Teoria celor două etape opuse ale mişcării lui Tudor Vladimirescu

Tezele memorialistului Ştefan Scarlat Dăscălescu asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu au fost actualizate prin lucrările lui Andrei Oţetea. Ştefan Scarlat Dăscălescu consideră, după cum s-a spus şi. mai sus, că Vladimirescu a răsculat norodul ca mandatar al lui Alexandru Pini şi al capilor revoluţiei greceşti. Iniţial, acţiunea comandantului de panduri era îndreptată, deşi nu pe faţă, „asupra turcilor, în favorul grecilor”. „Văzând [apoi] că trebile grecilor nu merg bine aice, că de a intra ruşii nu-i speranţă, după ce Împăratul Alexandru la congresul de la Laybach a dezavuat pe Ipsilant şi a negat orice părtăşie [a Rusiei cu acţiunea eteristă, Tudor] şi-a luat sama să se închine la turci”.

Interpretarea de ansamblu dată mişcării din Ţara Românească de istoricul Andrei Oţetea se poate rezuma astfel: Programul antiboieresc şi antifanariot anunţat de Tudor la începutul acţiunii sale a avut, în ultimă analiză, un caracter de tactică politică şi de diversiune militară, menită să inducă în eroare pe turci. Mişcarea era, în realitate, antiotomană şi se baza pe credinţa conducătorului ei în sprijinul armat al ţarului. Condamnarea acţiunii revoluţionare din Principate de către ţar (fapt de care Tudor a luat cunoştinţă când a ajuns cu oştirea la Bucureşti) l-a determinat pe şeful pandurilor să schimbe în sens invers orientarea politicii sale, îndepărtându-se de mişcarea grecească, pe măsură ce se convingea că armata rusă nu va interveni.

Într-un cuvânt, dezaprobarea ţarului a răsturnat situaţia mişcării din Ţara Românească, aruncându-l pe Tudor în braţele turcilor. Astfel, acţiunea lui Vladimirescu parcurge o fază antiotomană (de cel puţin două luni), după care urmează o întoarcere (condamnabilă) cu faţa spre turci. Ruptura de Eterie şi politica de înţelegere cu turcii l-au adus pe Tudor în conflict cu propriii lui panduri. Pentru a putea negocia cu Poarta, ca să-şi salveze situaţia, Vladimirescu a încheiat în prealabil un acord cu boierii, prin care a sacrificat cauza ţăranilor. Pentru vina acestei schimbări de atitudine, există însă şi o circumstanţă atenuantă: necesitatea salvării ţării de invazia turcilor.

Interpretarea lui Andrei Oţetea, împărtăşită de mai mulţi istorici, susţine deci că Tudor a pornit acţiunea, în Oltenia, cu programul antiotoman al Eteriei, pentru a se dezice de el, după ce a aflat că mişcarea eteristă nu este sprijinită de ţar. Spre a verifica justeţea acestui raţionament, e necesară precizarea obiectivelor iniţiale ale insurecţiei pandurilor, definirea programului şi a tacticii urmate de Vladimirescu la începutul revoluţiei. Astfel, se va vedea dacă opoziţia lui Tudor faţă de Ipsilanti, manifestată tot mai accentuat spre sfârşitul mişcării, a reprezentat sau nu o ruptură a comandantului oastei pandurilor de propriul său program anterior şi, ca atare, o scindare a acţiunii sale în etape opuse.

Să reţinem temeiurile logice şi documentare ale teoriei în discuţie. La baza ei stă ideea de „stratagemă”: Obiectivele mărturisite de Tudor în proclamaţia de la Padeş şi în arzul către Poartă - lupta cu boierii şi cu conducerea fanariotă a ţării - n-ar fi fost cele reale, ci ar fi reprezentat o stratagemă, prin care se camufla rostul adevărat al răscoalei, faptul că ridicarea poporului român avea loc în cadrul mişcării eteriste. Cu alte cuvinte, Tudor, deşi a chemat pe panduri la arme contra regimului intern, a acţionat, de fapt, ca mandatar al stăpânitorilor de la Bucureşti şi al Eteriei; el utiliza tactica luptei antiboiereşti şi antifanariote, în cadrul războiului cu turcii. Dovadă e faptul că încheiase, în prealabil, convenţii de colaborare cu boierii şi cu eteriştii.

Grăitoare este - pentru susţinătorii acestei teorii - şi constatarea că Vladimirescu, plecând în Oltenia, a luat cu sine de la Bucureşti, gata redactate, primele acte ale mişcării: proclamaţia ce avea să fie lansată la Padeş şi arzul către Poartă. Întemeindu-se pe presupunerile făcute de Naum Râmniceanu şi de alţii, Andrei Oţetea consideră că aceste acte au fost alcătuite de către eterişti, cu colaborarea (eventuală) şi a lui Vladimirescu, în timpul consfătuirilor ce s-au ţinut la consulatul rusesc. Prin urmare, ele nu indică o direcţie politica diferită de a Eteriei, ci conţin tactica stabilită de Eterie, în vederea disimulării caracterului antiotoman al răscoalei norodului românesc. Vladimirescu a pornit o mişcare ce se încadrează - prin programul, tactica şi organizarea ei - în Eterie. El a operat însă, după două luni, b radicală schimbare de front; ca atare, nu poate fi vorba la el de consecvenţă.

Iată susţinerile câtorva scriitori contemporani cu evenimentele, pe care se sprijină concepţia arătată: Naum Râmniceanu, descriind felul cum fanarioţii (eterişti) au pregătit răscoala împotriva sultanului, afirmă: „Aceste proclamaţii [ale lui Tudor] către panduri şi către toată ţara şi înştiinţările către turci, toate s-au izvodit în consulatul rusesc... şi, prescriindu-le, le-a luat Teodor lângă dânsul ca să le puie în lucrare. Vicleşugul grecesc era ca înştiinţările lui Teodor să adoarmă pe turci, a nu înţelege mai mult decât ceea ce li se vesteşte, şi cu proclamaţiile să ameţească pe tot norodul românesc, invitându-l asupra neamului boieresc”.

Fruntaşii Eteriei din Ţara Românească (Alexandru Pini, Gheorghe Leventis, Constantin Samurcaş, Iordache Olimpiotul etc., care - precizează Naum - erau în legătură cu Mihai Suţu, domnitorul Moldovei) „l-au învăţat [pe Tudor] să scoale pe panduri în picere şi pe tot norodul cu proclamaţii spre dărâmarea şi stingerea stăpânirii fanarioţeşti ce a jăfuit ţara şi cu moarte asupra tuturor boierilor pământeni, ca unii ce au fost uniţi şi împreună lucrători cu fanarioţii...”.

I. Fotino (apologet al eteriştilor) susţine de asemenea că mişcarea lui Tudor a pornit şi s-a desfăşurat, o bucată de vreme, după planul urzit de eterişti; prin proclamaţia de la Padeş, Vladimirescu a răsculat norodul „ascunzând adevăratul scop al mişcării sale”. În acelaşi sens se pronunţă şi istoricul englez filo-eterist Thomas Gordon: „...Ca să adoarmă bănuielile turcilor şi să împiedice amestecul lor direct, răscoala nu trebuia să pară îndreptată împotriva sultanului, ci împotriva domnilor greci şi a marilor boieri”.

Teza după care împotrivirea lui Tudor faţă de fanarioţi n-a fost reală (la începutul acţiunii sale), ci a avut doar un caracter diversionist, este formulată astfel în istoria lui G.G. Gervinus: Iordache „l-a făcut [pe Tudor] să acţioneze pentru interesele insurecţiei greceşti sub falsa aparenţă a unei mişcări valahe... antigreceşti; el l-a convins să lanseze din Oltenia, către compatrioţii lui, o chemare la arme împotriva fanarioţilor, prin combaterea cărora se putea aprinde cel mai uşor ura românilor”.

Gervinus arată însă că poporul român, realmente revoltat contra fanarioţilor, n-a simpatizat cu întreprinderea lui Ipsilanti: „Valahii l-au primit [pe Ipsilanti] cu profundă neîncredere, căci ei nu voiau să-şi prefacă ţara într-un teatru de război în folosul grecilor. Opoziţia între... interesele românilor şi acelea ale grecilor era atât de mare, încât la Constantinopol nici nu se putea crede că ar exista o conexiune între mişcarea lui Tudor şi cea a lui Ipsilanti, ultima fiind întreprinsă de greci, iar prima fiind îndreptată împotriva lor”. În rândurile moldo-valahilor, ostili lui Ipsilanti, „ar fi izbucnit... indignarea generală [contra acţiunii eteriste], dacă nu s-ar fi presupus că guvernul rus este instigatorul acestei mişcări”.

Interpretarea încercată de Gervinus, conţinând teze contradictorii, învederează dificultăţile de care se loveşte teoria descrisă mai sus:

  • este nefiresc să se creadă că şefii eterişti au pus la cale, prin Tudor, din considerente tactice, o răscoală aparent antifanariotă, cu convingerea că această mişcare avea să fie, în fond, antiturcească;
  • ţăranii români nu s-au ridicat la război cu Poarta; ca atare, declaraţiile ţarului că va rămâne aliat cu sultanul n-au putut schimba caracterul răscoalei lor.

Constatăm, de altfel, că, pe când unii contemporani l-au socotit pe Tudor dependent de Eterie, alţii au remarcat divergenţa dintre cele două mişcări. F.G. Laurencon şi I.P. Liprandi dau explicaţia că cei ce făceau presupunerea că Tudor era omul lui Ipsilanti şi al lui Iordache „se înşelau cu totul”. Dimpotrivă, istoricul Andrei Oţetea crede că autorii care exprimă opinia că Tudor nu a fost exponentul Eteriei, au fost „derutaţi” de „stratagema lui Tudor Vladimirescu”.

Chiar şi Metternich - care, într-un articol publicat în iunie 1321, în „Oesterreichischer Beobachter”, a subliniat opoziţia dintre răscoala lui Tudor, cu sens antifanariot, şi cea grecească - este citat de Andrei Oţetea printre cei dezorientaţi, fiindcă n-a observat „stratagema” conducătorului român. Să-i fi scăpat oare sensul adevărat al evenimentelor tocmai „arbitrului Europei”, cu toate informaţiile precise pe care i le furnizaseră agenţii consulatului austriac?.

Notăm că, într-o scrisoare datată din 6/18 aprilie 1821, diplomatul austriac Friedrich von Gentz, secretar şi colaborator al lui Metternich, a reliefat şi el deosebirea dintre poziţia politică a lui Tudor şi cea a lui Ipsilanti. Aşadar, izvoarele contemporane ale insurecţiei pandurilor exprimă păreri contradictorii în problema de care ne ocupăm. Rămâne de precizat care din cele două opinii expuse mai sus este cea veridică.

A fost sau nu a fost Tudor exponentul Eteriei? Să stăruim asupra întrebării dacă mişcarea din Ţara Românească a avut dintru început propriul ei program, diferit de al mişcării greceşti. Problema ce se cere soluţionată este dacă proclamaţiile antiboiereşti şi antifanariote ale lui Vladimirescu sunt expresia tacticii eteriste sau, dimpotrivă, ele conţin un program şi o ideologie prin care revoluţia lui Tudor se opunea Eteriei.

Ce sfaturi au putut fi date lui Vladimirescu la Bucureşti, în ianuarie 1821, de către oamenii politici interesaţi să şi-l apropie, pentru ca prin el să poată utiliza forţa pandurimii, în scopurile lor? Marii boieri pământeni care s-au gândit să tragă foloase de pe urma organizării şi punerii în mişcare a detaşamentelor de panduri, doreau doar răsturnarea jugului străin, şi nu e de conceput ca ei să fi preconizat, ca mijloc de ridicare a ţărănimii, tocmai chemarea la lupta de clasă, făcându-şi calculul (naiv) că revolta socială a maselor, odată provocată, va putea fi canalizată în direcţia luptei naţionale. Foarte probabil, eteriştii greci, din aceeaşi grijă de a nu se juca cu focul, s-au ferit să stimuleze o mişcare cu caracter antifanariot, fiindcă nimic nu le dădea certitudinea că o astfel de răscoală va rămâne o simplă diversiune, îndreptată în realitate împotriva turcilor şi favorabilă Eteriei.

Nu e verosimilă nici ipoteza că fruntaşii eforiei eteriste din Bucureşti (A. Pini, G. Leventis, C. Samurcaş, I. Nicolopulos, Iordache Olimpiotul etc.) ar fi dat lui Tudor îndrumarea tactică de a răscula ţărănimea cu promisiuni de eliberare de sub jugul boieresc. Nicăieri, mişcarea eteristă n-a oferit maselor populare programe de reformă socială. Conducătorii Eteriei din Ţara Românească erau legaţi prin interese de regimul boieresc şi fanariot, şi nici unul nu s-a arătat preocupat de îmbunătăţirea soartei ţăranilor. Ei se străduiseră să câştige sprijinul boierimii pământene, printr-o propagandă care vorbea despre cauza generală a creştinătăţii şi despre intervenţia armatei ruse. Atunci cum puteau ei recomanda procedeul de a se provoca o răscoală a ţăranilor împotriva turcilor, prin atacarea, în prealabil, a clasei boiereşti, prin proclamaţii care să anunţe abolirea regimului feudal?

Pentru cunoaşterea tacticii eteriste putem lua în considerare convenţia încheiată, înainte de răscoală, de ofiţerii de arnăuţi Iordache şi Farmache cu comandantul pandurilor. Acest act (o versiune germană a unui pretins text românesc, rămas necunoscut), fie că este autentic, fie că a fost ticluit mai târziu de către eterişti spre a justifica, prin el, asasinarea conducătorului revoluţiei din Ţara Românească, are un conţinut ce nu se potriveşte cu conţinutul proclamaţiilor lui Tudor Vladimirescu. Este cert că presupusul „legământ”, ilustrând un mod de acţiune antiotomană plănuit de eterişti, vino în contrazicere cu programul mişcării pandurilor şi cu conduita politică a lui Tudor. Din această nepotrivire se deduce că acţiunea căpeteniei pandurilor a reprezentat altceva decât o punere în aplicare a prevederilor eteriste.

Iordache şi Farmache preconizau să se formeze cete de români „de baştină” şi de arnăuţi - greci, sârbi, macedoneni etc. - care „să lucreze de comun acord”, provocând „dezordini,... complicaţii interne şi externe”. Această stare de anarhie era menită, desigur, în concepţia eteriştilor, să deruteze pe turci, să aducă armatele otomane în nordul Dunării şi să determine astfel şi intervenţia trupelor ruseşti.

Ofiţerii eterişti nu se gândeau la „tiraniile cele cumplite [pe] care [ţăranii] le pătimesc de la dregători” (adică la realităţile sociale descrise în proclamaţiile şi scrisorile lui Tudor), şi nici la provocarea unei răscoale populare cu obiective precise - antiboiereşti şi antifanariote -, vizând instaurarea unei administraţii pământene şi democratice, aşa cum a fost, în fapt, mişcarea lui Tudor. Într-adevăr, nici una din prevederile presupusei învoieli cu eteriştii nu aminteşte de proclamaţia lansată de Tudor la Padeş, adică de chemarea maselor la lupta pentru răsturnarea „căpeteniilor politiceşti” ale ţării (boierii şi fanarioţii), care au înrobit norodul şi-i sug sângele.

Observăm deci că, în acţiunea sa, Vladimirescu a rămas străin de îndemnurile lui Iordache şi Farmache. Întreaga desfăşurare a evenimentelor arată că şeful pandurilor, recunoscând suzeranitatea Porţii, n-a urmărit atragerea trupelor turceşti în Principate, spre a furniza guvernului ţarist un motiv legal de a-şi trimite la rândul său trupele în aceste locuri, ca să pedepsească Turcia pentru călcarea tratatelor. Apelul adresat de Tudor ţărănimii n-a putut fi opera Eteriei, întrucât toate mijloacele de acţiune prevăzute de tactica eteristă trebuiau să slujească înfăptuirii scopului antiotoman, iar nu să-l pericliteze, prin antrenarea efectivă a maselor într-o luptă pentru alte ţeluri, net deosebite.

Potrivit spuselor lui Iacovachi Rizo Nerulos, Alexandru Ipsilanti, venind la Iaşi (la 22 februarie), ar fi avut o clipă ideea - împărtăşită lui Nerulos - de a proclama abolirea privilegiilor boiereşti, în vederea atragerii maselor populare la mişcarea eteristă. I. Rizo Nerulos declară că l-a sfătuit să abandoneze acest proiect, argumentându-i că rezultatul nu va fi altul decât îndepărtarea de Eterie a oamenilor influenţi şi a păturilor înstărite, fără a se câştiga, în schimb, sprijinul poporului de jos, care este „ignorant şi incapabil să aprecieze generozitatea intenţiilor voastre”.

Nerulos, relatează aici o simplă conversaţie, din care nu trebuie să deducem că şeful Eteriei venise cu un program de emancipare socială. Dimpotrivă, există dovezi că Ipsilanti, începându-şi acţiunea în Moldova, n-a avut cu adevărat intenţia de a înfăptui reforme sociale. La 23 februarie, el lansează cunoscutul său manifest către locuitorii Moldovei, anunţându-i că „oblăduirea şi ocârmuirea prinţipatului acestuia rămâne tot aceasta care se află...”, manifest ce fusese tipărit clandestin la Chişinău. Prin urmare, planul lui Ipsilanti era de dinainte stabilit şi nu s-a modificat în urma convorbirii cu I. Rizo Nerulos de la 22 februarie.

Desfiinţarea privilegiilor feudale (ţinta ultimă a mişcării lui Tudor: „slobozenie de sub supunerea domnilor şi a boierilor”) n-a fost anunţată de Eterie, nici măcar din considerente tactice, dar jafului, practicat pe scară largă de trupele lui Ipsilanti, i s-a dat uneori o justificare tactică, cum reiese, de exemplu, dintr-un pasaj al povestirii lui I. Fotino: Descriind „neauzitele atrocităţi”, „jafuri” şi „despuieri” săvârşite de cetele lui Iordache şi Farmache la întoarcerea lor din Oltenia (martie 1821), autorul exprimă părerea, ciudată la prima vedere, însă nu neîntemeiată, că scopul acestei purtări „neomenoase” era să provoace tulburări, care să aibă ca rezultat „răsturnarea generală” (desigur, prin iscarea unui război ruso-turc).

În ciuda acestor constatări ce definesc tactica eteristă, diferenţiind o de poziţia lui Tudor, să luăm în consideraţie, pentru moment (ca pe o simplă posibilitate), afirmaţia neverosimilă a lui Naum Râmniceanu, că cele dintâi acte ale mişcării din Ţara Românească, în care. sunt condamnaţi boierii şi fanarioţii, au fost întocmite la consulatul rusesc, de căpeteniile eteriste, eventual împreună cu Tudor. Chiar şi în acest caz extrem, când Eteria i-ar fi dat lui Vladimirescu atât tactica de luptă, cât şi textul redactat al primelor proclamaţii şi memorii, răscoala pandurilor ne apare dintru început separată de Eterie.

Problema se dezleagă dacă ţinem seama, de următoarea observaţie a lui Thomas Gordon, potrivit căreia Vladimirescu n-a rămas un executant al planurilor eteriste, ci a imprimat mişcării pe care o conducea un sens diferit de acela voit de eterişti: „În aventurile acestui Tudor este ceva neobişnuit şi straniu; el fusese folosit de eterişti, ca unealtă, dar întorsese amăgirile lor împotriva lor înşişi şi transformă în realităţi ceea ce ei se gândeau să folosească numai ca un pretext”...

Prin alte cuvinte: chemarea lui Tudor la luptă împotriva „căpeteniilor noastre”, rostită în proclamaţia de la Padeş, chemare pe care şefii eterişti n-o puteau concepe decât (dacă admitem posibilitatea extremă, indicată mai sus) cel mult ca pe un mijloc diplomatic, (deoarece ei - Pini, Samurcaş, etc. - erau stăpânitori în ţară), a reprezentat pentru. Vladimirescu însuşi conţinutul mişcării. „Vina” lui Tudor, din punctul de vedere al Eteriei, era tendinţa separatistă a mişcării sale, explicată de eteristul I. Rizo Nerulos prin această comparaţie: Vladimirescu „se asemăna cu acele stânci colţuroase, care, când sunt împinse într-o prăpastie, nu se rostogolesc în direcţia ce le-a fost dată”.

Dezacordul s-a vădit de la început, căci angajarea hotărâtă a răsculaţilor într-un război cu boierii şi cu fanarioţii era altceva decât punerea în aplicare a prezumtivului plan eterist de a se organiza în Ţara Românească o mişcare subalternă Eteriei. Desprinderea de eterişti, în chiar momentul izbucnirii revoluţiei era inevitabilă, şi e nepotrivit ca cineva (în afara eteriştilor de la 1821) să vadă aici o trădare a cauzei Eteriei de către Tudor sau o inconsecvenţă din partea lui, când este vorba, de fapt, de orientarea spontană a mişcării româneşti pe o direcţie proprie. Ridicarea pandurilor, concepută (eventual) de eteriştii din Bucureşti să graviteze în jurul; revoluţiei greceşti, s-a manifestat, aşa cum era firesc, nu ca o diversiune eteristă, ce îşi ascundea scopul antiotoman, ci, din capul locului, ca o mişcare aparte, de emancipare socială şi naţională a poporului român.

La această interpretare se opreşte (după cât se pare) şi Emil Vârtosu: Din primele săptămâni ale revoluţiei - subliniază d-sa - „izbucneşte o gravă neînţelegere între Eterie şi Tudor; o prăpastie se despică între ei”. Programul social lansat de Vladimirescu intrase, poate, în prevederile tacticii eteriste (in extremis), dar numai ca „o faţadă, necesară pentru câştigarea şi ridicarea mulţimilor”, în vreme ce Tudor, „odată începută revoluţia, înţelegea să facă din ea şi din programul ei [social] o realitate, iar nu o simplă momeală pentru mulţime, adică pentru pandurii ce trebuiau răsculaţi”. Într-un mod asemănător raţionează şi Nicolae Iorga.

Aserţiunea că obiectivele anunţate în proclamaţiile lui Vladimirescu n-au reprezentat scopul adevărat şi primordial al revoluţiei din Ţara Românească este dezminţită de răsunetul pe care l-au avut ele în rândurile poporului român. Din raportul trimis la 18 februarie / 2 martie de agentul Raab din Iaşi, lui Metternich, aflăm că „principiile trâmbiţate de Vladimirescu şi anume: înlăturarea domnilor fanarioţi, restaurarea vechilor capitulaţiuni cu Poarta, înfrânarea samavolniciilor şi stoarcerilor boiereşti şi înlăturarea justiţiei de clasă sunt primite cu mare lăcomie şi proslăvite în mod public de târgoveţii moldoveni, de mica boierime şi de ţărănime, care gem sub apăsarea domnilor fanarioţi şi a marii boierimi, solidară cu ei”.

Raab mai face precizarea, importantă pentru înţelegerea raportului dintre Eterie şi mişcarea lui Tudor, că domnitorul Mihai Suţu (susţinător al Eteriei) era îngrijorat de răspândirea „doctrinei” lui Tudor în Moldova. Temându-se ca aderenţii lui Vladimirescu să nu provoace şi aici o mişcare similară aceleia din Ţara Românească, el „a început să ia măsuri de apărare, întărind în taină corpul de arnăuţi prin recrutări noi”.

Negreşit, ideile revoluţionare ce au produs starea de efervescenţă a societăţii româneşti de la 1821 nu reprezintă doar faţada menită să camufleze apartenenţa la Eterie a mişcării lui Tudor, ci îi revelează acesteia adevăratul caracter. Rămâne de discutat paternitatea lui Tudor asupra proclamaţiei de la Padeş, a arzului către Poartă şi a altor texte revoluţionare, contestată de unii cercetători. Comandantul pandurilor - socotesc Andrei Oţetea, Notis Botzaris şi alţi istorici, în conformitate cu aserţiunile lui Naum Râmniceanu - a răsculat pe ţărani urmând îndrumările Eteriei: Căpeteniile eteriste din Bucureşti au stabilit, împreună cu Vladimirescu, drept tactică a răscoalei, anunţarea unui program social, redactând, de comun acord, primele acte.

În ediţia I a istoriei lui Andrei Oţetea, paternitatea lui Tudor este negată pe de-a-ntregul: La reuniunile şefilor eterişti, „planurile insurecţiei fură stabilite, rolurile distribuite şi proclamaţiile redactate; Tudor nu avu decât să-şi ia copie după ele”. În versiunea nouă a acestei lucrări se concede, într-un loc, că pasajele cu conţinut mai revoluţionar ale proclamaţiei de la Padeş provin de la Tudor. Însă actului i se atribuie un sens eterist: Proclamaţia de la Padeş „integrată în planul general de acţiune al Eteriei, tindea la răsturnarea stăpânirii otomane”. De altfel, din întreaga expunere reiese că punctul de vedere al autorului a rămas, în fond, neschimbat: Primele acte ale mişcării româneşti au fost redactate la consfătuirile eteriştilor din Bucureşti şi conţin tactica dată de Eterie lui Vladimirescu: afişarea unui program social.

Iată argumentaţia mai pe larg: „Planul acţiunii lui [Tudor] a fost discutat şi întocmit în toate amănuntele în cursul consfătuirilor ţinute la Samurcaş şi la consulatul rus. La Bucureşti i s-a organizat [de către Eterie] cancelaria care avea să-l însoţească şi să-i redacteze actele”. Tudor „era impulsiv, pătimaş şi inexpert în arta diplomaţiei”, iar „prudenţii săi îndrumători nu puteau lăsa în voia acestor impulsiuni corespondenţa lui Tudor cu ocârmuirea de la Bucureşti, cu turcii şi cu reprezentanţii ţărilor vecine”. Ca atare, cancelaria lui Vladimirescu „face parte din măsurile de prevedere ale eforiei [eteriste] din Bucureşti”. Autorul e de părere că scrisul lui Tudor nu era potrivit pentru a exprima „reflecţii şi speculaţii politice”; ideile politice din proclamaţii şi din celelalte acte ale sale sunt deci datorite „inspiraţiei şi chiar redacţiei străine”.

Compendiul lucrării lui Andrei Oţetea reafirmă, fără echivoc, că proclamaţia prin care a fost răsculat poporul, precum şi arzul trimis de Tudor Porţii din partea norodului Ţării Româneşti (23 ianuarie) „au fost redactate... la consulatul Rusiei sau în casa lui Constantin Samurcaş”. După contribuţia adusă de Emil Vârtosu la elucidarea acestei probleme (contribuţie neglijată în sinteza lui Andrei Oţetea), contestarea paternităţii, lui Tudor asupra actelor menţionate apare lipsită de temei. E. Vârtoşu a dat la iveală şi a analizat ciornele scrise de mâna lui Tudor Vladimirescu ale documentelor în discuţie.

Sunt revelatoare mai ales corectările ce se observă în aceste ciorne autografe (ştersături, adăugiri, schimbări etc.), ele permiţând să se urmărească genetic elaborarea textelor şi oferind dovada sigură că atât ideile, cât şi redactarea lor aparţin lui Tudor. Aceasta - observă E. Vârtosu - nu exclude posibilitatea ca actele, după redactare, să fi fost văzute la Bucureşti de Iordache Olimpiotul sau de alţii (bunăoară de D. Macedonschi). Chiar dacă textele ar conţine şi vreo sugestie din partea vreunui eterist, nu mai încape îndoială că ele au fost gândite şi scrise de Tudor.

Să încercăm a descifra sensul arzului înaintat Porţii de către Tudor Vladimirescu, odată cu lansarea proclamaţiei de la Padeş (23 ianuarie). Declaraţiile de supunere faţă de sultan, cuprinse în aceste acte, corespund oare realităţii, sau aveau rostul tactic să pregătească terenul pentru răsturnarea dominaţiei turceşti? în ce fel se susţine ipoteza că primele manifeste ale insurecţiei pandurilor au derivat din planul general de acţiune al Eteriei, sensul lor adevărat fiind antiotoman? E de observat mai întâi că proclamaţia de la Padeş, arzul către Poartă şi jalba către paşa Vidinului cuprind atâta revoltă îndreptată contra clasei stăpânitoare şi a statului ei („balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic”...; „boierii, sau mai bine a zice tiranii noştri cei cumpliţi, învoindu-să cu cel de acum domn... au întocmit cu dânsul prădarea şi stingerea ţării”...; „domnii ţării dimpreună cu boiarii greci şi români unindu-să cu toţii ne-au prădat şi ne-au dăspuiat, încât am rămas numai cu sufletele”...), încât este neverosimil ca şefii eterişti - demnitari şi boieri fanarioţi, precum Pini, Samurcaş, etc. - să le fi elaborat, ori, măcar, să le fi aprobat conţinutul dintr-un calcul diplomatic, convinşi fiind că mişcarea va rămâne în fond antiotomană.

De vreme ce arzul către Poartă denunţă pe cârmuitorii ţării drept „vrăjmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri” (cu alte cuvinte, sugerează ideea că oligarhia fanariotă pe de o parte asuprea poporul român, iar pe de altă parte era ostilă Porţii), cum să credem că. actul a fost redactat la consfătuirile şefilor eterişti din Bucureşti, care consimţeau să demaşte astfel, din nevoi tactice, guvernarea grecească din Principate? De asemenea, este greu de conceput că Tudor, acuzând cu atâta asprime pe fanarioţi şi declarându-se supus Porţii, făcea de fapt jocul fanarioţilor intraţi în Eterie şi acţiona ca duşman - nedeclarat - al împărăţiei turceşti.

Aceste considerente privitoare - în mod special - la semnificaţia arzului către Poartă, sunt întărite de o recentă descoperire documentară: scrisoarea originală a lui Tudor Vladimirescu către împăratul Austriei, Francisc I, purtând data de 26 ianuarie 1821. Dacă Tudor s-ar fi răsculat împotriva Porţii, scontând pe ajutor extern - dacă el ar fi dat „semnalul” unui război cu turcii -, atunci era de aşteptat ca scopul său să transpară în memoriile pe care le-a trimis împăraţilor Rusiei şi Austriei. (Andrei Oţetea avansează chiar ipoteza că „Tudor a informat pe împăraţii Rusiei şi Austriei, care se găseau în congres la Laybach, despre acţiunea începută de el şi le-a cerut ajutor pentru eliberarea ţării sale de sub dominaţia turcă”).

Însă amintita scrisoare către împăratul de la Viena, „Franţ întâiul”, însoţită de un exemplar al arzului către Poartă, arată că Tudor nu juca dublu rol. În faţa Austriei, ca şi în faţa guvernului otoman, cererile norodului românesc rămâneau aceleaşi. Împăratul Francisc I era rugat să intervină pe lângă sultan în sprijinul românilor asupriţi, pentru ca arzul către Poartă să fie bine primit: „...De la o vreme încoace grecii fanarioţi ne-au închis drumul şi uşile prea puternicii noastre Împărăţii şi aşa ne mănâncă numiţii pre noi de vii, nemaiavând unde să ne plângem...”

„Ne rugăm ca să binevoiţi a porunci ca să se trimită jalba noastră către prea puternica noastră Împărăţie şi să i se arate jalnica noastră stare. Şi iarăşi fierbinte ne rugăm ca prin mijlocirea Măririi Împărăţiei Tale să ne câştigăm îndestularea cererii noastre. Şi dacă va fi primit auzului Împărăţiei Tale glasul plângerii noastre şi va fi de trebuinţă, vom veni câţiva dintre noi de vom arăta şi prin grai înaintea Măririi Împărăţiei Tale ticăloşia noastră întru care ne-au adus mai sus numiţii”... (Semnat: „tot norodul rumânesc din Valahia”).

Documentul citat învederează următoarele:

  • Tudor Vladimirescu n-a pornit o răscoală îndreptată contra împărăţiei turceşti. Afirmaţiile sale din arzul către Poartă - potrivit cărora norodul s-a ridicat împotriva jugului fanariot şi boieresc - sunt coroborate de scrisoarea către împăratul Austriei. Ca atare, ele nu mai pot fi privite ca o simplă tactică elaborată de şefii eterişti, o maşinaţie diplomatică menită să ascundă pornirea antiotomană, adică „să adoarmă bănuielile turcilor”.
  • Din constatarea că cele dinţii acte ale revoluţiei din 1821 nu au înţelesul antiotoman ascuns ce li s-a atribuit, ci semnificaţia lor e antifanariotă şi, în general, antifeudală, rezultă că paternitatea acestor texte revoluţionare nu aparţine căpeteniilor eteriste din Bucureşti.
  • Presupunerea că Tudor Vladimirescu a avut pe lângă sine o cancelarie eteristă, organizată de eforia din Bucureşti în scopul redactării corespondenţei şi a celorlalte acte ale mişcării, este infirmată de conţinutul scrisorii din 26 ianuarie către Francisc I. După cum am văzut, aici se spune, printre altele, că „de la o vreme încoace grecii fanarioţi ne-au închis drumul şi uşile prea puternicii noastre împărăţii şi aşa ne mănâncă numiţii pre noi de vii”, afirmaţie care nu putea fi gândită într-o cancelarie eteristă. În această privinţă sunt concludente şi declaraţiile cuprinse în proclamaţia de la Padeş („Prea puternicul nostru împărat - sultanul Mahmud II - voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă raid, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! [...cârmuirea fanariotă]”) şi în arzul către Poartă („Cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod” sunt „vrăjmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri!”).
  • Poziţia lui Tudor din scrisoarea (originală) către împăratul Austriei şi din celelalte acte citate mai sus e în dezacord cu aşa-numitul legământ al lui Tudor faţă de Eterie. Ca atare, autenticitatea acestui din urmă document (păstrat în copie) apare îndoielnică.

Proclamaţiile şi scrisorile lui Vladimirescu se disting printr-o unitate de concepţie şi de stil remarcată chiar de unii contemporani. I.P. Liprandi subliniază contrastul dintre „expresiile pompoase” din proclamaţiile lui Ipsilanti şi „limbajul simplu al lui Tudor şi expunerea concisă a argumentelor sale”; caracterul proclamaţiei de la Padeş era „propriu spiritului şi înţelegerii poporului”: „Într-adevăr, nu mi s-a întâmplat să întâlnesc un răscolitor atât de puternic al minţilor neluminate încă nici de o umbră a culturii...”. Lui George Călinescu, stilul popular al lui Vladimirescu îi apare „viguros şi biblic”, cu „imagini multicolore, de zugrăveală de tindă bisericească”.

Emil Vârtosu îl descrie ca fiind „absolut personal, impresionant, literar şi spontan, cu vorbe adânci, chibzuite şi colorate”, „cu întorsături arhaice şi pitoreşti, cu izbucniri de adâncă şi vibrantă revoltă”, lectura actelor ieşite din cancelaria lui Vladimirescu producând „o covârşitoare impresie de unitate sufletească şi stilistică”. Aşadar, nici una din proclamaţiile şi jalbele lui Tudor nu se datorează Eteriei, iar conţinutul lor ideologic antifeudal n-a putut reprezenta pentru conducătorul revoluţiei româneşti o simplă tactică sau - cu cuvintele lui Naum Râmniceanu, ce ţinea să veştejească răscoala - un „vicleşug grecesc”, însuşit şi pus în aplicare de comandantul pandurilor.

Cum am putea crede că proclamaţiile care chemau poporul român la luptă contra clasei stăpânitoare grecizate au ieşit din birourile consulatului ţarist sau din casa unui boier fanariot, fiind puse la cale de grecii Pini şi Samurcaş? În schimb, este verosimilă informaţia, dată de Liprandi, că Tudor a întocmit primele acte ale revoluţiei la Bucureşti, în casa episcopului Ilarion de Argeş, cu colaborarea (posibilă) a acestuia. (Ilarion a fost, în timpul insurecţiei, grămătic şi consilier al lui Tudor).

Aserţiunea că eforia eteristă din Bucureşti i-a impus lui Tudor „cancelaria care avea să-l însoţească şi să-i redacteze actele” - o cancelarie menită să îngrădească acest temperament „impulsiv, pătimaş şi inexpert în arta diplomaţiei” - se dovedeşte nefundată, fiind contrazisă de constatarea că Vladimirescu şi-a organizat el însuşi secretariatul, în mod treptat, pe parcursul mişcării. În fruntea cancelariei a stat Nicolae (Ioniţă) Chinopsi, fostul grămătic al isprăvnicatului de la Gorj şi care s-a alăturat lui Tudor, probabil, la Târgu Jiu. Sub conducerea lui Chinopsi, mai mulţi copişti multiplicau proclamaţiile.

După luarea puterii de către Adunarea norodului, un rol de căpetenie în cancelaria revoluţiei a revenit tânărului Petrache Poenaru (originar din părţile Craiovei, fost elev şi profesor la şcoala lui Gheorghe Lazăr), care a ajuns secretarul intim al lui Tudor. O bună parte din actele emanate de la Vladimirescu (corespondenţa redactată de el în această perioadă) e scrisă - probabil după dictare - de mâna lui Petrache Poenaru. Pentru traducerea în limba turcă a arzurilor către Poartă şi către paşii de la Dunăre a fost adus în cancelaria lui Tudor armeanul Martinac Bohor de la Cernica. Sfetnici ai căpeteniei ţărănimii au fost, la Bucureşti, episcopul Ilarion şi stolnicul Geani Orăşanu.

Rămâne neprobată (şi neplauzibilă) presupunerea că unii eterişti au ştiut înainte de plecarea lui Tudor în Oltenia că el va declara război boierilor şi fanarioţilor. Sigur este însă că şefii eterişti din Bucureşti s-au străduit să-l îngrădească pe Vladimirescu, şi că ei au luat măsuri spre a împiedica dezlănţuirea unei mişcări efectiv antiboiereşti, şi mai ales antigreceşti (antifanariote), de teama că o astfel de mişcare va stânjeni acţiunea Eteriei.

Cele de mai sus ne duc la rezultatele următoare: Teza că Tudor a răsculat norodul ca mandatar al Eteriei este contrazisă de înseşi actele lui Vladimirescu - proclamaţiile şi scrisorile sale -, al căror sens nu era eterist, de vreme ce atacau stăpânirea boierilor şi pe fanarioţi, afirmând că nenorocirile ţării îşi au izvorul în „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni”. Iar încercarea de interpretare a proclamaţiilor lui Tudor ca definitorii nu pentru obiectivul primordial al revoluţiei, ci pentru tactica dată de Eterie căpeteniei pandurilor, rămâne nefundată.

Contopirea mişcării pandurilor cu Eteria, argumentată prin considerarea programului social al lui Tudor drept stratagemă („vicleşug grecesc”, după expresia lui Naum Râmniceanu), este o teorie care - judecată după felul cum apare în lucrarea lui Andrei Oţetea - se surpă din pricina propriilor ei contraziceri. Căci, pe de o parte, autorul susţine că Tudor nu s-a răsculat împotriva boierilor, cum credea Xenopol, ci numai s-a prefăcut a combate pe boieri şi pe greci, mascând ţelul adevărat al revoltei sale, care era lupta cu turcii; pe de altă parte, el admite (numai în unele pasaje din ediţia a II-a) că sensul proclamaţiei de la Padeş este îndemnul la lupta socială, pentru eliberarea clăcaşului de sub jugul boieresc.

Iar dacă teoria „stratagemei” lui Tudor, chemată să demonstreze încadrarea acţiunii pandurilor în Eterie, este inconsistentă, nu se mai poate menţine teza despre cele două etape diametral opuse ale mişcării româneşti, întrucât, numai dovedind că într-o primă fază acţiunea condusă de Tudor a fuzionat cu Eteria, având aceleaşi obiective, s-ar putea susţine că, mai târziu, Vladimirescu şi-a schimbat radical linia politică, faţă de Eterie şi faţă de turci, din cauza dezaprobării pronunţate de ţar.

 

În ceea ce priveşte poziţia lui Tudor - şi, în mod special, presupusa lui schimbare de atitudine, provocată de dezavuarea de către ţar a revoluţiei pandurilor şi a întreprinderii lui Ipsilanti - există suficiente documente edificatoare pentru unitatea programului său. Vom observa că efectul dezavuării a fost doar acela că a accentuat specificul celor două mişcări şi opoziţia dintre ele. Când s-au precizat raporturile de bună înţelegere dintre Rusia şi Turcia, a devenit limpede că lipsea conjunctura care ar fi putut să determine unirea lui Tudor cu Ipsilanti. Vladimirescu se afla la porţile capitalei, când a luat cunoştinţă de declaraţiile guvernului ţarist.

El a scris lui Al. Filipescu-Vulpe (la 20 martie) că această „vestire”, chiar de se va publica, „pe mine nu mă supără” (fiindcă el nu scontase pe pornirea războiului între Imperiul ţarist şi cel otoman). Netulburat, el dă dispoziţii în vederea intrării sale în capitală cu Adunarea norodului, la 21 martie, şi, totodată, în vederea instaurării noului regim politic: să se difuzeze proclamaţia sa din 20 martie către locuitorii din Bucureşti, şi „până în seară negreşit să se aleagă cei buni din cei răi, adică cei ce vor voi binele obştesc...”.

Teoria celor două etape diametral opuse - luptă (disimulată) cu turcii şi apoi înţelegere cu ei - cu alte cuvinte, pretinsa răsturnare de 180 de grade operată de Tudor la Bucureşti, este contrazisă, înainte de toate, de declaraţiile făcute de însuşi capul revoluţiei din Ţara Românească spre a-şi preciza platforma politică. Reproducem mai jos un fragment dintr-un document capital al mişcării, care relevă caracterul ei unitar şi conţine, implicit, o dezminţire neîndoioasă a teoriei celor două etape opuse. Este vorba de întrevederea ce a avut loc la 22 martie între Tudor şi Udrizki, secretarul consulatului austriac, relatată de acesta din urmă în raportul său din aceeaşi zi (22 martie / 3 aprilie).

În cadrul convorbirii, Udrizki l-a încunoştinţat pe Tudor că Sfânta Alianţă îi stă împotrivă, iar „conducătorul poporului valah” şi-a definit cu multă limpezime linia politică, caracterul şi obiectivele mişcării lui: El cere restabilirea vechilor drepturi ale ţării, călcate în picioare de fanarioţi, în unire cu unii boieri locali. Pentru aceasta, el nu declară război Porţii, ci îşi manifestă adeziunea la politica sârbească faţă de turci. Nu intenţionează să se alăture lui Ipsilanti („Nu sunt dispus în nici un caz să vărs sângele românilor pentru Grecia”).

Apropierea de Bucureşti a armatei eteriste îl nelinişteşte, fiindcă nu ştie dacă Ipsilanti nu acţionează cumva ca împuternicit al ţarului, căruia Tudor n-ar vrea (nici n-ar putea) să i se opună. Deocamdată, va căuta să oprească intrarea lui Ipsilanti în Bucureşti. În loc de „o radicală schimbare de atitudine” şi de „răsturnarea situaţiei”, după ocuparea capitalei, din declaraţiile lui Tudor reiese consecvenţa liniei lui politice, încât ni se pare curios să se susţină că prima parte (cel puţin jumătate) din acţiunea sa se încadrează în Eterie, iar restul se defineşte ca îndepărtare sau trădare faţă de cauza Eteriei.

Documentul este reprodus fragmentar şi de Andrei Oţetea, însă dânsa omite pasajul care îi contrazice teoria: „Domnule Sluger! Având în vedere obligaţiile mele de serviciu şi chiar din consideraţiuni de umanitate, găsesc de datoria mea să vă spun adevăruri care poate v-au fost tăinuite până acum. Memoriul domniei voastre, pe care l-aţi trimis M.M.L.L. Împăratului Francisc şi ţarului Alexandru la Laybach a ajuns într-adevăr la locul destinaţiei, dar amân-doi înalţii monarhi n-au găsit de bine să vă onoreze cu un răspuns direct, ci dimpotrivă ei au avizat pe miniştrii şi pe consulii lor de aici din Principate să vă considere rebel şi să continue a vă considera astfel, pentru că aţâţaţi poporul să-şi revendice cu arma în mână drepturile - fie acestea reale, fie fictive. Totodată, vă comunic că s-a dat Porţii deplina încuviinţare de a aduce masele populare la supunere, cu ajutorul trupelor otomane”.

Slugerul Tudor Vladimirescu „a dat asigurări că nu s-a ridicat ca rebel împotriva autorităţii legitime a Porţii, ci din contră, el o roagă numai - precum s-a exprimat de altfel aşa de precis în toate cererile şi proclamaţiile sale lansate în numele poporului - să restabilească drepturile norodului, care au fost călcate în picioare de către fanarioţi, sprijiniţi şi de unii boieri de aici, şi să facă să se pună capăt împilărilor strigătoare la cer. El a spus în continuare: Eu sunt în înţelegere cu sârbii, şi această naţiune, care trăieşte cu românii în trainică armonie şi în raporturi de bună vecinătate, vine în sprijinul meu şi al poporului român, prin demersurile pe care le face pe lângă Poartă, în propriul său interes. De altfel, fiindcă mă aflu în continuă corespondenţă cu serhaturile, nu-mi e necunoscut că paşalele au primit deja ordin să calce graniţa ţării”... „Eu nu mă războiesc cu Poarta, ci dimpotrivă îi rămân totdeauna supus, împreună cu poporul român, şi de aceea mă voi retrage pretutindeni în faţa ei, dar eu nu voi înceta de a cere, cu glas tare, restaurarea drepturilor şi pronomiilor Ţării Româneşti, de asemenea nu voi conteni a solicita mereu puternica intervenţie a M. Sale împăratului Austriei.

Trebuie însă să vă mărturisesc sincer şi cu încredere că apropierea unui corp elin, sub comanda prinţului Ipsilanti, mă pune în cea mai mare încurcătură, pentru că nu ştiu pe ce temei să reazeme o asemenea acţiune şi eu n-aş dori să zădărnicesc anumite planuri secrete ale unei puteri mai înalte. De aceea, eu am somat (ich habe aufgefordert) pe prinţul Ipsilanti să nu intre în Bucureşti, până când nu îmi va aduce dovezi că are într-adevăr autorizaţia unei puteri mai înalte pentru desfăşurarea acţiunii sale, şi aceasta pentru motivul că eu nu sunt dispus în nici un caz să vărs sângele românilor pentru Grecia [cauza eteristă] şi nu vreau ca, printr-o măsură nesocotită şi pripită, să întreprind ceva în dauna poporului român. Afară de aceasta, eu mai sunt hotărât să trimit delegaţi la Sibiu cu un memoriu în limba franceză către M.S. Împăratul Austriei şi v-aş ruga să-mi daţi un om de încredere, care să-i însoţească.

În sfârşit, ţin să vă mai spun, că ieri am invitat boierii, câţi au mai rămas în capitală aici, ca împreună cu mitropolitul să se adune aci la mine pentru ca să trimitem o nouă cerere către Poartă printr-o deputaţiune specială. Pentru o mai mare siguranţă vă voi ruga să trimiteţi o copie după această cerere internunţiului austriac de la Constantinopol, rugându-l să stăruie şi înălţimea sa pe lângă Poartă pentru satisfacerea jalbelor poporului român”. Din declaraţie rezultă că, în ciuda împotrivirii Sfintei Alianţe faţă de ridicarea la arme a poporului român, şi a complicării situaţiei prin venirea în ţară a armatei lui Ipsilanti, Vladimirescu nu socoteşte acţiunea sa lipsită de şanse de reuşită, nu abandonează lupta şi nu-şi schimbă atitudinea anterioară. Programul său iniţial era aplicabil tocmai în situaţia neintervenţiei armate a ţarului, şi numai izbucnirea unui război ruso-turc sau o invazie otomană l-ar fi putut determina pe Vladimirescu să-şi schimbe politica faţă de turci.

Consecvenţa poziţiei lui Tudor de la începutul şi până la sfârşitul mişcării sale, pe o altă linie decât cea eteristă (chiar dacă el a avut în vedere şi eventualitatea unei colaborări cu eteriştii) a fost stăruitor subliniată de Liprandi: Răscoalele conduse de Vladimirescu şi de Ipsilanti „erau cu totul opuse în ceea ce priveşte cauzele lor”, declară acesta. „Proclamaţia lui Tudor [de la Padeş] expune limpede cauzele răscoalei împotriva domnilor greci şi nicidecum împotriva Porţii”. Poporul a răspuns chemării lui Tudor, „sub conducerea căruia spera să scuture jugul fanarioţilor şi al unor boieri”. După dezaprobarea ţarului, „Tudor a început să aibă relaţii mai dese cu turcii, stăruind şi mai mult în intenţia sa iniţială”. Vladimirescu, „chiar de la începutul răscoalei sale, nu şi-a schimbat punctul de vedere în acţiunea sa”.

Liprandi descrie repetatele presiuni făcute de eterişti asupra lui Tudor, pentru a-l determina să se unească cu ei: „Vladimirescu a rămas însă neînduplecat şi nu a voit să schimbe temeiul răscoalei sale”. Mai mult, autorul afirmă chiar că Tudor a fost „tot timpul un adversar neînduplecat al colaborării cu eteriştii”. Credem că ultima afirmaţie conţine o exagerare şi se cere nuanţată: Tudor nu era, în principiu, adversarul luptei eteriştilor; el consimţea chiar să le acorde un oarecare sprijin, în funcţie de împrejurări. Îşi înţelegea însă obligaţia de a conduce revoluţia pandurilor pe o linie proprie, aceea impusă de specificul realităţilor româneşti. Ceea ce respingea el, era ideea de a schimba „temeiul răscoalei sale”, ca s-o afilieze la mişcarea eteristă. Opoziţia sa faţă de Poartă nu putea fi atât de radicală ca aceea a eteriştilor, întrucât situaţia Principatelor se deosebea de situaţia Greciei. În ţările româneşti lupta antifeudală trebuia să înceapă cu răsturnarea jugului fanariot.

Zilot Românul scoate în evidenţă, de asemenea, caracterul unitar al programului lui Tudor, pe tot parcursul mişcării: „Strigarea lui, precum am arătat, era din început, asupra tiranilor stăpânitori de aici, care şi era prea întemeiată..., iar nu ardicare asupra împărăţiei, ca a grecilor”. Declaraţiile făcute de Tudor la întâlnirea cu Udrizki din 22 martie (ca şi aprecierile lui Liprandi şi Zilot Românul cu privire la unitatea acţiunii sale revoluţionare) sunt conforme cu documentul-program Cererile norodului românesc, redactat la începutul lunii februarie, apoi reafirmat după luarea puterii de către Adunarea norodului, document cu sens antifanariot, iar nu antiotoman.

Un raport consular din 26 februarie / 10 martie 1821 al lui Giovan Battista Navon, ministrul celor Două-Sicilii la Constantinopol, dă informaţia că Tudor a transmis guvernului provizoriu din Bucureşti următoarele revendicări ale poporului: „instalarea unui principe naţional şi o constituţie potrivită cu nevoile ţării”. Prin urmare, încă înainte de venirea Adunării norodului în capitală, insurecţia pandurilor era îndreptată, cu precădere, împotriva administraţiei fanariote. Scopurile urmărite în prima etapă a mişcării n-au fost diferite de obiectivele formulate după ocuparea Bucureştiului. Schimbarea de regim reclamată de Tudor consta, înainte de toate, în înlocuirea guvernării fanariote printr-o cârmuire pământeană, măsură ce urma să aducă după sine o nouă administraţie, care să înfrâneze stoarcerile feudale şi să asigure dezvoltarea autonomă a ţării.

Justeţea aprecierii lui Liprandi că Tudor n-a schimbat nimic din planul şi ţinta lui de la început, şi că lupta antifanariotă dă unitate mişcării revoluţionare româneşti de la 1821, va ieşi mai mult în evidenţă în capitolele următoare. Afirmaţia lui Liprandi că, înainte de a pleca în Oltenia, „Tudor a întocmit împreună cu Ilarion, în casa acestuia din urmă, o proclamaţie şi alte acte”, şi constatarea că Ilarion i-a fost sfetnic lui Tudor nu numai în ajunul revoluţiei, dar şi după intrarea Adunării norodului în Bucureşti, fac necesară cercetarea poziţiei politice a episcopului de Argeş.

Mai mulţi istorici - Nicolae Iorga, I.C. Filitti, Andrei Oţetea - cred că Ilarion (născut la Bucureşti, fiu al unui mic negustor bulgar ce se stabilise aici) a fost partizan al lui A. Pini şi al luptei eteriştilor. Însă caracterizarea lui Ilarion ca militant eterist e lipsită de întemeiere documentară. Din numeroase mărturii reiese, dimpotrivă, că el s-a devotat cauzei anti-fanariote româneşti, iar nu acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti. Dacă unele documente îl numesc pe Ilarion „creatură” a consulului, e fiindcă datora intervenţiei acestuia ocuparea postului ecleziastic. Reţinem însă că Pini nu l-a ajutat cu dezinteresare, ci în schimbul unei pensii de 50.000 de piaştri. (De altfel, trebuie avută în vedere împrejurarea generală că, la sfârşitul epocii fanariote, nici o funcţie mai importantă din ţară nu putea fi ocupată fără a obţine, prin dare de bani, protecţia consulului ţarist).

Potrivit relatărilor lui Naum Râmniceanu, la apropierea lui Tudor de capitală, unii din boierii rămaşi în Bucureşti, printre care episcopul Ilarion, logofătul Alexandru Filipescu-Vulpe şi (după unele pasaje din Naum) mitropolitul Dionisie Lupu i-au ieşit, de nevoie, în întâmpinare, îndemnându-l să se împotrivească fanarioţilor şi lui Alexandru Ipsilanti (Istoricul Zaverei în Valahia). În Scrisoarea Munteanului..., de acelaşi autor, deşi expunerea acestor fapte este mai confuză, se susţine, în esenţă, acelaşi lucru: boierii menţionaţi - în primul rând Al. Filipescu-Vulpe - au avut conciliabule cu Vladimirescu, înainte de intrarea acestuia în capitală, în cursul cărora au afirmat deosebirea principială dintre obiectivele pe care trebuie să le urmărească partidul naţional român şi obiectivele Eteriei. Bănuiala exprimată de Mihai Cioranu, că episcopul de Argeş l-a trădat pe Tudor - ceea ce ar fi ieşit la iveală la întrevederea dintre Ipsilanti şi Vladimirescu, unde Ilarion a servit ca interpret de greacă -, nu poate fi luată în considerare, căci nu se sprijină pe fapte precise. (Presupunerea e „ridicolă” - consideră Aricescu).

Ilarion a rămas în apropierea lui Vladimirescu. la Cotroceni, tocmai în perioada intensificării conflictului dintre cele două mişcări, până la retragerea pandurilor din Bucureşti: „A făcut cauză comună cu acest revoluţionar, a locuit cu el la mănăstirea Cotroceni şi i-a fost prim sfătuitor şi ajutor; - împrejurări ce sunt, aici, general cunoscute” (Fleischhackl). O scrisoare nesemnată - atribuită de unii lui Gheorghe Lazăr -. expediată din Bucureşti la 28 aprilie, îl numeşte pe Ilarion „ministrul” lui Tudor. Liprandi relatează fapte ce arată că Ilarion s-a pronunţat împotriva colaborării cu eteriştii, a susţinut politica de înţelegere cu turcii şi l-a îndemnat pe Tudor să acţioneze contra lui Alexandru Ipsilanti. Mai târziu, un părtaş la evenimente - N. Popescu de la Muşeteşti, grămăticul episcopului - va povesti lui Aricescu că eteriştii i-au propus să otrăvească pe Ilarion.

În ziua de 8 mai, la mănăstirea Cotroceni, episcopul Ilarion a oficiat o slujbă religioasă solemnă, iar artileria a tras trei salve de tun, în cinstea unui detaşament de 400 de panduri veniţi atunci din Oltenia, ca să întărească oştirea lui Tudor. Probabil, cu acest prilej, Tudor a fost uns domn, eveniment descris de un stegar din oastea sa (Ioan Petrescu din Cărbuneşti - judeţul Gorj, un apropiat al lui Tudor): „Am luat parte activă la declaraţia făcută de acest domn la mănăstirea Cotroceni, când el singur s-a declarat de Domn al ţării şi vivatul s-a făcut înaintea susmenţionatei biserici”.

La 13 mai, Tudor a încredinţat episcopului de Argeş misiunea de a merge la Laybach, pentru a susţine un memoriu din partea ţării, conţinând un protest împotriva invaziei eteriste şi a încălcării teritoriului românesc de către turci. La prinderea şi omorârea lui Tudor, Ilarion a resimţit o ascuţită durere, descrisă de preotul Ilie de la mănăstirea Butoiul, aflat în preajma lui. La prăbuşirea regimului fanariot, el a exprimat în scrisori, trimise din Braşov, bucuria pentru ridicarea ţării, pentru „folosurile patriei”, care a fost „cu totul împilată şi mai-mai înghiţită de veneticii cei voitori de rău ai strămoşeştii ocinii noastre”, dar care acum îşi câştigă „privileghiurile”. „Mă bucur... la rădicarea neamului din prăpastia în care mai mort zăcea...”

O dovadă a sentimentelor democratice şi româneşti ale episcopului de Argeş sunt legăturile lui de prietenie strânsă cu Gheorghe Lazăr. Însoţirea lui Tudor cu Ilarion nu probează platforma eteristă a conducătorului revoluţiei, întrucât Ilarion era şi el susţinătorul obiectivelor sociale şi antifanariote. Cum observă V.A. Urechiă: Tudor, „întocmai ca amicul său episcopul Ilarion al Argeşului, era convins că relele ţării provin de la boierimea pământeană, care devenise coadă de topor în mâna Domnilor fanarioţi”.

Conchidem că legăturile dintre Tudor şi Ilarion nu pot dovedi, în nici un caz, unitatea de vederi dintre Tudor şi eteristul Pini, căci poziţia episcopului de Argeş, fiul de băcan ajuns prelat şi care a uns domn pe căpetenia ţărănimii şi a ţinut să-i fie sfetnic, era cu totul alta decât a consulului ţarist. Proclamaţia revoluţionară de la Padeş, cu imaginile ei populare şi religioase, „de zugrăveală de tindă bisericească” (George Călinescu), chemând norodul să lovească „pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre”, a fost alcătuită în casa lui Ilarion, şi nu putea fi rodul colaborării şefului pandurimii cu fanarioţii din conducerea ţării, Pini şi Samurcaş.

Check Also

Figuri de boieri din timpul Revoluţiei din 1821: Grigore Brâncoveanu, Dionisie Lupu, Grigore Băleanu şi Alexandru Filipescu-Vulpe

Despre unii dintre marii boieri, precum Grigore Brâncoveanu (refugiat la Braşov la începutul lui martie), …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …