Ţările române şi Poarta în secolele XIV-XVI

Cadrul general

În secolele XIV-XVI, statutul internaţional al ţărilor române a depins în mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine şi de obiectivele politicii externe româneşti. Mijloacele domnitorilor români au fost, la începuturile Evului Mediu, militare, iar apoi, cu precădere după 1600, diplomatice.

Esenţiale în raporturile internaţionale au fost relaţiile dintre ţările române şi Poartă. Istoricul Florin Constantinul le-a asemănat cu „un conflict asimetric”. La baza sa s-a aflat disproporţia de forţe dintre cele două tabere, rezistenţa deseori tenace a românilor, centrul de greutate trecând de multe ori din planul militar în cel politic şi diplomatic.

Raportul de forţe

Ţările române nu aveau resursele necesare unor acţiuni ofensive de durată în teritoriul inamic. Strategia lor militară era în principal defensivă şi urmărea să împiedice Poarta să instaureze la nord de Dunăre regimul de paşalâc. Toţi voievozii români, de la Mircea cel Bătrân şi până la Mihai Viteazul, au căutat să evite bătăliile cu turcii în câmp deschis şi au aplicat o tactică militară proprie.

Aceasta a purtat numele de „tactica pământului pârjolit”. Astfel, populaţia se retrăgea în zonele mai ferite, distrugea recoltele şi ataca detaşamentele turceşti trimise după pradă, punând în pericol aprovizionarea turcilor. Aşa a fost în cazul campaniei din 1462 a lui Mahomed al II-lea împotriva lui Vlad Ţepeş sau a celei din 1476 împotriva lui Ştefan cel Mare. Încercarea voievozilor români de a obţine sprijinul puterilor creştine rareori a avut succes, căci deseori erau în joc orgolii şi interese conflictuale, mai ales dinastice.

Atitudinea boierimii a fost inconsecventă în această perioadă. În funcţie de obiectivele politicii Porţii şi de evoluţia luptei pentru putere dintre domnitor şi boierime, clasa conducătoare a adoptat fie soluţia sprijinirii domnitorului atunci când apărea pericolul transformării ţărilor române în paşalâc şi pierderea privilegiilor sale, fie, de îndată ce apărea posibilitatea unei înţelegeri cu Poarta, abandonarea luptei şi recunoaşterea suzeranităţii turceşti. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării şi al principalelor drumuri comerciale.

Statutul politico-juridic

Ţările române au făcut parte, conform dreptului islamic, din Casa Păcii, care reprezenta acea zonă strategică în care erau plasaţi amicii Porţii. ţările române nu se aflau pe direcţia strategică de înaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor româno-turceşti în epoca medievală s-au aflat Capitulaţiile, ahduâme, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor români. Ele prevedeau respectarea autonomiei ţărilor române, care îşi păstrau propriile instituţii. Principele era un domn pământean ales de boieri. În schimbul recunoaşterii autonomiei, ţările române plăteau un tribut (haraci), care a reprezentat iniţial un fel de impozit, iar apoi, în forma sa clasică, răscumpărarea păcii.

Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adăugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmării domniei şi obligaţiile constând în mari cantităţi de cereale, turme de oi, lemn, ce se îndreptau spre Constantinopol. În plus, ţările române erau obligate să sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldaţi şi salahori pentru întreţinerea drumurilor şi repararea cetăţilor.

În schimb, turcii nu aveau voie să staţioneze la nordul Dunării sau să ridice moschei în aceste zone, lucru remarcat de altfel şi de călătorii străini. Astfel, s-a menţinut autonomia ţărilor române, similară celei de care s-au bucurat Ragusa şi Hanatul Crimeii. Totuşi, în concepţia turcilor, ţările române nu se aflau pe direcţia strategică de înaintare spre centrul Europei, care era Viena, ci undeva la marginea acesteia.

Conflictele dintre români şi turci au început la 1388 în Dobrogea. Au urmat cele cu Ţara Românească în 1388 şi 1391, Moldova în 1420, Transilvania în 1420-1421. Marile confruntări militare, precum cea de la Rovine (17 mai 1395), Vaslui (10 ianuarie 1475), au forţat Poarta să recunoască realităţile politice de la nord de Dunăre şi, în ciuda câtorva încercări de a instaura regimul de paşalâc, să accepte existenţa politică a ţărilor române.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …