Teatrul lui Vasile Alecsandri

Interesul lui Vasile Alecsandri pentru scenă pare să fi fost stârnit încă de timpuriu de preocupările tatălui său pentru un teatru în „limba patriei”, accesibil tuturor (G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1965). Tânăr de 17-18 ani, aflat la studii la Paris, el se duce, probabil, adesea la teatru, unde are prilejul să cunoască „acea specie dramatică uşoară, agreabilă, accesibilă publicului, a vodevilului, pe care Scribe, cel atât de la modă, îl îmbogăţise, înlocuind vechile personaje convenţionale prin unele mai reale, cu vorbirea lor, cu ticurile lor, personaje luate din mijlocul societăţii şi făcând publicul să râdă, dar să şi mediteze după ce pleca de la teatru”. Întors în ţară în 1839, cunoaşte nemijlocit starea teatrului românesc, monopolizat de trupe franceze sau germane.

În absenţa unui repertoriu naţional, avântul patriotic general impune prezentarea, la începutul anului 1840, a unor piese străine prelucrate sau traduse în româneşte. Dar dorinţa arzătoare a unor bărbaţi hotărâţi ca Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi ceilalţi din jurul lor era formarea unei dramaturgii naţionale. Campania pornită încă din primul număr al „Daciei literare” a determinat în cele din urmă autorităţile să satisfacă cererea tot mai insistentă a publicului de a i se da un teatru românesc. Pentru început este numită o comisie - alcătuită din Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Petru Câmpeanu (pe atunci profesor de filozofie la Academia Mihăileană - care trebuia să redacteze un proiect de reorganizare a teatrului. După aprobarea acestuia, la 27 februarie 1840, autorii lui sunt desemnaţi să conducă noul aşezământ, ca membri ai comitetului teatral.

Peste câteva săptămâni, la 18 martie 1840, contractul încheiat între guvern şi comitet (Negruzzi, Alecsandri şi Kogălniceanu) încredinţa acestuia din urmă, pentru o perioadă de 4 ani, direcţia teatrelor francez şi român reunite. Din cele 100 de reprezentaţii, prevăzute pentru primul an, un sfert trebuiau să fie româneşti, iar restul franţuzeşti. Întrucât însă literatura dramatică românească originală abia de acum încolo trebuia creată, prima reprezentaţie a unei piese româneşti va avea loc numai la 18 noiembrie 1840. Această piesă, „comedie în trei acte, prelucrată de A... B...”, este Farmazonul din Hârlău a lui Alecsandri (publicată imediat în broşura nr. 1 din „Repertoriul Teatrului Naţional din Iaşi”).

Vasile Alecsandri

În urma succesului înregistrat de acest început, peste trei luni, la 5 februarie 1841, Alecsandri oferea publicului o nouă comedie într-un act: Modista şi cinovnicul, publicată şi ea în broşura nr. 7 din seria „Repertoriului Teatrului Naţional din Iaşi” (cu menţiunea: „înfăţoşată pentru întăiaşi dată pe Teatrul Naţional din Iaşi, sâmbătă în ianuarie 1841”. Acţiunea şi personajele ambelor piese erau luate din viaţa Iaşilor de atunci, ceea ce constituia o atracţie deosebită pentru spectatori.

Cum însă cei trei directori ai teatrului ieşean, numiţi în 1840, întâmpinau mari dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor pe care şi le asumaseră, neprimind nici un sprijin din partea oficialităţilor, ei sfârşiră prin a concesiona, în 1842, contractul lor baronesei Frisch, directoarea unei trupe germane poposite pe atunci la Iaşi. Această trupă prezenta numai spectacole în franceză şi germană, întrucât, de la cele două comedii scrise de Alecsandri în iarna 1840-1841, publicul românesc nu mai avusese prilejul să asiste la reprezentaţia altei piese naţionale. La 18 ianuarie 1844, în fine, ieşenilor le este prezentată noua piesă a lui Alecsandri, Iorgu de la Sadagura, care este primită cu mult entuziasm şi constituie, de fapt, momentul întemeierii teatrului românesc (conferă G.C. Nicolescu).

Cu privire la aceste împrejurări, deosebit de grăitoare este însăşi mărturia scriitorului: „În 1844 - scrie el, făcând o confuzie de date, fiind vorba, în realitate, de 1840 - prinţul Sturza ne-a impus lui Kogălniceanu, Negruzzi şi mie cele două direcţii ale teatrului francez şi ale teatrului moldovenesc. Până atunci, scena naţională, condusă mai întâi de Asachi, de un profesor de la Academie, abia se putea susţine datorită proastei alegeri a unor proaste traduceri. Periercourt, cu dramele sale, şi Kotzebue, cu comediile sale, împlineau toate nevoile reprezentaţiilor. Nu exista o singură piesă originală în tot repertoriul. Nimeni nu se apucase de teatru pentru motivul că limba noastră nu era formată. Am avut curajul să încerc şi am obţinut un succes colosal.

Prima piesă care mi s-a jucat a fost o [comedie] în trei acte, intitulată Iorgu de la Sadagura (Sadagura este un mic orăşel din Bucovina). Mă sileam în această piesă să biciuiesc un defect care domnea atunci în înalta societate şi care putea provoca rezultate dezastruoase, şi anume: proasta afectare de a dispreţui tot ceea ce era naţional - limbă, obiceiuri, plăceri, şi chiar Moldova însăşi! Orice persoană care trecuse frontiera pentru a merge în străinătate, chiar şi numai până la Cernăuţi, se credea îndreptăţită să afecteze că nu mai poate trăi în ţara sa. Atât le-am acoperit de ridicol pe cele două personaje ale comediei mele, încât, începând de la prima reprezentaţie, defectul dispăruse ca prin farmec. Nu mai îndrăzneşte nimeni să facă paradă de antinaţionalism, de frică să nu fie confundat cu Iorgu de la Sadagura sau cu doamna Gafiţa; mai mult încă, au ajuns să facă din mine un fel de sperietoare: «Bagă de seamă, se şoptea la ureche, Alecsandri te poate zugrăvi pe scenă». Îmi amintesc această primă reprezentaţie ca şi cum ar fi fost ieri, pentru că a lăsat o impresie adâncă în mintea mea. Teatrul era arhiplin, prinţul Sturza şi toată înalta societate se adunaseră acolo pentru prima dată după mulţi ani. Eram în loja tatălui meu şi numai Dumnezeu ştie cum tremuram!

Primul act se termină în zgomotul aplauzelor, cel de-al doilea, în zgomotul tropăielilor, la al treilea, sala se ridică în picioare şi cheamă pe autor cu zgomot de adevărată furtună. Stau la îndoială; sunt forţat să mă arăt în marginea lojei noastre, aplauzele mă asurzesc şi, la ieşirea din lojă, doamne şi domni se aruncă asupra mea, mă îmbrăţişează, mă trimit de la unul la celălalt şi o fac în aşa măsură, încât mă întorc acasă bolnav de emoţie şi rămân în pat timp de o săptămână. Desigur, era foarte măgulitor pentru un tânăr de 22 de ani să primească asemenea ovaţii din partea compatrioţilor săi, dar cea mai scumpă recompensă mă aştepta acasă, şi am aflat-o în îmbrăţişările tatălui meu. Plângea îmbrăţişându-mă” (scrisoare la Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 3.370, către Ubicini - în româneşte de Marta Anineanu, în Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări, Bucureşti, 1964).

Rolul personajului principal, Iorgu de la Sadagura, fusese interpretat magistral de Costache Caragiale. La cererea insistentă a publicului, peste o săptămână, la 25 ianuarie 1844, are loc cea de-a doua reprezentaţie a piesei (conferă nota semnată M.[ihail] K.[ogălniceanu] din „Propăşirea”, nr. 3 din 23 ianuarie 1844: „Marţi trecut, în 18 ianuarie, s-au reprezentat pe Teatru Naţional cea întâi piesă putem zice românească, Cuconu Iorgu de la Sadagura, comedie în trii acte, compusă de d. Vasile Alecsandri. Succesul au fost deplin. La sfârşit tot publicul au cerut a doua sa reprezentaţie, care va fi în 25 ianuarie. Aşteptăm aceasta pentru ca să putem da cetitorilor noştri o idee despre această piesă, adevărată expresie a societăţii noastre, cu toate ridicolele de astăzi”).

Comedia a intrat în repertoriul permanent al teatrului şi s-a tipărit în acelaşi an, în tipografia Institutului Albinei. La sfârşitul volumului, Alecsandri adăuga cu modestie un post-scriptum: „Această piesă este o piesă de circonstance, o compunere improvizată, o scriere aruncată pe hârtie în două-trei zile; în urmare autorul nădăjduieşte că publicul cetitor va trece cu vederea şi va ierta greşalele dramatice cuprinse în ea. Acele greşăli autorul le cunoaşte prea bine şi ştie de înainte defectele care ar putea da materie unei critici aspre; însă el se măguleşte cu ideea că spectatorii binevoitori care au aplaudat pe C.C. Iorgu de la Sadagura la deosebitele lui reprezentaţii îi vor păstra şi acum măcar o parte din acea dragoste neaşteptată ce d-lor i-au arătat atunce. Această idee, precum şi oarecare lene l-au oprit de a face corecţiile cuviincioase.

În sfârşit, ca cea mai bună şi de pe urmă îndreptare, autorul mărturiseşte că, neavând nicidecum pretenţia de a fi autor dramatic, el au compus această piesă pentru plăcerea a câţiva prietini (cărora le mulţămeşte de încuragiare) şi pentru ca să dovedească că tinerii actori români pot juca foarte bine pe scenă, când vor fi însărcinaţi fieştecare cu rolul ce i se cuvine; căci arta teatrală este la noi încă în copilărie şi, prin urmare, piesele trebuie să fie lucrate după actori, până ce aceştii se vor putea deprinde cu scena. Iunie 1844.” Acest post-scriptum este deosebit de important pentru că el constituie dovada lucidităţii cu care Alecsandri sesizase greutăţile pe care le avea de învins pe atunci, la noi, un autor dramatic. „Un teatru perfect nu se improvizează de azi până mâni” - scria el şi într-o scrisoare datând de prin 1843, cuprinsă în prefaţa ediţiei de teatru din 1875.

Triumful piesei Iorgu de la Sadagura marchează deci o dată însemnată în istoria teatrului la noi, data „începutului unei adevărate creaţii dramatice originale româneşti”. Comedia era cea dintâi piesă românească nu numai în ce priveşte limba în care era scrisă, ci şi în construcţia personajelor, în numele, identitatea lor socială şi naţională, în subiect şi conflict, în tabloul societăţii, în moravurile şi atmosfera ei românească (conferă Gheorghe Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1926). La câteva zile de la prima reprezentaţie a acestei piese şi înaintea celei de a doua, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi era prezentată, la 23 ianuarie 1844, o nouă piesă a lui Alecsandri, Spătarul Haţmaţuchi, o comedioară în versuri, al cărei text - după cum ne spune autorul însuşi - s-a pierdut. Ceva mai târziu, Alecsandri înzestra teatrul cu încă o comedie într-un act, Creditorii, tipărită în broşură în 1845, la Cantora „Foaiei săteşti” din Iaşi.

Piesa următoare va fi tot o comedie, Iaşii în carnaval sau, aşa cum s-a numit iniţial, Complotul, tablou în trei acte. În prefaţa ediţiei din 1875, Alecsandri spune că ţelul său a fost să combată „persecutarea opiniei publice”. Aşa se explică intervenţia autorităţilor la prima reprezentaţie a piesei, care a avut loc la 22 decembrie 1845: „În timpul reprezentaţiei - îi relata scriitorul împrejurările prietenului său Ubicini în scrisoarea citată - prefectul de poliţie a vrut să se tragă cortina - din ordin venit de sus - dar publicul l-a împiedicat. Atunci a venit să mă înştiinţeze că trebuie să-mi retrag piesa, căci, dacă nu, mă vor închide pentru câtva timp într-o mănăstire; i-am răspuns că piesa aparţinea deja publicului şi că, dacă mă vor trimite la mănăstire, voi face o nouă piesă cu acest subiect. M-au lăsat în pace şi, comedia mea continuându-şi cu succes reprezentaţiile, zvonurile despre comploturi închipuite au căzut baltă” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

La numai o săptămână (27 decembrie 1845) avea loc a doua reprezentaţie a piesei, iar la 19 ianuarie 1846, cea de-a treia. E limpede că acţiunea comediei era legată, nemărturisit, de frământările populare stârnite de catagrafia din 1845, care împovăra tot masele (conferă Gh. Ungureanu, Frământări social-politice premergătoare mişcării revoluţionare din 1848 în Moldova, în Studii, 1958; Anul 1848 în Principatele Române, vol. I). Ascuţimea criticii la adresa ocârmuirii din această piesă, ca şi din Iorgu de la Sadagura, determina numirea unui cenzor al pieselor de teatru. La intervenţia acestuia, după reprezentarea, la 25 februarie 1846, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a piesei lui Russo Jicnicerul Vadră, autor şi actori sunt surghiuniţi la mănăstire. Deşi textul acesteia nu s-a păstrat, ea trebuie să fi venit în sprijinul aceleiaşi mişcări populare ca şi Iaşii în carnaval, de la a cărei primă reprezentare nu trecuseră decât două luni (conferă G.C. Nicolescu).

În acelaşi an 1846, Alecsandri prezintă o nouă comedie-vodevil într-un act, Rămăşagul (publicată, sub titlul Un rămăşag, la Cantora Foaiei săteşti, Iaşi, 1846), dramatizare a scrierii în proză O intrigă la bal masche. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher, care va compune şi pe aceea a următoarei „comedii cu cântece în 1 act”, Peatra din casă, reprezentată pentru prima oară la Iaşi, în 3 mai 1847, „în folosul arşilor din Bucureşti” (publicată în broşură în acelaşi an, la Institutul Albinei).

Aceasta fusese scrisă de Alecsandri la Palermo, în februarie-martie 1846, pentru a oferi un divertisment Elenei Negri, care se apropia de sfârşitu-i tragic. Numise acest „vodevil într-un act” Peatra din casă, după porecla „pe care unii părinţi aveau obiceiul să o dea copiilor lor de sex feminin”. „În această piesă - îi scria el lui Ubicini - criticam cu amărăciune purtarea părinţilor care îşi căsătoreau copiii pentru a scăpa de ei şi atingeam şi coarda dezrobirii ţiganilor. Succes complet”, înainte de a fi prezentată, în lipsa autorului, pe scena teatrului din Iaşi, unde stârneşte „un aplauz sunător” (conferă Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. II, Iaşi, 1922), Peatra din casă îi avusese ca primi spectatori, la Palermo, pe Elena Negri şi Nicolae Bălcescu, care nu fuseseră mai puţin încântaţi decât publicul ieşean.

Întors în ţară, Alecsandri revine la teatru. În toiul pregătirilor mişcării revoluţionare din Moldova, în cadrul celui de-al doilea spectacol dat în folosul săracilor de tineretul cu idei avansate, la 3 februarie 1848 se prezenta noua piesă românească a lui Alecsandri, O nuntă ţărănească, tablou naţional într-un act. „Rolurile acestui tablou de obiceiuri naţionale, improvizat de autor pentru o aşa de frumoasă ocazie [în beneficiul săracilor], au fost jucate de cătră d-na E. Mavrocordat şi d-nii A. Mavrocordat, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo ş.a.” - ne informează, într-o notă, Theodor Codrescu, primul editor al piesei (o broşură de 28 pagini apărută în 1850, la Iaşi). Autorul însuşi aminteşte, în scrisoarea citată adresată lui Ubicini, că vodevilul fusese jucat de „persoane din societate”.

La 9 martie 1848 piesa se juca din nou. Desigur că la această reprezentaţie se referă Alecsandri în prefaţa ediţiei din 1875, atunci când afirmă că piesa s-a jucat pe un vulcan. Vulcanul, revoluţia, clocotea între culise, în timp ce pe scenă era înfăţişată „marea valoare umană a ţăranului, a omului din popor, până atunci dispreţuită” (conferă G.C. Nicolescu). După înăbuşirea mişcării revoluţionare din Moldova în martie 1848, Alecsandri, ca atâţia alţi participanţi la revoluţie, ia calea exilului. Aflat departe de ţară, el se va ocupa în continuare şi de teatru. La întoarcerea în patrie, în 1850, solicitat probabil de vechiul său prieten, Matei Millo, acum conducătorul teatrului românesc din Iaşi, Alecsandri nu ezită să-şi alăture eforturile celor care se străduiau să scoată din impas scena românească.

Chiar la începutul lui aprilie erau prezentate publicului două noi piese ale sale: la 2 aprilie 1850, comedia muzicală într-un act Scara mâţei, iar o săptămână mai târziu, la 9 aprilie, comedia cu cântice în trei acte, Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. „Mai târziu - îşi depăna el amintirile în aceeaşi scrisoare către Ubicini - am încercat o mică operă comică, pentru care un tânăr compozitor, dl. Flechtenmacher, a făcut muzica; succesul s-a datorat numai stimei de care mă bucuram, dar m-am revanşat după aceea datorită Chiriţei la Iaşi, Chiriţei în provincie, [piesei] Doi morţi vii şi câtorva cânticele comice, care au avut succese nemaiauzite. Astfel am avut fericirea să distrug multe prejudecăţi înrădăcinate, să biciuiesc multe defecte, să îndrum teatrul nostru pe adevărata cale naţională şi să dovedesc că limba noastră se potriveşte admirabil şi pentru comedie, şi pentru muzică.

Încă un cuvânt înainte de a termina cu aceste notiţe asupra carierei mele dramatice. Piesele de teatru nu aduc autorilor lor decât satisfacţia de a le vedea mai bine sau mai rău jucate. Repertoriul meu a adus, până acuma, directorilor, între Iaşi, Bucureşti, Galaţi şi Craiova, mai mult de o sută de mii de franci şi, ori de câte ori sunt lipsiţi de bani pentru a plăti lefurile actorilor, se montează îndată vreuna din piesele mele sau din cele ale lui Millo. (Compun acum o mare dramă naţională, al cărei subiect este scos din istoria Moldovei). Toate acestea îţi dovedesc un singur lucru, dragă Ubi, acela că este mare lipsă de autori dramatici în Moldo-Valahia” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări; scrisoarea datează de prin 1856-1857).

Departe de prietenii săi care luaseră parte la mişcarea de la 1848 şi cărora nu li se îngăduia întoarcerea în ţară, Alecsandri revine la ocupaţiile literare: „În general mă... plictisesc pentru 100 de franci de cap, dar lucrez mult - îi scria el la 3 octombrie 1850 lui Ion Ghica. - Ce? Din toate câte puţin. Fac piese de teatru în care spun multe prostii celor care le merită şi lumea mă găseşte încântător. Este, dealtfel, singura tribună care ne mai rămâne şi profit de ea ca să întreţin unele sentimente care se caută a fi înăbuşite. Şi asta se prinde. Reuşeşte mai mult decât jurnalismul. Jurnalele nu se citesc, dar lumea asistă la reprezentaţii şi acolo se câştigă idei. Asta face mult” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă, Bucureşti, 1960).

În toamna acestui an el înzestrează teatrul românesc cu o serie de cânticele sau canţonete comice, care oglindeau schimbările petrecute pe nesimţite în viaţa societăţii noastre. Mama Angheluşa, Barbu Lăutarul, apoi Surugiul erau tipuri pe cale de dispariţie, dar Şoldan Viteazul, ca şi Vivandiera erau figuri noi, legate de reorganizarea armatei naţionale şi a jandarmeriei.

În anul următor, Alecsandri era preocupat îndeosebi de publicarea primului său volum de versuri, adunase de asemenea material pentru un volum de poezii populare, dar, probabil la insistenţele lui Millo, care voia să ofere noi spectacole de teatru publicului, în aceeaşi vreme a aşternut pe hârtie şi câteva piese pentru stagiunea de toamnă. De atunci datează, probabil, Doi morţi vii, Kir Zuliaridi, Crai-nou. Între timp, Millo prezenta cu mare succes Chiriţa în Iaşi la Bacău, Focşani, apoi, între 5 august şi 15 septembrie la Bucureşti, în prezenţa a o mulţime de boieri întorşi anume de pe la moşii, ba chiar a domnitorului şi doamnei. Revenit la Iaşi, Millo anunţa că Alecsandri, aflat atunci la Paris, făgăduise pentru acea stagiune „un nou repertoriu de piese originale, menit a înavuţi scena naţională” (Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, 1922).

Prima dintre aceste noi piese anunţate este cea de-a doua comedie având-o ca personaj principal pe Chiriţa, de data aceasta isprăvniceasă: Chiriţa în provincie. Scrisă probabil chiar în primăvara lui 1852, premiera a avut loc la Iaşi, în 8 mai 1852, cu Millo în rolul principal, înregistrând un succes la fel de mare ca şi Chiriţa la Iaşi. Până la această dată, într-un interval de câţiva ani numai, Alecsandri îmbogăţise repertoriul scenei naţionale cu un număr însemnat de piese. Cum era preocupat de tipărirea poeziilor sale şi a celor populare, era firesc să se gândească şi la tipărirea creaţiei sale dramatice.

„1852 - Mă ocup de tipărirea repertoriului meu dramatic şi de prima parte a baladelor populare” - notează el în scrisoarea către Ubicini amintită mai sus. Şi lui Ion Ghica îi scrie prin iulie 1852: „Îţi voi trimite curând întreg repertoriul meu dramatic imprimat într-un volum mare pe două coloane. Vei citi acolo multe prostii... dar când copiezi fidel o societate caraghioasă ca a noastră, cum să ai haz?”

În continuare îl informa despre condiţiile în care îşi desfăşura activitatea:

„Autorii dramatici din România au de luptat cu patru obstacole foarte grele de trecut:

  1. limba care este încă în faşă;
  2. publicul care seamănă cu limba;
  3. actorii care seamănă cu publicul;
  4. cenzura!

Descurcă-te dacă poţi! În orice caz, ţin să cunosc părerea ta despre piesele mele şi îmi vei face plăcerea să mi-o spui fără nici o rezervă” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

În toamna anului 1852 volumul vedea lumina tiparului (conferă G.C. Nicolescu), iară în decembrie, Alecsandri îşi anunţa prietenul că-i trimisese un exemplar încă din septembrie.

Volumul Teatru românesc. Repertoriul dramatic a d-lui Vasile Alecsandri, Iaşi, Tipografia Francezo-română, 1852 - cuprindea următoarele piese:

  • 1844 - Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului
  • 1844 - Creditorii
  • 1845 - Iaşii în carnaval
  • 1845 - Rămăşagul
  • 1847 - Peatra din casă
  • 1848 - Nunta ţărănească
  • 1850 - Scara mâţii
  • 1850 - Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă
  • 1851 - Crai-nou
  • 1851 - Doi morţi vii
  • 1852 - Kir Zuliaridi
  • 1852 - Chiriţa în provinţie
  • 1850 - Şoldan Viteazu. Cânticel comic
  • 1850 - Mama Angheluşa, doftoroaie. Cânticel comic
  • 1851 - Herşcu Boccegiu. Cânticel comic.

Autorul îi adăuga şi un cuvânt înainte: „Teatrul românesc, prin vederatul progres ce au făcut în Moldova, au câştigat dreptul de a figura pintre cele mai însemnate instituţii naţionale. El au înfruntat nenumărate greutăţi atât din lipsa de artişti, cât şi din acea de piese; dar, în sfârşit, ca orice lucru menit a aduce folos societăţii, el au izbutit a învinge cea mai mare parte din piedeci şi acum se poate făli că are şi artişti de merit şi un repertoriu naţional. Luptele de tot soiul ce au avut teatrul nostru în calea propăşirei sale pot sluji mai târziu la formarea unei scrieri interesante asupra artei dramatice în România. Prin urmare, publicarea pieselor, originale sau prelucrate şi localizate din limbi străine, este neapărată, ca documenturi trebuitoare istoriei teatrului naţional. Aceasta e singura idee care au îndemnat pe autorul pieselor cuprinse în tomul acesta de a le scoate la lumină. Mai toate din piesele aice adunate au fost compuse în potrivire cu puterile artiştilor începători pe scena românească. Cel mai mare merit a lor este dar că au dat prilej de dizvoltare talentelor dramatice din Moldova, şi cel mai scump titlu le este că unele din ele au fost reprezentate în benefiţiurile artiştilor români şi celelalte în agiutorul sărmanilor. V.A.”

Deşi în cuprinsul acestui volum figurează două localizări: Doi morţi vii (după L’homme blase de Duvert şi Lausanne) şi Kir Zuliaridi (după Le Tigre de Bengale de Ed. Brisebare şi Marc-Michel), totuşi primele prelucrări ale lui Alecsandri - Farmazonul din Hârlău, Modista şi cinovnicul - nu sunt şi nici nu vor mai fi reluate vreodată de scriitor în vreunul din volumele sale de teatru.

Până în 1854, când editorul Teodor Codrescu publică, sub titlul Potpuri literar, volumul selectiv din creaţia dramatică a lui Vasile Alecsandri şi M. Millo (din aceea a lui Alecsandri: Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, doftoroaie, Herşcu Boccegiul, Iaşii în carnaval - Scena VIII, Peatra din casă- Scena VI, Nunta ţărănească - Scena III, Scara mâţii - Scena VI, Chiriţa în Iaşi - Scena I - Act I şi Scena II - Act III, Doi morţi vii - Scena II - Act I, Chiriţa în provinţie - Scena III din Actul I şi Scenele I, II, XII şi XVII din Actul II), la Iaşi, în Tipografia Buciumului român mai apăruseră, între 1850 ş: 1853, printre altele: „Nunta ţărănească, scene câmpene de Vasile Alecsandri, Balade poporale de Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie şi Crai-nou din repertoriul d. Vasile Alecsandri” - cum îşi anunţa cititorii „Foaie pentru minte...”, nr. 24-25 din 30 iunie 1854.

Din toamna anului 1852 şi până în toamna 1854, Alecsandri lipseşte din ţară, călătorind în apusul Europei şi în Africa. Roadele literare ale acestei îndelungate călătorii sunt relatarea Călătoriei în Africa şi o serie de poezii legate de o iubire care a rămas învăluită în taină. Întors în patrie după moartea tatălui său, Alecsandri este ferm hotărât să acţioneze pentru realizarea Unirii şi constituirea statului naţional român, obiectiv comun al emigraţiei româneşti şi al mişcării progresiste din Valahia şi Moldova. Cunoscând bine importanţa literaturii şi a teatrului în răspândirea ideilor social-politice în rândurile poporului, el solicită, la 20 noiembrie 1854, domnitorului Grigore Ghica, direcţia teatrului românesc din Iaşi (conferă Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. II, 1922).

Tot acum începe să se agite pentru a pune în practică proiectul publicării unei reviste care să fie continuatoarea „Propăşirii”, suprimate chiar în primul ei an de existenţă. La începutul anului 1855 capătă, în sfârşit, viaţă revista „România literară”, pe care încercase, fără succes, s-o publice încă în 1852. Avea astfel la îndemână două instrumente cu ajutorul cărora să mobilizeze spiritele, să trezească în pături tot mai largi conştiinţa naţională. În anul următor cedează conducerea teatrului din Iaşi actorului Luchian, pentru că el însuşi era prea angajat în pregătirea politică a măreţului act al Unirii. Teatrul îi serveşte însă, în atmosfera generală de mare fierbere, la combaterea în mod eficace, pentru că pe această cale se putea adresa cât mai multor oameni, a duşmanilor Unirii. Din această perioadă datează piesa Păcală şi Tândală. Tot acum publică (în „Steaua Dunării” din 9 iunie 1856) Hora Unirii care, în numai câteva zile, cântată pe o melodie dintre cele mai populare, se răspândeşte cu iuţeală în ambele principate.

Autorităţile din Moldova pornesc însă făţiş la reprimarea mişcării unioniste, interzicând şi prezentarea Horei Unirii în public şi reprezentarea scenetei Păcală şi Tândală (conferă G.C. Nicolescu). Alecsandri nu se va lăsa însă descurajat şi-şi va continua activitatea literară, care îl făcea să uite „mizeriile politice”, cum îl înştiinţa el pe la sfârşitul lui decembrie pe prietenul său Grenier, plecat în Franţa. „Adun în acest moment într-un volum - continua el - tot ce am scris în proză de câţiva ani. Compun o dramă naţională în trei acte pentru nefericitul nostru teatru şi, din când în când, comit câte o mică doină. Prinţesa Natalia, prinţesa Catiţa şi d-na Mavrojeni îşi propun să dea o reprezentaţie în folosul săracilor; mi-au cerut un mic tablou naţional... Le-am făcut o bluetă care le va da satisfacţia de a se arăta pe scenă în fermecătoare costume de ţărance...” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori inedite. Corespondenţa cu Edouard Grenier, Bucureşti, 1911).

Drama naţională în trei acte era Sobieţki şi plăieşii (cum intitulează iniţial Alecsandri Cetatea Neamţului), iar micul tablou naţional, piesa Cinel-Cinel. Volumul pe care îl pregătea în acea vreme era Salba literară, care va apărea în martie anul următor, la Tipografia Bermann din Iaşi, cu un cuprins variat: la început scrieri în proză, apoi câteva piese de teatru (Cinel-Cinel, Păcală şi Tândală - având în încheiere Hora Unirii, Sobieţki şi plăieşii şi Vivandiera). Sobieţki şi plăieşii evoca un moment de luptă eroică din trecutul poporului, Vivandiera pleda pentru organizarea armatei naţionale, iar primele două piese, pentru cauza Unirii.

Cât de mult era apreciat în acel moment teatrul patriotic al lui Alecsandri o dovedeşte apariţia, în acelaşi an 1857, a încă unui volum, de data aceasta o selecţie de cuplete din piesele: Iaşii în carnaval. Rămăşagul, Peatra din casă, Nunta ţărănească, Scara mâţii, Chiriţa în Iaşi, Crai-nou, Doi morţi vii, Chiriţa în provinţie, Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, Herşcu Boccegiu, Cinel-Cinel, Vivandiera, Cetatea Neamţului (volumul Vioara teatrului românesc. Culejere de cântice şi de cupleturi din repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri. Publicate de dl. Luchian, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, Iaşi, 1857).

Din vara acestui an şi până în 1860, Alecsandri nu se va mai ocupa de literatură decât sporadic. Politica îl absoarbe cu totul, participă cu întreaga sa fiinţă la pregătirea şi înfăptuirea Unirii, apoi la consolidarea ei. Aceste idealuri împlinite, în 1860 părăseşte activitatea politică şi se retrage la Mirceşti. De acum încolo se va întoarce la îndeletnicirea preferată: scrisul. Teatrul avea să-i servească şi de data aceasta la combaterea opoziţiei, ale cărei încercări de a împiedica reformele democratice iniţiate de Al. I. Cuza nu-l puteau lăsa nepăsător pe poet nici după ce părăsise arena politică.

Din mai până în octombrie, el scrisese mai multe piese: Lipitorile satului, Zgârcitul risipitor, Satul lui Cremine, Retrogradul şi Demagogul - cum îl anunţa pe Ghica într-o scrisoare din 26 octombrie. „Cânticelele comice” Retrogradul (devenit Sandu Napoilă, ultra-retrogradul) şi Demagogul (devenit Clevetici, ultra-demagogul) făceau parte din „galeria de tipuri contimpurane”, vizând demascarea celor două partide politice: conservator şi liberal, amândouă adversare reformelor lui Cuza. Zgârcitul risipitor şi Satul lui Cremine (devenit Rusaliile în satul lui Cremine, apoi Rusaliile) aveau acelaşi obiectiv. În Lipitorile satelor, Alecsandri încerca să dezvăluie, cu multă simpatie pentru ţărani, exploatarea la sate, pe care o pune însă, în mod eronat, numai în seama arendaşilor, cămătarilor şi cârciumarilor străini.

Toate aceste piese au fost reprezentate la Iaşi încă în toamna şi iarna aceluiaşi an. În primăvara viitoare, Alecsandri porneşte spre Apus, cu misiunea încredinţată de domnitorul Al. I. Cuza de a obţine recunoaşterea Unirii din partea marilor puteri apusene. După ce îşi îndeplineşte misiunea, în ianuarie 1862 îl anunţa pe Ghica că „începuse o nouă piesă, o mare comedie în patru acte intitulată Ciocoii dinainte de 1848, Ciocoii din zilele noastre” (conferă G.C. Nicolescu), pe care o va termina mult mai târziu, abia în 1873, din păcate însă atenuând mult din vigoarea iniţială a notei critice.

În anul următor, 1863, apărea volumul al doilea al Repertoriului dramatic (Lipitorile satului, Rusaliile, Zgârcitul risipitor, Ultra-demagogul, Ultra-retrogradul). Piesele apăruseră şi separat, în broşuri, în acelaşi an (Lipitorile satului împreună cu Ultra-demagogul şi Ultra-retrogradul). Aşteptate cu interes de public, ele ajungeau repede până în cele mai îndepărtate meleaguri. Astfel, Alex. Hurmuzachi citise piesa Zgârcitul risipitor imediat după apariţie şi-i comunicase autorului satisfacţia sa, căci Alecsandri îi răspundea de la Iaşi, la 14 martie: „Îmi pare bine că ai rămas mulţumit de cetirea Zgârcitului risipitor” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Bucureşti, 1972).

Publicarea pieselor în volum şi reluarea lor pe scenele din Iaşi şi Bucureşti determina dezlănţuirea unei noi şi violente campanii împotriva lui Alecsandri. Dacă el fusese atacat, încă în 1861, după primele reprezentaţii ale pieselor Zgârcitul risipitor, Clevetici, Sandu Napoilă şi Rusaliile, de ziarele „Dacia”, „Ţăranul român” şi „Ateneul român”, acum porneau împotriva lui revista umoristică a lui Orăşanu, „Nichipercea”, ziarele „Ţăranul român” şi „La voix de la Roumanie”, legate de gruparea liberală a lui Brătianu şi Rosetti, acuzându-l că ar fi „duşman al marilor reforme democratice necesare în ţara noastră”! (conferă G.C. Nicolescu). Ţinta atacurilor nu era însă numai Alecsandri, ci şi domnitorul Al. I. Cuza însuşi şi linia sa politică. Contrar obiceiului său, Alecsandri răspunde acestor atacuri printr-o scrisoare adresată conducătorului ziarului „La voix de la Roumanie”, în coloanele căruia s-a şi publicat. În sprijinul lui vine Hasdeu, care, în articolul Mişcarea literelor în Ieşi, din martie 1863, se situa hotărât împotriva adversarilor lui Alecsandri şi ai lui Cuza.

Scârbit de viaţa politică, Alecsandri îşi află din nou un scurt refugiu la Mirceşti, unde scrie cânticelele Chiriţa în voiaj, Barbu Lăutaru, La Bucureşti şi comedia Paraclisierul sau Florin şi Florica. Toate se vor juca în februarie şi martie 1864 la Bucureşti. Numai Chiriţa în voiaj, Barbu Lăutarul şi Paraclisierul vor fi publicate mai târziu de autor, dar cânticelul La Bucureşti va fi chiar retras de pe scenă, probabil tot din motive politice (conferă şi G.C. Nicolescu).

La sfârşitul toamnei lui 1863, Alecsandri era trimis din nou în misiune diplomatică în Apus, probabil în legătură cu viitoarea lovitură de stat din 1864, pentru care trebuia câştigată bunăvoinţa împăratului Napoleon III (R.V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza-Vodă, Bucureşti, 1931; Ioan Hudiţă, Franţa şi Cuza-Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863, Bucureşti, 1941). Scriitorul rămâne toată iarna şi primăvara următoare la Paris, ocupându-se, între altele, şi de teatru. Acum încearcă să prezinte la Comedia Franceză piesa într-un act, scrisă atunci sau poate mai înainte, Les bonnets de la comtesse. Încercarea nu izbuteşte, şi Alecsandri nici nu publică piesa decât în 1882 (conferă Constantin Gane, Vasile Alecsandri refuzat la Comedia Franceză, în „Arhiva românească”, 1940).

Probabil că tot în acest interval va fi scris şi comedia Millo director sau Mania posturilor, publicată mai târziu, în 1867, la Cernăuţi, în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, apoi şi în broşură separată. La întoarcerea în ţară, după lovitura de stat, primele demersuri pe care le va face pe lângă primul ministru Kogălniceanu vor fi în vederea obţinerii pentru vechiul lor prieten Matei Millo a concesiunii Teatrului Naţional pe care dorea să-l vadă dezvoltându-se după modelul teatrului francez. „Scumpul meu ministru - îi scria el lui Kogălniceanu, de la Mirceşti, în iunie 1864, deci curând după ce se întorsese de la Paris - lovitura de stat a fost încununată de un succes deplin nu numai în ţară, dar chiar în afara graniţelor. Trebuie să fii mulţumit, de aceea vin să-ţi reamintesc făgăduiala pe care mi-ai făcut-o cu privire la direcţia teatrului românesc.

Cunosc prea bine această dugheană ca să-mi fac vreo iluzie asupra rezultatelor ce s-ar obţine încercând noi combinaţii, care ar cere sacrificii de bani peste măsură de mari din partea guvernului. Singura măsură bună pe care statul ar putea-o lua ar fi de a trimite la Paris trei băieţi şi trei fete în aceleaşi condiţii ca şi pe ceilalţi bursieri, destinându-i studiului artei scenice. Ar trebui să-i încredinţeze vreunui artist al Teatrului Francez care ni-i va trimite înapoi, după trei ani, în stare să joace cum trebuie operele dramatice şi să formeze în ţară un conservator.

Până atunci este mai înţelept ca Teatrul Naţional să fie lăsat să meargă ca şi în trecut, sub direcţia absolută a unui om inteligent, a unui artist încercat. Or, pe acest om îl cunoşti de multă vreme, este unul din vechii noştri colegi de şcoală, este Millo, singurul artist de mare talent pe care îl avem. El a părăsit totul, după cum ştii, pentru a-şi urma chemarea, şi-a străbătut cariera cu greutate, consacrându-i averea şi facultăţile sale, a produs opere de merit, a creat roluri care formează baza repertoriului nostru naţional. Acestea sunt titluri suficiente pentru a merita protecţia guvernului.

Toţi ceilalţi, fluşturatici, crede-mă, nu sunt decât nişte păcătoşi lipsiţi de talent, saltimbanci formaţi la şcoala paiaţei de la Caimata şi care caută să lase pe Millo departe pentru a exploata publicul, servindu-i spectacole pe măsura lor. Nu merită nici un interes şi cu toate acestea au pretenţii absurde. Nu merg ei până acolo încât să reclame onorarii de miniştri pentru a parodia pe scenă traducerile în limba sabiră a pieselor teatrului francez sau drame pline de infirmităţi? [...] A le lăsa lor direcţia înseamnă să vrei transformarea scenei în teatru de bâlci şi a impune pe aceşti oameni viitorului director ar însemna perpetuarea în teatru a spiritului de intrigă. Acţionează deci cu îndrăzneală, ca un ministru practic, şi, în interesul chiar al literaturii dramatice, dă (aşa cum mi-ai făgăduit) conducerea absolută lui Millo. Toată lumea te va aproba şi eu îţi voi fi foarte recunoscător” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă. Demersul lui Alecsandri este încununat de succes, iar Millo pus în fruntea Teatrului Naţional.

Alecsandri însuşi, retras din nou la Mirceşti, este preocupat în această perioadă îndeosebi de teatru. În ceea ce scrie pentru scenă este mereu prezentă viaţa socială a ţării, atât de frământată în acea vreme. Pe la sfârşitul lui decembrie 1864 scrie piesa Concina, care pare a oglindi confruntarea propriei lui conştiinţe cu realitatea. Piesa avea la început titlul Barcarola şi a fost publicată în 1866 în Foaia Societăţii...; revăzută de autor, ea va fi republicată, în 1874, în „Revista contimporană”. În sihăstria lui de la Mirceşti, scriitorul păstra o permanentă legătură, în scris, cu prietenii săi, cărora le răspundea cu hărnicie. Printre aceştia se număra şi Alecu Hurmuzachi, care se interesa mereu de preocupările poetului, de viaţa pe care o ducea la Mirceşti, solicitându-l să colaboreze la „Foaia Societăţii...” pe care o conducea.

„Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? - îi răspundea Alecsandri la 30 ianuarie 1865, mărturisindu-i cât de mult era preocupat de scena românească. - Petrec cu mulţămire în compania bibliotecei mele şi mă ocup de compuneri dramatice. Am trimis până acum lui Millo, la Bucureşti, vreo 5 manuscrise, adică două comedii şi trei cânticele comice şi, de nu aş fi fost bolnav vreo trei săptămâni, aş mai fi adăugat ceva la acele opere uşoare.

Dacă m-ar întreba cineva de ce mă dedau la un şir de lucruri de asemine natură, voi răspunde că lipsa de artişti capabili îmi taie aripele şi mă silesc a mă mărgini într-un cadru potrivit cu puterile trupelor actuale din ţara. Nu-ţi pot spune însă, dragă Alecule, ce adâncă desperare simt în sufletul meu când mă văd lipsit de artişti de talent, care să ştie interpreta tot ce aş voi să scriu. Adeseori mi s-a întâmplat la Paris, asistând la vreo minunată reprezentare de la Theatre Francais, să-mi vie lăcrămi în ochi, şi asta pentru că n-am actori după placul meu! Mă găsesc ca un om culcat într-un pat prea scurt, prea îngust, nu mă pot întinde fără să mă lovesc şi să-mi fac vânătăi. Singurul om de un talent adevărat şi mare este Millo; prin urmare lucrez mai mult pentru el şi am întreprins o serie de portreturi, de tipuri, sub nume de cânticele comice, carele sunt totdeauna jucate în perfecţie. Astfel am făcut: Şoldan Viteazu; Angheluşa, doftoroaie; Herşcu Boccegiul; Napoilă-retrogradul; Clevetici - ultra-progresistul; Surugiul; Chiriţa în Paris; Barbu Lăutarul; Gură-căscată, om politic; Paraponisitul; Ioau Păpuşeriul etc.

Toate acestea sunt monologuri amestecate cu cântice; unele din ele reprezintă tipuri ce se pierd pe toată ziua din societatea noastră, precum Mama Angheluşa, Surugiul, Barbu Lăutarul, Ion Păpuşeriul etc. Pentru urmaşii noştri ce vor fi curioşi a avea o idee de timpul actual, acele cânticele vor înfăţişa portreturi fotografice. Întru aceasta consistă tot meritul lor.

De la 1840 mă ocup necontenit cu teatrul românesc şi caut a înavuţi repertoriul nostru dramatic cu piese originale, pentru a combate mania traducerilor păcătoase de drame pocite ce există la Bucureşti, şi care s-au lăţit în toată ţara; însă au trebuit să păşesc treptat în lucrarea mea, adică potrivit şi cu necultura limbei şi cu gustul neformat al publicului şi mai vârtos cu neexperienţa amatorilor ce se dedau la arta dramatică. Limba noastră, deşi frumoasă în gura poporului şi poetică în cântecele sale, nu a fost încă mlădiată pentru conversare în salonuri, prin urmare ea nu ajută cu îndestulare rostirea simţirilor de un grad mai înalt, de o nuanţă mai delicată; trebuie cineva să o manieze cu multă ştiinţă şi cu mult tact pentru ca să o facă a exprima scene de înaltă comedie.

Publicul, fiind încă tânăr şi pot zice necioplit, în mare parte nu se interesează decât la drame cu strigăte şi cu omoruri sau la farse pipărate, de soiul lui Lumpatius vagabundus etc. Actori?... Ce sunt? O adunătură de tineri amatori fără învăţătură, fără vocaţie şi de tinere carele de-abia ştiu a ceti. Cei mai mulţi fac parte din o lume în care simţirile înalte sunt cam străine; prin urmare ei nu pot să se urce până la gradul adevăratei comedii. Polurile de ţărani, de boieri de ţară, de mahalagii, de giupânese din casă, de madmuzele de la grădina publică etc., le cuvin; însă rolurile de amoreze delicate, de dame de salon, de cavaleri nobili, într-un cuvânt, de caractere ce sunt din domeniul comediei înalte devin ridicole pe scena noastră de astăzi. Există în adevăr câteva excepţii în numărul actorilor, dar cu o rândunică sau două nu se face primăvară.

Din aceste cauze am fost obligat a mă ţinea până acum de soiul pieselor ca Chiriţa, Doi morţi vii, Peatra din casă etc., însă am cercat necontenit a mă sui treptat către regioanele comediei de salon, care singură este chemată a forma limba convorbirei româneşti. Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs şi că aş fi fericit de a-l vedea prosperând şi reformându-se în bine. Am dat guvernului ideea de a trimite la Paris un număr de tineri, bărbaţi şi femei, ca să studieze arta teatrală... Acum aud că s-a instituit în Bucureşti un conservator şi că Millo a fost însărcinat să facă un concurs de declamare. Dea Domnul să o scoată la capăt.

Reforma teatrului cere numaidecât reforma limbei pocite ce s-au descoperit în Bucureşti şi au năvălit pe scenă. Nu poate exista o mai urâtă dihanie limbistică decât aceea ce răsună în sala teatrului din noua capitală. Şi cum să nu fie aşa, când cele mai multe din piese sunt traduse de nişte oameni care nu cunosc bine nici franţuzeşte, nici româneşte? Dacă aş avea artişti cum mi-ar trebui, te încredinţez că totul s-ar reforma în puţin timp. Sunt foarte mulţămit că la Cernăuţi teatrul român este apreţuit şi îţi făgăduiesc concursul meu cu toată bunăvoinţa pentru sezonul viitor. Acum deodată ţi-am trimis o comedie şi două cânticele comice şi mai adaog aici o romanţă intitulată Bucovina...”. Scrisoarea avea şi un post-scriptum „...încă nu ai scăpat de mine; deschid pachetul pentru ca să mai adaog câteva rânduri împreună cu manuscrisul micului proverb intitulat Barcarola” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Comedia de care vorbeşte în scrisoare este, probabil, Paraclisierul sau Florin şi Viorica (publicată în „Foaia Societăţii...”, nr. 4 din 1 aprilie 1866), iar cânticelele comice, poate Paraponisitul (publicat în „Foaia Societăţii...”, nr. 2 din 1 februarie 1866) şi Barbu Lăutarul (publicat în „Foaie...”, nr. 3 din 1 martie 1867). Proverbul, intitulat acum Barcarola, devine mai târziu Concina. În acelaşi timp scriitorul era solicitat cu insistenţă şi de scena Teatrului Naţional din Bucureşti, unde se afla Millo. Dealtfel, repertoriul lui Alecsandri ajunsese acum impresionant şi nu e de mirare că se gândea să găsească un editor pentru el. Într-o scrisoare din 30 octombrie 1863 el se adresa lui Pantazi Ghica (fratele lui Ion Ghica, om de teatru şi el) pentru a-l apăra iarăşi pe Millo, dar şi pentru a-şi exprima încă o dată interesul pentru teatrul românesc:

„Acum să vorbim de teatru - preciza Alecsandri obiectul discuţiei. - Mi se pare că am băgat de seamă - cu părere de rău - că ai o oarecare înclinare de a te lăsa târât în clica ostilă lui Millo. Adu-ţi aminte de acest vers din Ruy-Blas:

«Pentru un om de spirit, zău, mă uimiţi!»

Cum, dragă Pantazi, ai avea încă naivitatea să dai crezare declaraţiilor şi tânguirilor acelora care se prefac că deplâng soarta teatrului românesc? Dar oamenii aceia nu urmăresc decât un lucru: să exploateze scena în locul lui Millo. Care sunt cunoştinţele deosebite, care sunt operele dramatice pe care le-ar aduce la direcţia teatrului... Le cunoşti... Zero!

Millo, dimpotrivă, este un artist adevărat, singurul cu care ne mândrim pe bună dreptate. Posedă un repertoriu original, naţional; a creat tipuri care vor rămâne şi talentul său mă îndeamnă să lucrez pentru scenă. Adaug aceste ultime cuvinte pentru că din scrisoarea dumitale m-ai lăsat să cred că reprezentaţiile pieselor mele erau pentru dumneata seri foarte plăcute. Dacă este aşa, de ce combaţi un om pentru care îmi face plăcere să creez roluri? Fără el, te asigur că voi încuia de tot sertarul meu dramatic.

Aceste zise, îmi rămâne să-ţi anunţ două lucruri: primul este că am trimis lui Millo pentru stagiunea dramatică actuală următoarele piese: Ginerile lui Hagi-Petcu - comedie în 2 acturi (imitată după Ginerile d-lui Poitier), Concina - proverb într-un act, Harţă Răzeşul - vodevil într-un act, Kera Nastasia - cânticel, Covrigarul - scenă din poarta Cişmegiului. Îmi propun, în afară de aceasta, să-i trimit o mare comedie în 5 acte pe care o clocesc de multă vreme. A doua veste este că am găsit la Bucureşti un editor pentru repertoriul meu dramatic şi poate ar fi necesar să se facă un anunţ în jurnalul dumitale, însoţit de o mică tiradă de circumstanţă.

Pantazi Ghica îi satisface rugămintea, publicând în ziarul său o notă cu privire la repertoriul dramatic al lui Alecsandri; mai mult chiar, făgăduieşte să scrie mai pe larg despre acesta. La 17 noiembrie 1865, scriitorul îi mulţumeşte şi-l roagă să se intereseze de editorul necunoscut al operei sale dramatice: „Ai avut bunătatea de a face o mică reclamă în favoarea repertoriului meu, îţi mulţumesc; ea va încuraja desigur pe editorul meu, pe care nu-l cunosc. Află-i numele de la Bolintineanu şi, dacă găseşti ocazia, îndeamnă-l să înceapă tipărirea cât mai curând” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă). Acest editor rămâne însă tot un deziderat pentru o vreme.

Departe de maşinaţiile politice de la Bucureşti, care aveau să ducă la detronarea lui Al. I. Cuza şi pe care le dezaproba, Alecsandri, în singurătatea lui de la Mirceşti, se gândea mereu la teatru şi la mult doritul editor: „... renunţând la viaţa publică - îi scria el la 10 ianuarie 1866 lui Ion Ghica - am legat prietenie cu literatura şi, din timp în timp, trimit de aici, sub formă de piesă de teatru, câte un bobârnac în direcţia caraghioşilor care se lăfăiesc în capitală. [...] Nu ai putea să-mi găseşti la Bucureşti un editor pentru repertoriul meu dramatic?” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Profund îndurerat de vestea detronării domnitorului Al. I. Cuza, Alecsandri nu-şi putea ascunde amărăciunea într-o lungă scrisoare, datată 20 martie 1866, adresată lui Alecu Hurmuzachi: „E curios - îşi exprima el indignarea faţă de făptaşii acestui act josnic - de a videa cum oamenii îşi însuşesc tot patriotismul şi toată capacitatea îndată ce au ajuns la o culme oarecare şi cu ce uşurinţă ei acuză pe ceilalţi muritori de rea-credinţă şi de ignoranţă. Pentru mine, găsesc un bun sujet de comedie în această slăbiciune şi îmi propun de a scrie un proverb asupră-i, destinat pentru Foaia Bucovinei”.

În continuare, Alecsandri îşi informa prietenul cu privire la rezultatele activităţii sale din iarna aceea: „Vrei să afli cum am petrecut iarna? Am zăcut pe ici pe colea, şi, când am avut timp, am scris: 1) Kera Nastasia, un cânticel în contra maniei de pensie a fraţilor de peste Milcov. 2) Plăcintarul, scenă din poarta Cişmigiului. 3) Harţă Răzeşul, comedie în 1 act. 4) Pepelea şi Arvinte, poveste în 1 act. 5) Drumul de fer, comedie în 2 acte şi, în fine, am început o comedie în 5 acte, Ciocoii Reglementului, carele va fi urmată de Ciocoii Convenţiei. Iată rodul iernii” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori). De fapt, numai Arvinte şi Pepelea şi Drumul de fer fuseseră scrise în iarna 1865-1866, pentru că pe celelalte, am văzut din scrisoarea adresată lui Pantazi Ghica la 30 octombrie 1865, le şi trimisese lui Millo pentru a fi reprezentate în stagiunea de iarnă.

Scrisoarea readuce iarăşi la suprafaţă proiectata comedie din 1861: Ciocoii dinainte de 1848 (intitulată acum Ciocoii Reglementului), care nu va fi realizată decât mult mai târziu, în 1872-1873 (când începe publicarea ei în „Convorbiri”; premiera pe scenă a avut loc la Bucureşti, în 1874). În anii 1866-1869, se publică în „Foaia Societăţii...” multe din piesele lui Alecsandri, teatrul lui fiind, cum am văzut, bine cunoscut şi apreciat la Cernăuţi. În 1864 şi 1865, trupa în turneu a actriţei Fani Tardini jucase, în aplauzele entuziaste ale publicului, câteva din piesele sale de inspiraţie naţională (conferă şi G.C. Nicolescu). Când scriitorul, în drum spre Paris, se opreşte, în decembrie 1866, în acest oraş, i se face o primire triumfală, care dovedeşte dragostea românilor de aici pentru autorul pieselor pe care le aplaudaseră.

După întoarcerea în ţară, în vara lui 1867, Alecsandri este invitat să colaboreze la revista de curând apărută, „Convorbiri literare”. Alegerea lui se opreşte asupra cânticelelor comice: „Am socotit că nu ar fi poate o lucrare greşită - îi scria el în sept. 1867 lui Iacob Negruzzi - de a compune pentru curiozitatea urmaşilor noştri o galerie de tipuri contimporane, iară, spre a da acestor figuri o expresie mai vederată, am adoptat pentru ele forma dramatică şi le-am prezintat publicului amator de teatru sub denumirea de Cânticele comice. Iată partea I a acelei galerii: Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, doftoroaia, Herşcu Boccegiul, Piciu cârciumarul, Şatrarul Napoilă, ultra-retrogradul, Clevetici, ultra-demagogul, Paraponisitul, funcţionar vechi, Gură-căscată, om politic, Cocoana Chiriţa în Paris, Barbu Lăutarul, Ion Păpuşeriul, Surugiul, Kera Nastasia şi Stan Covrigariul.

Această galerie, din care o parte s-au publicat, o pun la dispoziţia foaiei ce redigeaţi sub titlul de „Convorbiri literare” şi însărcinez pe Stan Covrigariul să o prezinte amatorilor, ca unul ce chiar prin meseria lui este deprins a se înfăţişa cu colaci, după datina strămoşească” (conferă „Convorbiri literare”, nr. 16 din 15 octombrie 1867; Vasile Alecsandri, Scrisori, 1904). Se pare că Negruzzi îi solicitase între timp şi poezii, pentru că Alecsandri îi scria în grabă peste alte câteva zile: „În urma apelului ce mi-aţi făcut prin scrisoarea d-voastre, v-am trimis o poezie intitulată Tânăra creolă şi o scenă dramatică: Covrigarul. Nu ştiu însă dacă le-aţi primit.

Acum, având a pleca la Paris, unde voi zăbovi câtva timp, vă expeduiesc de la ţară un pachet cuprinzând patru tipuri din galeria contimporanilor: Chiriţa la Paris, Ion Păpuşarul, Gură-Cască şi Surugiul, căci nu cred să fiu dispus în străinătate a mă ocupa de lucrări literare. Dacă asemine scrieri pot găsi gazdă în coloanele foii d-voastre, oi fi prea mulţămit de ospeţia ce li s-ar da; în caz contrar, vă rog să-mi înapoiaţi manuscrisele la Mirceşti”.

Alecsandri pleca la Paris, la începutul lui octombrie 1867, pentru a-şi duce fiica la studii. Cânticelele comice şi poezia trimise „Convorbirilor” au fost publicare în revistă în 1867-1868. Epoca următoare întoarcerii din această călătorie este epoca Pastelurilor, a hotărârii scriitorului de a se ţine departe de luptele politice, de a gusta din plin pacea Mirceştilor. Colaborarea cu „Convorbirile literare” va continua însă, în paginile acestei reviste apărând multe din scrierile lui Alecsandri, versuri, proză şi teatru (în 1869 - Drumul de fer, în 1870 - Girurile lui Hagi-Petcu, în 1871 - Harţă Răzeşul, Haimanaua).

În primăvara anului 1872, din simpatie pentru Franţa, a cărei eliberare de sub ocupaţia prusacă era condiţionată de plata unor foarte împovărătoare despăgubiri de război, Alecsandri participă activ la strângerea de ajutoare organizată la noi în ţară şi tot acum trebuie să fi scris şi piesa Nobila cerşetoare, publicată ceva mai târziu (în „Revista contimporană”, 1874).

Moartea lui Al. I. Cuza, în mai 1873, a fost o lovitură grea pentru întreaga suflare românească. Pentru Alecsandri lovitura era cu atât mai grea cu cât el pierdea totodată un vechi prieten şi tovarăş de luptă pentru făurirea României moderne. Durerosul eveniment trebuie să fi determinat, în sfârşit, şi realizarea piesei schiţate încă din 1861, care se va numi Boierii şi ciocoii, creaţie literară de o deosebită valoare, oglindind epoca, moravurile şi frământările sociale din Moldova dinainte de 1848 (conferă şi G.C. Nicolescu). Comedia în 5 acte, dedicată lui Mihail Kogălniceanu, se publică în „Convorbiri literare” din ianuarie-martie 1874, apoi în broşură separată, la Bucureşti, în acelaşi an. Premiera a avut loc pe scena teatrului din Iaşi în ianuarie 1874 (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, nota 1 şi manuscrisul Bibliotecii Academiei Române, scris, către George Duca).

Succesul primei reprezentaţii a determinat reluarea piesei de încă două ori. Alecsandri, care asistase la primele repetiţii, se îmbolnăveşte şi pleacă la Mirceşti, fără să aştepte prezentarea piesei în faţa publicului (conferă şi G.C. Nicolescu). În toamna aceluiaşi an, la insistenţele vechilor săi prieteni Mihail Kogălniceanu şi Millo, Alecsandri încuviinţează reprezentarea comediei şi la Bucureşti, unde se dau patru spectacole în aceeaşi săptămână, cu acelaşi succes de public ca şi la Iaşi, stârnind însă şi aici aceeaşi reacţie de nemulţumire în rândurile „lumii bune” care asistase la reprezentaţii.

La sfârşitul anului 1874, Alecsandri scrie încă o Chiriţa pentru prietenul său Millo, creatorul rolului: sceneta Chiriţa în balon, care se va publica însă mai târziu, într-un calendar (Calendarul amuzant, 1876). Această nouă Chiriţa nu era decât o „farsă de carnaval”, a cărei premieră a adus ghinion interpretului, care... a căzut din balon pe scenă. Incidentul l-a impresionat în aşa măsură pe Alecsandri, încât l-a determinat să retragă piesa din repertoriu (conferă scrisoarea din 4 mai 1875, în Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Sfârşitul acestui an şi începutul celui următor marchează pentru Alecsandri un moment de o deosebită însemnătate: acum se conturează ferm împlinirea unui vechi deziderat al său, şi anume, încep să apară primele volume ale ediţiei sale de Opere complete. Dimitrie Bolintineanu părea să-i fi găsit, încă în 1865, un editor pentru repertoriul său dramatic. Peste patru ani, Alecsandri era încă în căutarea acestui râvnit editor: „Ţi-am vorbit, mi se pare - îi scria el, tot de la Mirceşti, lui Iacob Negruzzi, la 20 genar 1869 - de un proiect ce am de a publica întregul meu repertoriu dramatic. Caut pentru aceasta un editor căruia aş lăsa tot beneficiul vânzărei, dar totodată şi toată cheltuiala şi osteneala tipărirei. Nu ai putea să-mi găseşti un asemine giuvaer?” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

Când Alecsandri primeşte răspunsul lui Negruzzi (la 2 februarie 1869), prin care acesta îl înştiinţa că editorul ar putea fi „Junimea”, el este de-a dreptul fericit. „Iubite domnule Negruzzi - se grăbea el să-i răspundă la 10 febr., exprimându-şi încântarea - Christof Columb a descoperit America, d-ta ai făcut o descoperire şi mai rară şi mai neaşteptată. Ai descoperit un editor de opere literare. Glorie d-tale şi glorie «Junimei», care primeşte a edita scrierile mele”. Acest proiect nu s-a putut realiza, dar editorul a fost totuşi în curând găsit, şi tot prin intermediul lui Iacob Negruzzi, în persoana lui Socec. La 1 aprilie 1872 contractul era încheiat, dar tipărirea operelor întârzia; de aceea Alecsandri se adresa nerăbdător lui Negruzzi: „Binevoiţi a întreba pe dl. Socec din parte-mi pentru ce fiu s-a ţinut de cuprinsul contractului încheiat între noi; pentru ce pană acum nu a început publicarea scrierilor mele, când eu de mult i-am trimis materia pentru volumul I?”.

Tipărirea începe, în sfârşit, dar întâmpină dificultăţi, mai cu seamă din pricina particularităţilor lingvistice din opera lui Alecsandri, cu care editorul de la Bucureşti nu era obişnuit. Nepriceperea acestuia a provocat iritarea autorului, sporită de prea lunga aşteptare. „Dl. Socec are mare dreptate să-i fie ruşine - îi scria Alecsandri, profund nemulţumit, lui Iacob Negruzzi, la 17 ghenar 1874 - căci negligenţa d-sale de editor e cel puţin pe aceeaşi linie cu negligenţa corectorului pe care l-au lăsat în locul d-tale, când ai plecat la Bucureşti. Îmi vine să rup contractul încheiat între noi şi să opresc continuarea ediţiei operelor mele”.

Editorul, bucureştean, îşi dădea seama că scrisul lui Alecsandri, presărat cu termeni regionali şi învechiţi, are nevoie de explicaţii pentru a fi înţeles de cititorii din Muntenia. Acest fapt l-a determinat, probabil, să alcătuiască şi glosarul publicat la finele volumului al IV-lea al ediţiei. Numeroasele semne de întrebare din acesta, glosările greşite, repetiţiile demonstrează că Alecsandri nu a văzut lista de termeni glosaţi, căci, atent cum era, de obicei, cu corecturile operelor sale, n-ar fi îngăduit, cu siguranţă, dacă ar fi fost consultat, ca ea să apară astfel. De bună seamă, lucrul acesta s-a datorat raporturilor încordate dintre editor şi autor în acea vreme.

Pe la sfârşitul lui martie 1875 însă, toate necazurile aveau să fie date uitării: Alecsandri îşi vedea, în cele din urmă, visul împlinit. Partea întâi a Operelor complete, cuprinzând repertoriul dramatic, apărea în patru volume, format în 8°, cu o prefaţă a autorului şi glosarul amintit întocmit de editor, de care se vede că nu se mai preocupase nimeni între timp (Opere complete. Partea I. Teatru. 4 volume, Bucureşti, 1875 (numerotate în continuare); vol. I - canţonete comice: Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, doftoroaia, Herşcu Boccegiul, Clevetici, ultra-demagogul, Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, Surugiul, Ion Păpuşăriul, Cucoana Chiriţa în voiaj, Barbu Lăutarul, Paraponisitul, Kera Nastasia sau Mania pensiilor, Haimana, Gură-Cască, om politic. Scenete: Stan Covrigariul, Vivand’era - scenă militară, Păcală şi Tândală - dialog politic în versuri. Operete: Scara mâţei, Crai-nou, Harţă Răzeşul; vol. II - vodeviluri: Rămăşagul, Peatra din casă, Nunta ţărănească - tablou naţional, Chiriţa în Iaşi sau două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provinţie, Doi morţi vii, Cinel-Cinel, Rusaliile, Agachi Flutur, Arvinte şi Pepelea, Millo director sau Mania posturilor, Paraclisierul sau Florin şi Florica, Drumul de fer; vol. III - comedii: Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, Creditorii, Iaşii în carnaval, Kir Zidiaridi, Concina - proverb, Ginerele lui Hagi-Petcu, Nobila cerşetoare, Boieri şi ciocoi; vol. IV - drame: Cetatea Neamţului, Lipitorile satelor, Zgârcitul risipitor).

La 28 martie 1875, Alecsandri aştepta să i se trimită volumele: „Voi trimite în curând mai multe exemplare din repertoriul meu dramatic - îi scria el lui Iacob Negruzzi la Iaşi. - Aştept un mare transport de la Socec şi îndată voi îndeplini dorinţa ce mi-ai manifestat. Te rog să binevoieşti a trece pe la librăria lui Levandovski şi să-l întrebi dacă primeşte ca să-i scriu lui Socec să-i adreseze de-a dreptul 200 de exemplare? D-lui mi-a propus să fie debitantul operelor mele şi ne-am înţeles oarecum despre asta. Eu cred că ar face bine să tipărească afişă mare, pe care să o lipească la fereastra magaziei lui, anunţând publicarea teatrului meu”.

Marea satisfacţie de a-şi vedea tipărită ediţia operelor complete o mărturisea fără rezerve tot lui Iacob Negruzzi, o lună mai târziu, la 20 aprilie 1875, cu gândul la apariţia apropiată a următoarelor volume cuprinzând poeziile: în publicarea poeziilor mele aş dori să iasă patru volume: 1. Doine şi lăcrimioare; 2. Mărgăritărele; 3. Pasteluri; 4. Legende. Astfel, operele mele complete vor forma un total de 10 volume, cu proză cu tot, încât, de mi-a ajuta D-zeu să mai găsesc în mine o materie de două volume, voi îndeplini o duzină. Atunci voi avea dreptul a mă odihni, culcându-mă, de nu pe lauri, dar cel puţin pe un pat de hârtie moale şi inspiratoare de visuri poznaşe”. Poeziile au apărut în următoarele trei volume ale ediţiei, în septembrie 1875, iar proza, într-un singur volum, în ianuarie 1877 (datat însă 1876).

O bună bucată de vreme după această mare izbândă, Alecsandri nu se va mai ocupa de teatru. La sfârşitul anului 1877, anul războiului nostru pentru independenţă, scriitorul adaugă ciclului de poezii închinate bravurii ostaşilor români „o mică comedie în versuri, intitulată: La Turnu Măgurele” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori), destinată a fi reprezentată la Bucureşti „în folosul văduvelor şi orfanilor soldaţilor morţi pe câmpul de luptă” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă). Comedia a fost publicată în „Albina Carpaţilor”, 1878, şi în broşura Ostaşii noştri, Bucureşti, 1878.

În anul următor retras iarăşi la Mirceşti, gândul i se întoarce din nou la teatru. „Deocamdată - îi scria el la 12 noiembrie 1878 lui Iacob Negruzzi - atenţia mea a fost atrasă prin epoca lui Alexandru Lăpuşneanu, atât de dramatică şi de caracteristică. În ea am descoperit mai cu deosebire trei personagii care merită de a fi reînviate pe scenă: Jolde, Lăpuşneanu şi Despot. Tustrei ar forma o trilogie istorică, care, bine împărţită, bine ţesută, bine scrisă, ar îmbogăţi literatura noastră” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori). Legenda lui Jolde o va părăsi îndată ce va schiţa lista personajelor (conferă Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 2.254; Ilarie Chendi şi E. Carcalechi, Prefaţă la volumul Vasile Alecsandri, Opere complete, vol. IV. Teatru, Bucureşti, 1905).

Dar de Despot nu se va mai despărţi până când va „divorţa de manuscris”, după care - îi mărturisea lui Ion Ghica în aceeaşi zi de 12 noiembrie 1878 (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă), „voi încerca să purced la alte noi căsătorii dramatice”. La 16 martie 1879 îl invita pe Ollănescu-Ascanio la Mirceşti ca să-i citească „drama în versuri a lui Despot-Vodă scrisă în iarna aceasta”, iar la 11 aprilie îl înştiinţa pe Iacob Negruzzi că fusese vizitat la Mirceşti de Ion Ghica, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, care, „ascultând drama lui Despot, a decis a se ocupa îndată cu punerea ei pe scenă, voind să fie reprezentată numaidecât la 15 septembie” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

Piesa a fost reprezentată în premieră la Bucureşti pe data de 30 septembrie 1879, bucurându-se de aprecierea publicului, dar stârnind şi criticile răuvoitoare ale ziarelor „Presa” (S. Şoimescu), „Românul” (Fr. Dame), „Renaşterea”. În noiembrie, manuscrisul era expediat editorului Socec, iar la începutul anului următor vedea lumina tiparului. La 5 februarie 1880, Alecsandri îi scria lui Iacob Negruzzi: „Despot se tipăreşte la Socec; peste vreo opt zile ţi-oi trimite unul din cele întâi exemplare. Nu rămâne decât ultima jumătate de coală sub teasc” (volumul Despot Vodă. Legendă istorică în versuri, 5 acturi şi 2 tablouri. 1558-1561, Bucureşti, 1880).

Cât despre criticile aduse dramei, pe care Alecsandri le califica drept „bazaconiile lui Şoimescu şi compania”, acestea îi sugerează ideea de a scrie o comedie cu titlul Invidioşii, în care să fixeze „unul sau două personaje luate din grupul acelora care au făcut cerul şi pământul”, adică din grupul lui C.A. Rosetti (scrisoarea din [noiembrie 1879] adresată lui Ion Ghica - în Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori). Din piesa proiectată Alecsandri nu a scris însă decât titlul şi lista personajelor (Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 2.254).

În timp ce se afla la Bucureşti, adus de apariţia volumului Despot-Vodă, scriitorul, îndemnat poate şi de prietenul său Ion Ghica, ia hotărârea de a scrie o „poveste naţională în 5 acturi”, pentru a fi reprezentată la teatrul din Capitală. Întors prin aprilie la Mirceşti, el se apucă îndată de scris, iar la 15 mai 1880 îi trimitea lui Ghica primul act al feeriei Pepelea. „Îţi voi trimite pe rând pe celelalte - îi scria el - pentru ca să poţi comanda la timp decorurile şi costumele. Va trebui, de asemenea, să însărcinezi pe Flechtenmacher sau pe altcineva să compună muzica” (Vasile Alecsandri. Corespondenţă). Se vede că piesa îl acaparase cu totul, căci până la 6 iunie, când expedia actul al IV-lea, le scrisese şi expediase şi pe cel de-al II-lea şi al III-lea.

Până la 21 iunie 1880 fusese trimis şi actul al V-lea, când Alecsandri îi scria şi lui Alexandru Papadopol-Callimah: „Sunt obligat a merge la Bucureşti pentru ca să luăm cu Ghica oarecare măsuri în privirea Teatrului şi să pun la cale înscenarea unei feerii naţionale ce i-am trimis zilele trecute şi care poartă titlul de Povestea lui Pepelea” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori). Ghica îi sugerează unele modificări, pe care scriitorul le face în cursul lunii următoare. „Îţi trimit primele patru acte din Pepelea - îi scria el la 9 august 1880. - Cât despre al cincilea, trebuie să-l corectez înainte de a ţi-l trimite... Sper să le termin în curând, şi atunci mă pun pe lucru ca să sfârşesc drama Dezrobirea ţiganilor” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Din scrisoare se vede că în această vreme se gândea să reia un proiect mai vechi (Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 2.231 - începutul unei piese intitulate Ţiganii), pe care ar fi dorit să-l ducă la capăt poate şi pentru că atunci aflase de moartea prietenului său din copilărie Vasile Porojan. Nici de data aceasta însă nu va izbuti să-şi realizeze planul, căci din varianta nouă nu va scrie decât primele 3 scene din actul I (Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 2254 - Dezrobirea ţiganilor).

Tot acum pare să fi scris şi Sfredelul dracului - farsă de carnaval imitată din franţuzeşte, care se reprezintă la Bucureşti în stagiunea de iarnă 1880-1881. În „Convorbiri literare” (nr. 8 din 1 noiembrie 1881) piesa se va publica, la cererea autorului, nesemnată: „Un simplu X e suficient” - îi recomanda el lui Iacob Negruzzi (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori). Sfredelul dracului i-a înveselit pe bucureşteni, astfel încât ţelul lui Alecsandri, care nu urmărise altceva, fusese atins: „nu mai vreau să-mi leg numele de farse de carnaval - îi scria el lui Ghica la 11 ianuarie 1881. Localizând vodevilul lui Bayard, am vrut doar să procur d-nei Sarandi şi lui Iulian ocazia de a crea roluri caraghioase, care distrează marele public” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Feeria naţională însă îl va mai ocupa un timp, va mai fi nevoie de unele schimbări reclamate de punerea în scenă a piesei sau de compozitorul Ştefănescu, cel care va compune muzica. Premiera are loc la 29 martie 1881, repurtând un mare succes. Curând după aceea, la 11 mai 1881, Teatrul Naţional din Bucureşti, prezintă, în reluare, şi Concina revizuită. În iulie, acelaşi an, prietenul său Ghica este numit ambasador la Londra. Plecarea acestuia îl îndepărtează şi pe Alecsandri de Teatrul Naţional din Bucureşti.

Prezenţa lui Ghica la Londra îl va apropia, în schimb pe Alecsandri, ceva mai târziu, de teatrul din Londra, pentru că pe la sfârşitul lui noiembrie 1883, el se gândea să traducă în franţuzeşte feeria, pentru a înlesni traducerea ei în engleză şi reprezentarea pe scena vreunuia din teatrele din Londra (Biblioteca Academiei Române, manuscrisul francez nr. 179 - fragment în franceză). Prietenul comun al lui Ghica şi Alecsandri, Kingston, cel care trebuia să mijlocească înfăptuirea acestui proiect, va spulbera însă iluziile scriitorului nostru, arătându-i că pe englezi nu-i interesau feeriile (Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Sânziana şi Pepelea n-a fost publicată în volum în timpul vieţii scriitorului. Ea n-a văzut lumina tiparului decât în paginile „Convorbirilor literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1883; nr. 7 din 1 octombrie 1883; nr. 8 din 1 noiembrie 1883). După ce Ghica părăseşte direcţia Teatrului Naţional, plecând în Anglia Alecsandri nu mai creează, vreme de un an şi mai bine, nici o operă dramatică. Şi iată că la 20 decembrie 1882 îi vesteşte şi pe Ghica şi pe Iacob Negruzzi că a început „o comedie antică în trei acte şi în versuri”. „Subiectul e luat din Roma lui Augustus - îi dădea el amănunte lui Ghica - iar Horaţiu este personajul principal. Este un studiu al moravurilor romane, pe care îl fac cu mare plăcere, ca operă literară. Am terminat la repezeală primul act şi, dacă Dumnezeu îmi dă putere, sper ca lucrul să meargă repede” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

La 9 ianuarie 1883 continua cu sârguinţă: „lucrez zdravăn la comedia antică a lui Horaţiu şi trăiesc în plin secol al lui Augustus. Este o fericită abatere de la prostiile secolului nostru”, nu se putea el opri de a face aluzie la atacurile violente îndreptate împotriva sa de Macedonski, care-l acuza de venalitate. La sfârşitul lui ianuarie piesa era gata. În martie se pregătea s-o supună „areopagului ce se adună pe fiecare săptămână la Maiorescu”, iar în noiembrie, aşezat pentru iarnă la Mirceşti, copia manuscrisul pentru reprezentaţia proiectată pe scena teatrului din Bucureşti pentru luna ianuarie 1884, după ce la 14 octombrie 1883 ţinuse o conferinţă la Ateneu pentru ajutorarea lui Eminescu, bolnav, cu care prilej citise un fragment din Fântâna Blanduziei.

Repetiţiile mergeau însă greu, astfel încât premiera va avea loc abia la 22 martie 1884. Îndeosebi jocul actorilor îl nemulţumea pe autor, cum îi mărturisea el soţiei sale (Vasile Alecsandri, Corespondenţă). În stagiunea următoare, 1884-1885, piesa va fi prezentată şi la Iaşi, de echipa Teatrului Naţional din Bucureşti, în turneu, cu aceiaşi interpreţi din capitală, având-o pe Aristizza Romanescu în frunte.

Fântâna Blanduziei va apărea în acelaşi an mai întâi în „Convorbiri literare” (nr. 3 din 1 iunie 1884; nr. 4 din 1 iulie 1884; nr. 5 din 1 august 1884), apoi în volum: Fântâna Blanduziei. Piesă în 3 acturi şi în versuri. Varia (poezii). Bucureşti, 1884 (volumul X al Operelor complete; volumul V al Teatrului). Succesul răsunător al piesei, care se reprezintă de 10 ori în răstimp de o lună, nu l-a scutit pe Alecsandri şi de critici, pe care însă nu le va lua în seamă, cu o nobleţe care va stârni admiraţia lui Alexandru Vlahuţă („România liberă”, nr. 1764 din 14 mai 1883) sau a lui Duiliu Zamfirescu („România liberă”, nr. 2.018 din 25 martie 1884).

Ultima lucrare dramatică a lui Alecsandri, Ovidiu, începe să capete contur încă în iarna 1883-1884. În acel moment însă scriitorul era asaltat de o mulţime de preocupări de altă natură: căsătoria nepotrivită a fiicei sale, boala fratelui său, care îl vor îndepărta o vreme de acest proiect. În toamna lui 1884, când se retrage pentru iarnă la Mirceşti, nu are alt gând decât să aştearnă pe hârtie drama nefericitului poet exilat la Tomis. Punctul de plecare al piesei se afla în ultima scenă din Fântâna Blanduziei. Pe Ovidiu, poetul latin mort între sciţi, Alecsandri îl considera aproape un compatriot, iar tragicul său sfârşit i se părea demn de a servi de subiect unei tragedii sau unei drame în versuri (conferă scrisoarea din 27 decembrie 1883, adresată lui Lascăr Rosetti, citată de Charles Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, 1924).

La 12 octombrie 1884, planul piesei era deja schiţat: „Am început să mă ocup de Ovidiu - îi scria el prietenului său George Steriade, membru în comitetul Teatrului Naţional între 1881-1888 - adică am înghiţit cu nesaţ o mare lucrare intitulată Roma în secolul lui Augustus de Ch. Dezobry, şi cu mintea plină de tablourile antichităţii am dat naştere ca prin minune planului piesei mele. Ea va avea patru acte” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

La 3 noiembrie îi trimisese lui Steriade actul I (care va deveni actul V) şi-i dădea indicaţii cu privire la decor. Peste zece zile, la 12 noiembrie, le scria lui Ion Ghica şi lui Iacob Negruzzi că terminase primul şi ultimul act, „căci, împotriva obiceiurilor moştenite, am început lucrarea mea de la coadă” - le mărturisea el. La această dată Alecsandri încă socotea că mai avea de scris doar două acte, pe care le şi isprăveşte la 29 noiembrie 1884 (conferă scris, către Ion Ghica, în Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

La 8 decembrie Alecsandri era la Bucureşti cu manuscrisul piesei, la 11 se făcea lectura lui la directorul Teatrului Naţional, Grigore Cantacuzino, iar la 12, la Maiorescu. În acelaşi timp însă scriitorul era obligat să prezideze şedinţele Senatului, pentru care fusese chemat în mod expres la Bucureşti. Nedorit de senatori, el era „şi mai puţin nerăbdător” să ocupe „fotoliul lui beizadea Mitică” (= Dimitrie Gr. Ghica - fiul fostului domn Grigore Ghica - preşedintele Senatului, căruia Alecsandri trebuia să-i ţină locul - conferă scris, din 29 noiembrie 1884, adresată lui Ion Ghica; Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Direcţia teatrului îi cere unele modificări ale piesei, pe care Alecsandri le va face în cursul lunii decembrie, la Mirceşti: „m-am pus de am copiat pe Ovid întreg într-un album - îl informa el pe Al. Papadopol-Callimah la 10 ianuarie 1885 -, făcând îndreptări mulţime şi trimiţând pe rând acturile la direcţia teatrului. Această muncă terminată, am început să-mi fac pregătirile de plecare la Bucureşti” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori). Prezenţa sa în capitală era necesară atât pentru punerea în scenă a piesei cât şi pentru apropiata sa plecare în străinătate (era vorba să fie numit ambasador la Bruxelles, dar la începutul lui februarie i se încredinţează postul de ambasador la Paris, în urma demisiei lui Bălăceanu).

Îngăduindu-i-se să rămână în ţară până la sfârşitul lui martie, el profită de aceasta pentru a grăbi reprezentarea piesei Ovidiu. Premiera are loc la 9 martie 1885, deşi autorul lui nu era mulţumit deloc de repetiţii, actorii se îmbolnăviseră şi - ceea ce îl mâhnea cel mai mult - nu-l putea avea alături în acest moment însemnat pe vechiul şi bunul său prieten Ion Ghica, aflat atunci la Lisabona pentru încheierea unei convenţii poştale. După premieră, care a fost bine primită de publicul bucureştean, Alecsandri se întoarce la Mirceşti pentru a se pregăti de plecare. La 17 aprilie părăsea Bucureştiul, pornind spre Paris în tovărăşia lui Ghica, revenit între timp în patrie.

Nemulţumit, cum am mai spus, de forma prezentată pe scenă la 9 martie 1885, Alecsandri era mereu cu gândul la revizuirea piesei. Abia spre sfârşitul anului următor însă ocupaţiile şi sănătatea îi îngăduie să-şi împlinească această dorinţă. El adaugă piesei un nou act, iar la 30 decembrie 1886 îl înştiinţa, în sfârşit, pe Al. Papadopol-Callimali: „am prelucrat pe Ovid din cap până în picioare şi sunt destul de mulţumit de el. Acesta e prezentul ce mi l-am făcut de Anul Nou. Îl voi supune aprecierii publicului în viitoarea stagiune teatrală”.

Cum în acelaşi an, 1886, la Sibiu se publicase o traducere germană a piesei (Ovid. Schauspiel în vier Aufzugen von V, Alecsandri, aus dem Romanischen, von Adolf Stern, Hermannstadt. Druck der Typographischen Anstalt, 1886), Alecsandri se apucă să o traducă şi în franceză (conferă Biblioteca Academiei Române, manuscrisul nr. 1.674). Tot acum lucrează şi la o versiune franceză prescurtată a dramei (din care nu s-au păstrat decât trei acte), proiectatul libret al unei opere a cărei muzică urma să fie compusă de Charles Gounod, prieten cu scriitorul. Proiectul nu a fost însă realizat (conferă G.C. Nicolescu).

Întors în ţară în vacanţa anului 1887, Alecsandri predă noua versiune a piesei conducerii teatrului din Bucureşti pentru a fi reprezentată în stagiunea de toamnă. La 1 septembrie îl anunţa pe George Bengescu: „La 28 septembrie se va deschide teatrul cu reprezentaţia lui Ovidiu refăcut. Se spun minuni despre decoruri şi costume. Mă voi duce la Bucureşti din timp, ca să dirijez ultimele două repetiţii generale” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări). Succesul acestei prime reprezentaţii a piesei refăcute (care a avut loc la 26 septembrie) a întrecut toate aşteptările autorului, artiştii (Aristizza Romanescu, Manolescu şi Nottara) au jucat excelent, dar ovaţiile nu-l mai bucurau pe Alecsandri ca altădată.

Cel de-al cincilea act, cel nou, pe care Alecsandri îl aşeza în fruntea piesei, îi este cerut de Maiorescu pentru publicare în «Almanahul Societăţii academice social-literare „România Jună”» din Viena. La 10 octombrie 1887 i-l trimitea, corectat cu grijă, după obiceiul lui: „De-abie azi am primit copia actului I din Ovidiu, pe care mi-ai cerut-o pentru «Călindarul» tinerilor studenţi de la Viena. Am avut dreptate să cer acea copie, păn-a nu ţi-o trimite, căci eram sigur că trebuia să cuprindă mulţime de greşeli. Iat-o acum corectată; dispune de dânsa cum îi vroi” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

Actul apare în «Almanahul» de la Viena în 1888, însoţit de următoarea notă: „Drama d-lui Alecsandri, Ovidiu, a fost la început scrisă şi reprezentată în 4 acte. Însă la noua reprezentare a lui Ovidiu, în 26 septembrie 1887, pentru începerea actualei stagiuni a Teatrului Naţional din Bucureşti, dl. Alecsandri a scris un al 5-lea act, care în dramă, sub forma de acum, figurează ca actul I. Acesta este actul, care pentru prima oară se publică în «Almanahul» de faţă”.

Drama poetului Ovidiu, la care a trudit mai mult decât la oricare alta din scrierile sale dramatice, avea să mai fie încă o dată prelucrată de Alecsandri, de data aceasta pentru a fi tipărită, în sfârşit, în volum: „Pân-a nu pleca din Paris - îşi împărtăşea el intenţiile într-o scrisoare din 1 martie 1890, adresată lui Alexandru Papadopol-Callimah - poate că voi publica pe Ovidiu, revu et corrige, într-o ediţie frumoasă [...]. Îţi voi trimite cel de-al doilea exemplar, cu rugămintea ca să citeşti cu luare-aminte piesa, aşa cum e prelucrată, şi să-mi spui cu francheţă impresia ce-ţi va produce” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

La 14 aprilie trimisese manuscrisul la tipar: „Am trimis lui Socec întregul manuscris al lui Ovidiu - îi scria el aceluiaşi prieten - şi am primit de la editor răspunsul că se va începe tipărirea piesei cât mai curând, în formatul Fântânei Blanduziei. Precum vezi, tot am lucrat ceva în cursul boalei mele atât de supărătoare; adevărul e că am găsit o mare distragere în acea ocupaţie literară. Acum stau şi mă gândesc de ce să mă mai apuc pentru ca să alung urâtul până la plecarea mea în ţară”.

La începutul lui iunie 1890 se afla, în sfârşit, acasă la Mirceşti. Deşi cu puterile slăbite, Alecsandri face el însuşi corecturile piesei, pe care le isprăveşte cu două zile înainte de a se stinge din viaţă, la 22 august 1890. Volumul avea să apară postum (Ovidiu. Dramă în 5 acturi şi în versuri, Bucureşti, 1890. Volumul XI al Operelor complete şi VI al Teatrului), încununând impresionanta operă dramatică, prin care Alecsandri a adus, cu adevărat, „un mare concurs” teatrului nostru naţional.

Check Also

Balduin, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Proiectul acestei drame istorice, consemnat în manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253, fila 13r-v, conţinând …

Legenda lui Jolde, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Ideea acestei drame istorice, nedusă până la capăt, încolţeşte în mintea lui Alecsandri la Mirceşti, …

Becri-Mustafa, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Schiţa unei drame istorice în trei acte cu acest titlu se află pe fila 14r …

La Bucureşti, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În scrierile sale dramatice de după 1862, Vasile Alecsandri critica multele păcate ale administraţiei şi …

Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După apariţia în volum a lui Despot-Vodă, Vasile Alecsandri părăseşte Bucureştii, pe la jumătatea lui …