Ţările române în politica internaţională (1711-1774)

Chestiunea orientală

Imperiul Otoman, care-şi întinsese stăpânirea până în centrul Europei şi, timp de trei secole, constituise o ameninţare permanentă pentru Europa centrală şi răsăriteană, a fost oprit, după despresurarea Vienei (1683), în expansiunea lui şi, prin pacea de la Karlowitz (1699), a suferit o considerabilă pierdere teritorială. Campaniile lui Eugen de Savoia, care au urmărit armatele otomane până în Macedonia, au revelat Europei decăderea militară a Imperiului Otoman şi au pus problema moştenirii lui, pe care Austria mai întâi, apoi Rusia au căutat s-o rezolve în folosul lor exclusiv.

În urma înfrângerilor din secolul al XVIII-lea, Imperiul Otoman s-ar fi desfăcut în bucăţi dacă, pe de o parte, rivalitatea austro-rusă şi, pe de altă parte, intervenţia Franţei şi Angliei, care aveau interese comerciale de apărat, nu l-ar fi salvat după fiecare înfrângere. Astfel chestiunea orientală, care timp de secole a fost o problemă de apărare împotriva expansiunii turceşti, se transformă în secolul al XVIII-lea într-o problemă a echilibrului european.

Pentru a opri expansiunea austriacă în Balcani şi înaintarea Rusiei spre Strâmtori, puterile occidentale invocă principiul „integrităţii Imperiului Otoman” şi declară că o violare a acestui principiu ar constitui o ameninţare pentru pacea europeană. Astfel, rivalitatea marilor puteri a salvat Turcia de la pieire, dar în acelaşi timp a întârziat cu un secol eliberarea popoarelor creştine din Peninsula Balcanică.

Chestiunea orientală poate fi deci definită ca o problemă de moştenire pusă de decăderea Imperiului Otoman, care n-a putut fi rezolvată prin procedeul compensaţiilor din cauza imposibilităţii de a se stabili părţi echivalente între pretendenţii la moştenire. Toate planurile de împărţire a Imperiului Otoman au eşuat, fiindcă nici Austria, nici Franţa, nici Anglia n-au voit să cedeze Rusiei Strâmtorile şi Constantinopolul, de posesiunea cărora legau ideea unei hegemonii mondiale şi din care ţarul făcuse principalul obiectiv al luptei sale anti otomane.

Ceea ce în secolul al XVIII-lea a conferit chestiunii orientale o importanţă deosebită a fost deplasarea centrului de greutate al politicii europene de la vest la est, în urma ridicării Rusiei şi Prusiei la rangul de mari puteri. După dezastrele de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Franţa pierde supremaţia continentală, iar Spania şi Olanda, mari puteri în secolul al XVII-lea, sunt silite în secolul următor să caute sprijin, prima, în Franţa şi, a doua, în Anglia. Ele cad la rangul de puteri secundare. Aceeaşi răsturnare a raporturilor de forţă se produce şi în Răsărit.

În urma bătăliei de la Poltava, Suedia pierde supremaţia în Marea Baltică şi se retrage în Peninsula Scandinavă. Polonia, care precedase Suedia cu mai bine de un secol pe calea decăderii, pierde Ucraina orientală şi încheie cu Moscova, în 1686, o pace „veşnică”. Având spatele acoperit, Rusia se întoarce împotriva Turciei, pentru a-şi apăra provinciile meridionale împotriva incursiunilor neîncetate ale tătarilor, tributari Porţii, pentru a atinge ţărmul Mării Negre şi a-şi deschide o ieşire la Marea Mediterană. Dacă sub Petru I, Rusia n-a izbutit să realizeze acest program, ea a creat condiţiile care aveau să-i asigure succesul către sfârşitul secolului.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cele mai mari şanse de a pune stăpânire pe Turcia europeană erau pentru Austria. Campania din 1716-1718 silise Poarta să semneze pacea de la Passarowitz (1718), care atribuia Austriei Oltenia, Banatul, Belgradul, cu regiunile învecinate şi o fâşie de teritoriu în Bosnia, de-a lungul Savei. Aceste poziţii îi permiteau să ameninţe deopotrivă Constantinopolul şi Salonicul. Niciodată situaţia Austriei în sud-estul Europei n-a fost mai ameninţătoare şi mai avantajoasă.

Dar interesele ei occidentale au împiedicat-o să consacre politicii orientale toate forţele sale militare. Austria nu era destul de puternică pentru a urmări în acelaşi timp o politică de hegemonie în Germania şi Italia şi una de expansiune în Peninsula Balcanică. După pacea de la Belgrad (1739), expansiunea teritorială a Austriei în Orient a fost oprită pentru aproape 140 de ani. Popoarele creştine din Imperiul Otoman, care îşi legaseră un moment lupta lor de eliberare de victoriile Austriei, îşi întorc privirile spre Rusia, care va juca de acum înainte primul rol în chestiunea orientală.

Ambasadorul Franţei la Constantinopol a avut un rol însemnat în negocierile şi încheierea tratatului de la Belgrad. Ca cea mai veche aliată a Turciei, Franţa se bucura la Constantinopol de o situaţie excepţională. Influenţa ambasadorului ei era preponderentă. Supuşii ei beneficiau de cele mai largi privilegii civile şi comerciale. Comerţul ei cu Imperiul Otoman întrecea cu mult pe al tuturor celorlalte ţări. Acestui comerţ îşi datorau prosperitatea manufacturile din sud şi portul Marsilia. De aceea, până la revoluţie, Franţa a fost apărătoarea cea mai consecventă a integrităţii Imperiului Otoman.

Interesele Angliei în Orient au fost, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de ordin pur comercial. Dar locul pe care comerţul englez îl ocupa în balanţa comercială a Turciei era departe de a se compara cu acela al Franţei. De aceea oamenii de stat englezi urmăreau cu simpatie progresele Rusiei, cea mai bună clientă a industriei lor şi o preţioasă aliată împotriva Franţei. Dar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cucerirea coloniilor franceze şi după constituirea imperiului colonial din India, Anglia îşi schimbă atitudinea în chestiunea orientală.

Preocupată de a controla toate drumurile care duc în India, Anglia avea să combată orice ţară care ar fi căutat să-şi stabilească supremaţia în Mediterana orientală. „Anglia - scrie Engels - nu poate să consimtă ca Rusia să intre în posesiunea Dardanelelor şi a Bosforului. Atât din punct de vedere comercial cât şi din punct de vedere politic, un asemenea eveniment ar fi o lovitură gravă, dacă nu mortală, dată puterii britanice”

Prusia, deşi nu era direct interesată în problemele orientale, a jucat totuşi un rol important în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca rivală a Austriei şi ca aliată a Rusiei. Ostilitatea Prusiei a împiedicat Austria să se angajeze din plin în politica orientală şi, prin două războaie victorioase, a slăbit puterea economică şi militară a Austriei, silind-o să caute soluţia chestiunii orientale într-o înţelegere cu Rusia. Neizbutind nici prin acest mijloc să-şi atingă scopul, Austria a sfârşit prin a adopta şi ea principiul integrităţii Imperiului Otoman numai pentru a împiedica progresele rivalei sale.

În războaiele sale cu turcii, Rusia a avut asupra Austriei imensul avantaj al sprijinului popoarelor creştine din Imperiul Otoman, întrucât numai ea s-a dovedit consecvent ostilă principiului integrităţii Imperiului Otoman. Istoria Moldovei şi Ţării Româneşti s-a desfăşurat în cadrul acestor relaţii internaţionale, care au afectat profund nu numai legăturile lor cu Poarta, ci şi toată dezvoltarea lor internă.

Check Also

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …