Ţările române în timpul domniei lui Mihai Viteazul

Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XVI-lea

Arena internaţională a acestei vremi este dominată de tendinţele expansioniste ale celor trei mari state: otoman, habsburgic şi polonez. Imperiul otoman, cu toate că trecuse printr-o oarecare criză după moartea lui Soliman cel Mare (1566), mai dispunea încă de forţe pentru a-şi menţine dominaţia în sud-estul Europei sau chiar pentru a încerca noi cuceriri.

Habsburgii, împiedicaţi în expansiunea lor spre vest de Franţa şi spre răsărit de Polonia, îşi vor îndrepta privirile cu tot mai multă insistenţă spre sud-est, unde veneau însă în conflict cu turcii. Polonia, la rândul ei, îndeosebi după înfăptuirea statului unificat polono-lituanian (1561), urmăreşte aceeaşi politică expansionistă atât spre ţările române, cât mai ales spre Ucraina unde cucereşte întinse teritorii.

„Liga creştină”

Pentru realizarea scopurilor lor expansioniste şi pentru a le împiedica pe cele turceşti, Habsburgii se erijează în promotori ai unei coaliţii antiotomane, la care participă Spania, Veneţia şi papalitatea. Coaliţia este încurajată şi mai mult după victoria acesteia la Le-panto (1571). Sub numele de „Liga creştină”, vechea coaliţie îşi sporeşte membrii, prin adeziunea ducatelor italiene: Toscana, Mantua, Ferrara. Ţările române erau socotite, pe bună dreptate, partenere foarte preţioase, fapt ce explică insistenţele pentru atragerea lor în Ligă.

Începutul domniei lui Mihai Viteazul. Ocuparea tronului

Împrejurările europene erau favorabile unui efort pentru cucerirea independenţei ţărilor române. Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, o dorea, dar era prea slab şi nehotărât pentru a o realiza. Aron Vodă, domnul Moldovei, o dorea şi el, dar era împiedicat de boieri să treacă la fapte.

Alexandru cel Rău, domnul Ţării Româneşti, prefera supunerea totală faţă de Poartă, împotriva acestei politici servile se ridică o parte a boierimii care pregăteşte înscăunarea lui Mihai, fiul natural al lui Pătraşcu cel Bun, pe atunci ban al Craiovei, după ce trecuse prin toate treptele dregătoriilor. Pentru a avea linişte la Dunăre şi pentru a-şi asigura aprovizionarea, Poarta îl numeşte pe Mihai domn al Ţării Româneşti (1593).

Războiul antiotoman şi câştigarea independenţei Ţării Româneşti

Începutul războiului

Sprijinit de boierimea antiotomană şi încurajat de emisarii „Ligii creştine” ce-şi făcură apariţia în ţările române, Mihai ridică steagul luptei în noiembrie 1594. Mai întâi sunt ucişi creditorii turco-levantini din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, apoi este înfrântă o oaste turcească care se afla în capitală, după care sunt atacate cetăţile stăpânite de turci pe ambele maluri ale Dunării. Domnul Moldovei îi urmează exemplul, cucerind alte cetăţi de la Mare şi Dunăre.

Tratatul de la Alba Iulia

Ameninţată de o răscoală generală la Dunăre şi în Balcani şi lipsită de proviziile ţărilor române, Poarta hotărî o intervenţie energică împotriva răzvrătiţilor. Pentru a nu fi surprins nepregătit, Mihai se îndreaptă spre principele Transilvaniei. În vederea încheierii tratatului de alianţă, o solie munteană, alcătuită din mitropolitul şi episcopii ţării şi din reprezentanţii grupărilor boiereşti, este trimisă la Alba Iulia.

Nerespectând instrucţiunile domnului, boierii au încheiat un tratat umilitor pentru Mihai (10/20 mai 1595): domnul devenea un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei, cârmuirea ţării este încredinţată celor 12 boieri mari, privilegiile boiereşti sunt sporite. Sigismund Bathory, crezându-se conducătorul „Daciei”, înlătură din domnie pe Aron Vodă şi-l înlocuieşte cu Ştefan Răzvan, cu care încheie un tratat (iunie 1595) asemănător cu cel din mai al boierilor munteni.

Lupta de la Călugăreni

Mihai, în situaţia critică în care se afla, a fost nevoit să recunoască tratatul de la Alba Iulia, hotărât însă să nu-l aplice niciodată. Era tot ceea ce putea face în acele împrejurări grele, când o puternică oaste turcească se pregătea să treacă Dunărea, iar el nu-i putea opune decât vreo 15.000 de oameni. Cu aceştia aşteaptă domnul român puhoiul turcesc comandat de vestitul Sinan Paşa, la Călugăreni, localitate la vărsarea Câlniştei în Neajlov. Aici avu loc memorabila bătălie din 13/23 august 1595, ce a înscris o strălucită victorie în istoria poporului român. Mulţimi vrăjmaşe îşi pierdură viaţa în mlaştinile Neajlovului.

Alte contingente de ieniceri sosiţi îl silesc pe Mihai să se retragă spre munţi, în aşteptarea unui ajutor mai serios din partea lui Sigismund Bathory. Sinan ocupă Bucureştii, cu gândul de a preface ţara în paşalâc. Numeşte un guvernator turc la Bucureşti, altul la Târgovişte şi subaşi prin sate. Refăcându-şi oastea şi având şi ajutoare de la Sigismund Bathory şi de la Ştefan Răzvan, Mihai porni la eliberarea ţării. După eliberarea Târgoviştei, turcii sunt urmăriţi şi ajunşi la Giurgiu. La trecerea peste Dunăre cea mai mare parte a oastei otomane şi-a găsit moartea în valurile fluviului. Cetatea Giurgiu este cucerită de Mihai (20/30 octombrie 1595).

Consolidarea independenţei Ţării Româneşti

Victoria strălucită i-a adus biruitorului o mare faimă în toată Europa, fiind considerat „ca unul din cei mai viteji, puternici şi înţelepţi principi ce trăiesc azi”. Această victorie a adus totodată şi independenţa ţării. În acelaşi timp Mihai era considerat ca exponent şi conducător al forţelor antiotomane din întreaga Peninsulă Balcanică. Sub steagurile lui luptau, alături de români şi secui, sârbi, bulgari, greci, albanezi. Ţara Românească se bucura de sprijinul şi preţuirea tuturor partidelor antiturceşti din sud-estul Europei. Independenţa cucerită trebuia consolidată. În 1596 cetele de tătari trimise de turci pentru a prăda ţara au fost înfrânte în mai multe lupte. Domnul român trece Dunărea pentru a sprijini luptele sârbilor şi bulgarilor din sudul fluviului.

Părăsit de Habsburgi şi de ardeleni, în Moldova stăpânind Ieremia Movilă, impus de poloni cu consimţământul Porţii, Mihai se văzu nevoit să accepte o înţelegere cu turcii, iar aceştia se grăbiră să-i acorde steag de domnie, iar apoi (1598) să încheie chiar un tratat de pace. Nesigur pe oastea boierimii şi conştient de importanţa noilor metode de a purta războiul cu armele moderne de foc, Mihai face eforturi mari pentru a-şi constitui o armată proprie, cu leafă, recrutând cazaci, secui, polonezi, sârbi etc. De asemenea îşi organizează unităţile de călăraşi şi de „roşii”, precum şi oastea de „dărăbanţi” şi lefegii voluntari sud-dunăreni, comandaţi de viteazul Baba Novac.

În acelaşi timp, pentru a stimula ataşamentul boierimii susţinătoare a măsurilor do întărire a autorităţii domneşti, pe de o parte, iar pe de alta pentru a asigura veniturile boierimii şi ale domniei din dijmele ţărăneşti şi oastea necesară prin mai marea stabilitate a ţărănimii, Mihai desfiinţează dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, decretând legarea acestora de glie (1595-1596).

„Legătura” lui Mihai a asimilat pe ţăranii aşezaţi cu învoială şi pe cei aşezaţi în momentul „legăturii” pe moşiile boiereşti cu „rumânii de legătură”, transformându-i în şerbi şi, astfel, putând fi dăruiţi, schimbaţi, vânduţi, potrivit cu interesele boierimii. Această măsură, care statornicea ca ţăranul „care pe unde va fi acolo să fie rumân veşnic, unde se va afla”, a constituit, prin urmările ei, o grea lovitură pentru ţărănime. Mişcările provocate de „legătură” au slăbit stăpânirea lui Mihai.

În acelaşi timp, pentru a crea dificultăţi turcilor, Mihai întreţine legături cu popoarele balcanice: sârbi, bulgari, albanezi, greci pe care-i îndeamnă la răscoală. Aceste popoare, la rândul lor, încurajate de victoriile domnului român, îşi intensifică acţiunile antiotomane, aşteptându-l pe Mihai ca pe un eliberator. Patriarhul din Constantinopol, mitropolitul de Târnovo, Dionisie Rally-Paleologu îi erau oameni de încredere. Mihai devine, astfel, exponentul şi conducătorul luptei pentru neatârnare a tuturor popoarelor balcanice. Prin intermediul acestora se realizează şi o apropiere de Habsburgi, de la care Mihai nădăjduia ajutor bănesc pentru plata oştirii.

Unirea politică a ţărilor române

Înţelegerea lui Mihai cu Habsburgii încheiată la Târgovişte (iunie 1598) era necesară deoarece cancelarul polon Ioan Zamoyski şi Ieremia Movilă îl duşmăneau, iar în nestatornicul principe al Transilvaniei, care de două ori renunţase la tron, nu putea avea încredere. Cu atât mai puţin în urmaşul acestuia, cardinalul Andrei Bathory, care, sprijinit de cancelarul polon, urzea înlăturarea lui Mihai şi înlocuirea lui cu Simion Movilă, fratele domnului moldovean.

Unirea Transilvaniei şi măsuri de consolidare a unirii

Pentru a scăpa de această încercuire nu era suficientă doar asigurarea independenţei Ţării Româneşti, ci se impunea constituirea unui sistem politic şi militar puternic, prin cucerirea celor trei ţări româneşti. Fără să aştepte răspunsul împăratului Rudolf al II-lea, căruia-i făcuse cunoscut planul său, Mihai trece la acţiune. După ce luă jurământ de credinţă oastei în tabăra de la Ploieşti, porunci trecerea unei părţi a acesteia, sub comanda Buzeştilor, pe valea Buzăului în Transilvania, iar cealaltă parte, sub conducerea personală a domnului, trecu pe Valea Prahovei.

La Tălmaci, lângă Sibiu, cele două oşti, de circa 20.000 de oameni, se uniră. Lupta avu loc în apropierea Sibiului, la Şelimbăr, în 18/28 octombrie 1599. Victoria a făcut din domnul muntean şi stăpânul Transilvaniei, aşteptat cu nerăbdare şi ajutat indirect prin răscoala generală a ţărănimii şi mai ales a celei româneşti, încrezătoare în domnia unui om din neamul ei. La 1 noiembrie, după un drum triumfal, Mihai îşi face intrarea cu mare alai în Alba Iulia, capitala Transilvaniei.

După luarea jurământului nobilimii, Mihai convocă dieta pentru a-i smulge recunoaşterea noii situaţii şi banii necesari apărării ţării. Domnul celor două ţări româneşti, pentru a-şi asigura colaborarea nobilimii, menţine sistemul politic de până atunci. Menţine dieta, în componenţa căreia intra, pe lângă nobilimea transilvană şi boieri munteni, iar Teodosie Rudeanu deţinea dregătoria de logofăt pentru ambele ţări.

Sunt fapte ce ilustrează planurile de unificare politică şi de introducere treptată a unei administraţii româneşti în Transilvania. Aceeaşi semnificaţie are prezenţa boierilor munteni în dieta întrunită la Alba Iulia la sfârşitul lunii noiembrie, care recunoaşte pe Mihai ca principe; daniile de moşii în Transilvania pe seama unor boieri munteni; numirea ca pârcălabi în cetăţile principale şi ca juzi în fruntea anumitor oraşe a unor oameni de încredere, tot munteni, emiterea de porunci în limba română etc.

Unirea Moldovei

Realizarea acestei mari opere a stârnit, cum era de aşteptat, duşmănia lui Zamoyski şi Ieremia Movilă şi a provocat invidia Curţii din Viena, care îşi vedea zădărnicite proiectele de stăpânire proprie asupra Transilvaniei. Uneltirile lui Zamoyski şi Ieremia, ale lui Rudolf şi ale generalului acestuia din Transilvania, Gheorghe Basta, îl determinară pe Mihai să-şi pună în aplicare mai repede decât socoteau vrăjmaşii lui planul său temerar, de a cuceri şi a uni şi cea de-a treia ţară, Moldova, cu celelalte două.

La începutul lunii mai 1600, două armate treceau munţii: una condusă de însuşi Mihai pe la Oituz, şi alta de viteazul sârb Baba Novac, pe la Rodna. Peste două săptămâni Suceava capitula şi după o altă săptămână întreaga Moldovă era supusă. „Dacă a fost vreodată în lume un principe vrednic de glorie pentru faptele sale eroice, acesta este seniorul Mihai, principele Ţării Româneşti”, apreciau contemporanii faptele domnului român în aceste împrejurări.

Cele trei ţări româneşti erau unite sub aceeaşi cârmuire pentru întâia oară. Cu îndreptăţire Mihai îşi lua titlul, în hrisoavele emise la Iaşi, de „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”, iar sigiliul său cuprindea, într-o sinteză, stema celor trei ţări româneşti unite. Se împlinise gândul exprimat de Mihai în cuvinte apăsate: „Şi hotaru Ardealului pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească”. Măsuri de consolidare a unirii au fost iniţiate şi în Moldova, care n-au putut fi însă înfăptuite din cauza duşmăniei ce-l înconjura.

Criza stăpânirii lui Mihai

Unirea ţărilor române şi creşterea puterii lui Mihai nu conveneau nici nobilimii din Transilvania şi nici boierimii moldovene care-şi temeau privilegiile şi dominaţia economică şi politică. De aceea acestea subminau cât le stătea în putinţă opera marelui domn. Nu convenea unirea şi crearea unui stat român puternic nici Habsburgilor şi feudalilor poloni, care râvneau ei la stăpânirea ţărilor române şi nici Porţii otomane care-şi vedea zădărnicite planurile de dominaţie asupra acestora. Toţi se coalizează împotriva domnului român.

Profitând de absenţa din Transilvania, pe când Mihai se afla în Moldova, nobilimea ardeleană îşi pregăteşte răzvrătirea. Revenit grabnic în Transilvania, Mihai găseşte o situaţie încordată. Refuzând chemarea la dieta ce urma să se întrunească la Sebeş pentru 1 septembrie 1600, nobilimea, sub conducerea lui Ştefan Csaki, se întruneşte la Turda şi în înţelegere cu Basta depune jurământul de credinţă împăratului, cu toate că nu-l iubea deloc.

Pentru înăbuşirea răzvrătirii nobilimii, Mihai îşi adună oastea. Lupta între nobilii aliaţi cu Basta şi Mihai are loc la Mirăslău, lângă Aiud, la 18 septembrie 1600. Atras în cursă, Mihai pierde lupta. Se retrage spre Făgăraş cu gândul de a-şi reface oastea pentru a-şi măsura încă o dată puterile cu răzvrătiţii din Transilvania.

Momente critice. Simultan cu răzvrătirea nobilimii ardelene, pătrund în Moldova polonezii cu Ieremia Movilă. De aici îşi continuă drumul spre Ţara Românească, pentru înscăunarea lui Simion Movilă. Mihai trece în grabă munţii cu scopul de a împiedica acţiunea polonezilor. Oastea sa mică este însă înfrântă mai întâi la Bucov şi apoi la Curtea de Argeş (sfârşitul lui noiembrie 1600).

Însoţit de cei mai credincioşi dintre oamenii săi, Mihai se îndreaptă spre Viena, nădăjduind în ajutorul împăratului Rudolf. Împăratul de la Praga, unde se afla, manifestă la început o suspectă nepăsare. Când îi sosiră însă veşti din Transilvania despre răzvrătirea nobilimii împotriva reprezentanţilor împăratului şi despre represiunile împotriva oamenilor lui Mihai - dintre care Baba Novac este ars pe rug la Cluj -, Rudolf îşi schimbă atitudinea.

Noi eforturi pentru independenţa şi unitatea ţărilor române

În timp ce Mihai aştepta la Praga şi la Viena ajutoarele promise, în Ţara Românească boierii credincioşi lui, în frunte cu Buzeştii reuşesc să alunge, în vara anului 1601, pe Simion Movilă şi oastea polonă. Se constituie, cu ştirea lui Mihai, o locotenentă domnească, care va organiza apărarea ţării.

Încurajat de întâmplările din Ţara Românească, Mihai îşi calcă pe inimă şi acceptă colaborarea cu Basta, cerută de împăratul Rudolf în vederea supunerii Transilvaniei. Lupta are loc la Gurăslău în apropierea Zălăului la 3/13 august 1601. Oastea lui Sigismund Bathory este înfrântă şi Mihai este din nou domn al Ţării Româneşti şi Transilvaniei.

Vitejia dovedită încă o dată de domnul român, care-i aduse o nouă faimă europeană, răscoli şi mai mult ura lui Basta, iar proiectele lui Mihai de a reface unitatea ţărilor române stârniră invidia împăratului. De conivenţă cu acesta, Basta pune la cale asasinarea mişelească a lui Mihai, săvârşită de oamenii săi în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601, lângă Turda.

Însemnătatea domniei lui Mihai Viteazul

Scurta domnie a lui Mihai Viteazul, de numai 8 ani, prin tot ce s-a înfăptuit în timpul ei, are importanţa unei epoci, pentru acele vremuri ca şi pentru veacurile următoare. Se înfăptuiesc cele două mari aspiraţii ale poporului român: independenţa ţării şi unitatea politică a tuturor teritoriilor locuite de români. Şi una şi alta. au avut o inestimabilă însemnătate. Câştigarea independenţei, pe lângă importanţa politică generală, a avut consecinţe favorabile în ce priveşte raporturile dintre ţările române şi Poarta otomană în secolul al XVII-lea.

Unirea politică, la rândul ei, a constituit un suport moral şi politic pentru tendinţele de unitate timp de peste trei veacuri. Mihai Viteazul a realizat un front comun al tuturor popoarelor din sud-estul Europei în lupta lor pentru libertate şi independenţă naţională, spre deosebire de coaliţia apuseană a „Ligii creştine” care urmărea scopuri expansioniste. În sfârşit, faptele lui Mihai Viteazul au constituit un exemplu şi un îndemn pentru forţele patriotice în lupta lor de independenţă şi unitate naţională.

Check Also

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …