Ţările române la începutul ultimului deceniu al secolului al XVI-lea

Regimul dominaţiei otomane la sfârşitul veacului al XVI-lea

A doua jumătate a veacului al XVI-lea se caracterizează prin sporirea neîncetată a obligaţiilor faţă de Poartă. În 1593, numai haraciul Ţarii Româneşti ajungea la fabuloasa sumă de 155.000 de galbeni. Celelalte obligaţii economice crescuseră de asemenea proporţional. În acelaşi timp, administraţia indirectă de către Imperiul Otoman tindea să devină - din ce în ce mai mult - directă.

Izvoarele narative interne şi rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol se referă frecvent la prezenţa apăsătoare a dregătorilor şi a militarilor turci pe teritoriul românesc, unde desfăşurau o activitate de uzurpare a funcţiilor statului: strângeau birurile, se amestecau în administraţia centrală şi locală, exercitau presiuni de tot felul şi, mai mult chiar, încălcau drepturi considerate tradiţionale în ce priveşte raporturile turco-române, ca, de pildă, interdicţia de a clădi geamii. Aşa cum spune cronica Ţării Româneşti: „începură turcii a coprinde Ţara Rumânească şi a-şi face lăcaşuri şi meceturi”.

În această situaţie, nu e de mirare că Aron vodă, vorbind despre sine, spunea că este „numai ispravnicul (sultanului) în această ţară”. Aceeaşi situaţie îl obliga pe Sigismund Bathory să-l trimită, în septembrie 1593, pe consilierul Şt. Kakas în misiune specială la regina Elisabeta a Angliei, pentru ca să obţină intervenţia acesteia pe lângă Poartă, în vederea slăbirii apăsării turceşti.

Toate acestea ne arată că, la începutul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea, era evidentă tendinţa transformării caracterului dominaţiei otomane, de depăşire a modului în care fuseseră reglementate raporturile turco-române la mijlocul veacului al XVI-lea. Această tendinţă lovea în primul rând în masa producătorilor direcţi, dar, prin intensitatea ei şi prin perspectiva ei periculoasă (pregătirea transformării în paşalâcuri), atingea şi interesele boierimii. Astfel se explică baza socială largă a războiului, mai ales la începutul său.

Criza statului feudal domnesc

Noua mare boierime, care luase treptat locul vechii boierimi, se afirmă tot mai mult în viaţa politică a Ţării Româneşti şi Moldovei la începutul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea. Încercarea ei de a acapara puterea în stat se desfăşura în împrejurări caracterizate în primul rând prin criza statului feudal domnesc. Se pot distinge în această privinţă trei aspecte fundamentale, între care, în primul rând, intensificarea deosebită a luptei de clasă, prin apariţia unor mari mişcări populare. În al doilea rând, la situaţia internă de instabilitate şi nesiguranţă contribuiau în mare măsură luptele pentru putere dintre grupările boiereşti (procesul obiectiv istoric a accentuat la sfârşitul veacului al XVI-lea caracterul eterogen al boierimii, marcând şi mai mult interesele diferite ale diverselor pături boiereşti).

Astfel, în Ţara Românească, în succesiunea de domnii dintre 1591-1593, un rol important l-a avut lupta în jurul scaunului domnesc între diferitele grupuri ale boierimii. Această luptă alcătuia un prilej permanent de încălcări ale atribuţiilor organelor centrale şi mai ales locale. În al treilea rând, opresiunea turcească, exacţiunile săvârşite de către turci ca într-un teritoriu aflat sub ocupaţie militară, împiedicau desfăşurarea unei vieţi economice normale, în consecinţă, satele şi târgurile se depopulau, dările nu se mai încasau regulat. În 1591, ambasadorul imperial la Constantinopol raporta la Viena că Ţara Românească nu-şi mai poate plăti tributul deoarece „cea mai mare parte a populaţiei a fugit... şi nu poate fi acoperit de puţinii locuitori rămaşi”.

Această situaţie era contrarie intereselor noii boierimi, care lupta pentru puterea deplină într-un stat centralizat. Astfel, îşi face loc din ce în ce mai mult punctul de vedere că acest ţel nu poate fi realizat decât cu preţul unei cotituri politice hotărâtoare. Pentru aceasta trebuia mai întâi să se pună capăt ocupării scaunului domnesc de către domni aventurieri, fără legături cu ţara. Cu ajutorul unor astfel de domnii „pământene”, noua boierime îşi propunea să frâneze mişcarea de revoltă a maselor, precum şi luptele din interiorul boierimii, să organizeze „ordinea” feudală fermă, înlăturând criza statului feudal. Atare soluţie nu putea fi însă impusă Porţii decât prin forţa armelor.

Situaţia politică internă în preajma războiului

În Transilvania, Sigismund Bathory domnea din 1581. Proclamat major în 1588, dieta i-a impus drept condiţii: guvernarea ţării printr-un consiliu de magnaţi şi alungarea iezuiţilor. În acest chip, marea nobilime căuta să-şi consolideze puterea, având la îndemână mijloacele necesare pentru a împiedica întărirea internă sau externă a autorităţii principelui transilvan. Sigismund Bathory era astfel adus în situaţia de a nu putea întreprinde o politică proprie decât pe ascuns.

Pe plan intern, marea nobilime din Transilvania a folosit această stare de lucruri pentru a intensifica exploatarea muncii iobagilor de pe moşiile feudale. Pe plan extern, mulţi dintre nobili erau înclinaţi către o atitudine de menţinere a raporturilor de vasalitate faţă de Poarta otomană, situaţie care le asigura supremaţia în stat. Din această cauză, evoluţia situaţiei avea să arate că lupta lui Sigismund Bathory pentru aderarea Transilvaniei la coaliţia antiotomană urmărea şi înlăturarea tutelei nobiliare.

În Moldova, Aron Tiranul domnea din 1591. Marea boierime moldoveana considera domnia acestuia ca „provizorie”, deoarece nu-l recunoştea ca domn. Cei mai mulţi dintre marii boieri se menţineau în opoziţie, în exilul lor polonez, sau retraşi la moşiile lor din ţară. Domnia lui Aron - ca şi cele ale lui Ştefan Surdul şi Alexandru cel Rău în Ţara Românească - era caracteristică pentru situaţia de criză a statului feudal din această vreme.

Mazilit în 1592, Aron n-a fost repus în scaun decât prin voinţa creditorilor săi. În interior, ordinea feudală era departe de a fi stabilă. Mişcările ţărăneşti, sprijinite sau nu de cazaci, erau din ce în ce mai puternice; răzmeriţele boiereşti, de asemenea, în acelaşi timp, din ce în ce mai numeroşi dregători şi militari turci exercitau după voie autoritatea de stat pe teritoriul ţării. Din afară, domnia era hărţuită de mulţimea pretendenţilor aventurieri. Ca atare, şi pentru domnia Moldovei, aderarea la războiul antiotoman însemna într-un fel ieşirea din impasul crizei.

În Ţara Românească, în septembrie 1593 ajungea domn Mihai Viteazul. Aflat în fruntea opoziţiei boiereşti faţă de Alexandru cel Rău - care izbutise să stârnească un val general de nemulţumire, atât prin îngăduinţele, cât şi prin actele sale arbitrare - Mihai fugise în Transilvania şi de aci la Constantinopol, unde - plătind sume uriaşe - a căpătat scaunul domnesc. Era unul dintre acei oameni „noi”, fruntaş al noii boierimi, ajuns la cârma ţării prin ambiţie şi perseverenţă. În tinereţe întreprinsese afaceri de negoţ în Imperiul Otoman, începând din 1586, el urcă întreaga scară a dregătoriilor: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, locţiitor al banului Craiovei şi probabil chiar ban.

Era, totodată, un boier foarte bogat, stăpânind un număr însemnat de moşii şi de sate, achiziţionate în vremea dregătoriilor sale sau dobândite ca zestre. Mare dregător şi latifundiar, Mihai corespundea, în acest fel, ţelurilor politice ale marii boierimi, care, prin asemenea domni „pământeni”, dependenţi de boierime şi nu numai de Poartă - şi mai puţin înclinaţi ca domnii improvizaţi şi aventurieri să facă avere lichidă repede şi cu orice preţ - căuta, sub un stindard propriu, să-şi consolideze puterea.

Trebuie subliniat că acest „program” politic al marii boierimi era susţinut şi de o parte din bogătaşii Fanarului - cu interese importante în Ţara Românească - şi ai cărui reprezentanţi intrau în mare măsură în componenţa noii clase conducătoare. Un fanariot, reprezentant tipic al acestei poziţii, era Andronic Cantacuzino. Acesta, într-o corespondenţă adresată lui Petru Şchiopul - deosebit de importantă pentru gândirea politică a vremii - arăta motivele pentru care l-a „făcut” domn pe Mihai: „am judecat că e mai bun el decât ceilalţi păcătoşi de bei... numai păcătoşi, neciopliţi şi mincinoşi, şi argaţi şi nevrednici în toate treburile”.

Toate acestea arătau că înscăunarea lui Mihai Viteazul ca domn al Ţării Româneşti nu era nici rezultatul întâmplării, nici al unei conjuncturi de moment. Noua boierime aducea în acest fel pe tronul ţării pe unul din reprezentanţii ei tipici, personificare a programului de acţiune menit să-i consolideze poziţia. Ivirea - după puţină vreme - a unor grave contradicţii între domnie şi marea boierime nu atenuează înţelesul evenimentului din septembrie 1593, în raport cu ansamblul intereselor generale ale boierimii.

Interesele unei mari părţi a claselor conducătoare din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau în acest fel în concordanţă cu acelea ale coaliţiei antiotomane, care se vedea nevoită - din cauza stagnării operaţiunilor militare - să-şi lărgească cât mai mult sfera de acţiune. În acest scop, a început o acţiune sistematică de influenţare a ţărilor române. Semnificativă este în acest sens misiunea emisarului papal Alexander Comuleus.

În instrucţiunile sale din noiembrie 1592, papa Clement al VIII-lea îi fixa ca zonă de activitate o regiune vastă, înglobând Rusia, ţinuturile căzăceşti, Ţara Românească şi Moldova; cu privire la acestea două din urmă, îi atrăgea atenţia asupra importanţei lor militare şi asupra necesităţii ca societatea românească să fie influenţată, aducându-i-se aminte de originea sa latină. Pe lângă Sigismund Bathory, după misiunea iezuitului Carillo, urmează cea a lui A. Amalteo, însărcinat să negocieze toate condiţiile rupturii cu Poarta otomană. În acelaşi timp, şi emisarii imperiali luau contact cu domnii şi boierii celorlalte două ţări române şi ajungeau la unele înţelegeri.

În martie 1594, împăratul Rudolf al II-lea îl trimite pe raguzanul Ioan Marini Poli cu o astfel de misiune în Moldova şi Ţara Românească. În legătură cu diferitele contacte şi presiuni de acest fel, mai importantă pentru cunoaşterea mentalităţii vremii este corespondenţa purtată - de Valentin Prepostvari, comandant în armata imperială din Ungaria, cu Aron, domnul Moldovei.

Între altele, se stăruia în această corespondenţă asupra ideii că Moldova trebuia să meargă pe calea gloriosului ei trecut militar, reprezentat mai ales de Ştefan cel Mare, „slava vitejească şi numele căruia trăieşte şi acum şi până va fi această lume, atâta vreme slava şi numele lui nu se va şterge”. Referiri de acest fel la marele trecut istoric al poporului român se găsesc în multe din actele şi scrierile acestei epoci, ilustrând un interes acut pentru problemele politice româneşti, cinstirea virtuţilor poporului nostru şi sublinierea locului important pe care-l ocupa de la începutul existenţei sale istorice în această parte a Europei.

Formarea alianţei anti-otomane a ţărilor române

Aderarea ţărilor române la coaliţia antiotomană s-a produs întâi separat, apoi sub forma unei confederaţii militare, fapt care a asigurat caracterul coordonat al operaţiunilor şi succesul lor chiar de la începutul războiului. Din 1592, legăturile dintre principele Transilvaniei şi domnul Moldovei se strângeau tot mai mult. La aceasta contribuia în mare măsură prezenţa garnizoanelor transilvănene în Moldova, unde au sprijinit, în 1592-1593, reprimarea mişcărilor populare; conform proiectelor confederative, ele au fost lăsate pe loc. Poarta a înţeles pericolul pe care-l prezentau aceste puternice unităţi militare pe teritoriul Moldovei şi, de aceea, în vara anului 1593, a cerut insistent retragerea lor, cerere pe care Sigismund Bathory nu a îndeplinit-o.

Una din primele acţiuni de politică externă a fost întreprinsă de Mihai Viteazul prin scrisoarea adresată lui Sigismund Bathory, în care, referindu-se indirect la proiectele de război, spunea: „vreau să ţin cu Măria ta toată rudenia bună şi bună vecinătate”. Totodată, se poate constata că, încă de la începutul domniei sale, Mihai întreţinea la sud de Dunăre o întreagă reţea de spioni, care îi semnalau mişcările turceşti, şi că, în prima jumătate a anului 1594, el începea negocierile cu Transilvania şi cu sârbii, a căror tabără militară o vizitase personal. Negocierile au intrat în faza hotărâtoare la mijlocul anului 1594, când Mihai Viteazul amâna prin toate mijloacele participarea cerută de turci la expediţia împotriva Transilvaniei. Între timp, Aron ajungea la o înţelegere deplină cu emisarii imperiali şi convenţia dintre Imperiu şi Moldova se încheia la mijlocul lunii august 1594.

Se poate afirma că în această fază a existat o înţelegere directă între Moldova şi Ţara Românească şi probabil chiar un tratat de alianţă, precum spune cronica lui Grigore Ureche: Aron vodă „socoti să să ajungă cu Mihai vodă, carele domniia pre aceia vreme Ţara Muntenească, ca să să dezbată de supt mâna turcilor”. Între cei doi domni s-au făcut atunci - cum spune cronica internă a Ţării Româneşti - jurăminte reciproce ca să se ajute unul pe altul.

În orice caz, la sfârşitul lunii octombrie 1594, rapoartele diplomatice anunţau alcătuirea alianţei ţărilor române (denumită în acte „confederaţie”), şi chiar dădeau detalii cu privire la planul de nimicire a garnizoanelor turceşti din Moldova şi Ţara Românească. Mersul şi încheierea negocierilor ne arată că închegarea cu succes a „confederaţiei” antiotomane a fost determinată de interesele comune şi de voinţa unitară de luptă - în acel moment - a poporului român.

Înlăturarea grupărilor nobiliare potrivnice războiului

Una din cele mai mari piedici întâmpinate de „confederaţia” celor trei ţări române în pregătirea războiului antiotoman a fost opoziţia înverşunată a unor grupări nobiliare potrivnice războiului de eliberare, formate din o parte a marii aristocraţii în Transilvania şi o parte a marii boierimi în Ţara Românească. Această opoziţie se temea că, prin înlăturarea dominaţiei otomane, autoritatea centrală se va întări.

 În Transilvania, opoziţia s-a transformat într-o adevărată conspiraţie, având ca scop nu numai zădărnicirea planurilor sale, dar chiar răsturnarea principelui. După încheierea fără nici un rezultat a câtorva reuniuni ale dietei, în august 1594, au fost arestaţi prin surprindere şi apoi executaţi conducătorii facţiunii nobiliare de opoziţie, în frunte cu Baltazar Bathory. Înlăturarea grupării nobiliare opusă războiului antiotoman însemna în acelaşi timp, din partea puterii centrale, afirmarea voinţei sale de a ieşi de sub tutela magnaţilor.

Evenimente mai puţin sângeroase, dar similare ca sens istoric, se petreceau şi în Ţara Românească. Aci, în toamna anului 1594, avea loc o schimbare aproape completă a divanului - şapte dregători din opt - în a cărui componenţă nouă intra boierimea care a sprijinit mişcarea lui Mihai Viteazul, în frunte cu Buzeştii. În Ţara Românească, însă, lupta împotriva grupării boiereşti potrivnice războiului - din cauza autorităţii încă insuficiente a domniei - avea mai mult aspectul unei lupte pentru putere în interiorul boierimii. Una din urmările schimbării de divan din toamna anului 1594 a fost faptul că parte din boierii înlăturaţi atunci, împreună cu alţii, au constituit o grupare boierească turcofilă, opusă politicii lui Mihai Viteazul, care va conspira - înăuntru şi în afara ţării - împotriva acestuia în tot timpul domniei.

Începutul războiului dintre ţările române şi Imperiul Otoman

Războiul a început în vara anului 1594, când au loc unele încercări ofensive în Banat, în direcţia Timişoarei şi Lipovei, cetăţi care acopereau întreg flancul turcesc din aceasta parte a frontului. Momentul care marchează însă începutul propriu-zis al războiului este luna noiembrie 1594, când cele trei ţări române încep să acţioneze unitar împotriva duşmanului comun. În această vreme, rolul hotărâtor îl are Ţara Românească, care, la 13 noiembrie 1594, ridica steagul luptei împotriva dominaţiei otomane.

Conform planului alcătuit anterior, sprijinit pe propriile sale trupe, pe cele trimise de Sigismund Bathory şi ajutat de orăşenimea bucureşteană, Mihai întreprindea acţiunea de nimicire a tuturor turcilor din capitală şi din restul ţării: militari din garnizoane, dregători, creditori, negustori etc. Acţiunea s-a desfăşurat sub forma unei operaţiuni militare sistematice şi a reuşit într-o asemenea măsură, încât cronicarii otomani au trebuit să recunoască că atacul purtat ulterior împotriva liniei Dunării s-a desfăşurat în condiţiile unei depline surprize.

Evenimentele din noiembrie 1594 scot la iveală baza social-politică a războiului antiotoman, care, în această fază, era sprijinit de cea mai mare parte a societăţii româneşti a vremii. Se pare că, în împrejurările intrării în acţiune, a avut loc o adunare a boierimii şi o adunare obştească mai largă, în care s-a hotărât continuarea luptei după răscoala din noiembrie. Masele de orăşeni şi ţărani au sprijinit cu entuziasm războiul antiotoman - chiar de la începutul său - văzând în acesta calea mântuirii de suferinţele pricinuite de jugul turcesc.

Evenimentele din noiembrie 1594 marchează aşadar începutul propriu-zis al războiului dintre ţările române şi Imperiul Otoman. Ele au făcut cu putinţă ca o acţiune similară să se desfăşoare concomitent în Moldova, iar la sfârşitul lunii, să se întreprindă împotriva poziţiilor turceşti din Banat o acţiune de către imperiali, dinspre nord, şi de către transilvăneni, dinspre răsărit. Surpriza, curăţirea teritoriului de orice prezenţă turco-tătară, însufleţirea trupelor angajate în luptă - toate acestea au alcătuit premisele operaţiunilor victorioase care au urmat.

Lupta pentru linia Dunării

Izvoarele arată că cei mai mulţi dintre cunoscătorii problemelor politice şi militare ale teritoriului românesc, străini şi români, vedeau, prin aderarea ţărilor române la coaliţia antiotomană, creată posibilitatea de a se ocupa linia strategică a Dunării şi de a se muta în acest fel teatrul de război la sud de fluviu. Din această cauză, de la sfârşitul anului 1594 până la începutul verii anului 1595, s-a desfăşurat cu violenţă lupta pentru linia Dunării.

Atacul împotriva cetăţilor turceşti de la Dunăre a început chiar în primele zile ale lunii decembrie 1594, când lovitura a fost dată în mai multe direcţii: Brăila, Oraşul de Floci, Turtucaia, Cernavodă, Nicopole. Oraşele au fost prădate şi distruse, dar cetăţile - din cauza iernii şi a lipsei artileriei de asediu - au putut să reziste. Curând, însă, tactica atacurilor răzleţe a făcut loc concentrării tuturor forţelor, pentru a se putea înfrunta primejdia iminentă a contra-acţiunilor turco-tătare.

Meritul principal al lui Mihai Viteazul în această fază a războiului e de a fi. imprimat operaţiunilor militare un vădit spirit ofensiv. Continuând să împiedice unirea forţelor turceşti şi tătare, Mihai a trimis împotriva acestora din urmă detaşamentele care au câştigat victoriile de la Putinei şi Stăneşti - lângă Giurgiu - în zilele de 14 şi 16 ianuarie 1595.

Câteva zile după aceea, concentrarea forţelor duşmane a fost lovită în plin într-o noapte la Şerpăteşti; înfrângerea turco-tătară s-a transformat în catastrofa la 25 ianuarie, când, lângă Rusciuk, armata Ţării Româneşti obţinea o strălucită victorie, recunoscută ca atare şi de cronicarul turc Karacelebizade, care spune: „oastea binecuvântată a suferit, cu voia lui Allah, zdrobire şi înfrângere”.

În aceste lupte, Mihai a trebuit să conteze numai pe forţele sale proprii împotriva atacului duşman; pasivitatea trupelor trimise de principele Transilvaniei - probabil inspirată de unii mari boieri - l-a obligat chiar să ceară lui Sigismund Bathory rechemarea căpitanului M. Horvath. Tot în această fază a războiului se înregistrează primele mutări masive de populaţie - care vor continua în tot timpul războiului - de la sud de Dunăre pe teritoriul Ţării Româneşti. În sârbi şi bulgari, Mihai Viteazul a avut de la început aliaţi de nădejde în lupta împotriva dominaţiei otomane.

Victoriile din ianuarie 1595 au făcut posibilă ocuparea în întregime a liniei Dunării şi stabilirea în felul acesta a fluviului ca hotar între ţările române şi Imperiul Otoman. După lupte înverşunate au fost ocupate Chilia şi Ismailul, Cetatea Albă şi apoi Tighina. În Ţara Românească, odată cu cucerirea în aprilie a Brăilei, singurul cap de pod rămas în mâna turcilor pe malul stâng al Dunării era Giurgiul, aflat însă aproape permanent sub asediu.

Ecoul acestor succese era atât de puternic, încât la Constantinopol se anunţa apropierea armatelor române de Adrianopol şi proclamarea lui Mihai ca „rege” sau „împărat”, ceea ce dovedeşte marele prestigiu pe care şi-l câştigase numai în câteva luni de lupte - fapt pentru care, aşa cum spune un raport diplomatic, „alerga la el din toate părţile mulţime de oşteni, pentru faima marii sale bărbaţii şi a generozităţii sale”2. În opinia publică europeană, înfrângerea armatelor turceşti - considerate încă invincibile - stârnea în chip firesc uimire şi admiraţie.

La începutul verii anului 1595, perspectivele războiului se arătau nefavorabile Imperiului Otoman. Garnizoanele turceşti de la nord de fluviu - cu excepţia Giurgiului - erau nimicite. Traficul pe Dunăre era complet oprit, ceea ce provoca dificultăţi mari în aprovizionarea şi întărirea garnizoanelor de la sudul Dunării. La Constantinopol şi în împrejurimi, lipsa de alimente şi scumpetea erau foarte mari (la unele produse s-au înregistrat scumpiri de zece ori). Refugierea în masă spre capitală a populaţiei turceşti din Balcani nu făcea decât să agraveze această situaţie.

Ca represalii, Poarta lua măsuri sânge-roase împotriva populaţiei neotomane, mai ales după ce, în lunile mai-iunie, trupele româneşti au continuat acţiunile ofensive de-a lungul Dunării. Era vremea când, în Turcia, mamele îşi speriau copiii cu numele lui Mihai, când sultanului i se adresau versuri în care i se cerea să salveze hotarele Imperiului, pentru că „toate sangiacurile au intrat sub stăpânirea duşmană..., toate s-au nenorocit Aceste împrejurări arătau clar că Imperiul Otoman, ca să îndrepte situaţia, trebuia să întreprindă o acţiune de mare amploare.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …