 1918-1938

  • dispariţia partidelor conservatoare;
  • consolidarea poziţiilor PNL;
  • înfiinţarea de noi partide;
  • integrarea partidelor naţionale din provinciile unite cu România;
  • fondarea PNŢ - al doilea mare partid de guvernământ;
  • apariţia şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale;
  • apariţia şi impunerea unor organizaţii extremiste;
  • sciziuni şi grupări dizidente;
  • criza partidelor politice.

Check Also

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Curentele politice şi politicile culturale în Europa secolelor XIX-XX

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiile Fie că au …

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …