Ţările române în frontul antiotoman sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Organizarea ofensivei antiotomane

În vreme ce Transilvania era puternic zguduită de răscoala de la Bobâlna, în Ţara Românească Vlad Dracul (1436-1447) a încercat să oprească decăderea ţării şi ajungerea ei sub dominaţie turcească. Biruinţa domnului muntean a trezit noi nădejdi în lumea creştină şi noi proiecte de coaliţii antiotomane iau naştere. Mai ales că în apărarea Dunării, în sectorul Porţilor de Fier, îşi dovediseră vitejia în calitate de bani de Severin fraţii Iancu şi Ioan de Hunedoara, fiii cneazului român hunedorean Voicu.

Confederaţia ţărilor române realizată de Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara voievod al Transilvaniei şi căpitan al Ţării Româneşti

Vitejia în apărarea vadurilor Dunării i-a adus lui Iancu de Hunedoara demnitatea de voievod al Transilvaniei într-un moment de mare primejdie pentru această ţară (martie 1441). Numirea s-a dovedit necesară, deoarece nu trecuse anul şi oastea turcească îşi face apariţia în Transilvania. Surprinsă nepregătită, oastea voievodului fu învinsă la Sântimbru, lângă Alba Iulia (18 martie 1442). Măsurile grabnice luate - chemarea ţărănimii, a orăşenimii, a micii nobilimi, a cnejilor şi voievozilor români - au transformat înfrângerea în victorie numai după 6 zile. Oştile turceşti sunt urmărite peste Carpaţi şi învinse pe Ialomiţa (2 septembrie 1442). Ţara Românească este salvată, astfel, de primejdia de a fi transformată în paşalâc turcesc. Vestea biruinţei străbătu Europa, stârnind noi nădejdi şi noi planuri de coaliţii sub conducerea voievodului Transilvaniei.

Luptele din Balcani

Fără ajutorul promis şi zadarnic aşteptat, Iancu, având doar colaborarea oastei muntene a lui Vlad Dracul, trecu în septembrie 1443 Dunărea, sprijinit şi de populaţia locală şi cuceri Nişul apoi Sofia şi alte localităţi (1443). Venirea iernii, aprovizionarea grea, lipsa ajutorului nobilimii l-au determinat pe Iancu să întrerupă ofensiva şi să accepte o pace pe timp de zece ani, în care se prevedea neamestecul turcilor în Ţara Românească dacă li se plătea în mod regulat tributul.

Varna şi urmările ei

La insistenţele legatului papal Cesarini şi ale nobililor maghiari invidioşi pe succesele lui Iancu, regele Ungariei Vladislav, anulând tratatul încheiat, porneşte o expediţie antiotomană, neascultând de sfaturile voievodului transilvan care cerea o amânare. La Nicopole se adaugă oastea munteană a lui Vlad Dracul, care, şi el, văzând efectivul mic al oastei ungare, sfătuieşte oprirea campaniei. Lupta hotărâtoare are loc la Varna (noiembrie 1444). Cu toate eforturile eroice, oastea lui Iancu este înfrântă datorită superiorităţii numerice a oastei turceşti. Moartea regelui în luptă a demoralizat şi mai mult armata creştină. Înfrângerea de la Varna nu l-a abătut pe vajnicul luptător de la gândurile şi proiectele sale de asigurare a independenţei ţărilor române. Cu ajutorul lui Vlad Dracul cuceri cetatea Giurgiu de la turci (1445), trezind alte nădejdi de succes.

Guvernator al Ungariei, voievod al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti, părinte al Moldovei

Vitejia şi calităţile militare şi politice îi asigură lui Iancu alegerea, de către nobilimea mică, ca guvernator al Ungariei (1446), adăugându-şi de asemenea şi titlul de „voievod al Ţării Româneşti”, iar domnul Moldovei Bogdan al II-lea îl considera „părinte” al său. Iancu de Hunedoara era într-adevăr nu numai cârmuitorul Ungariei, dar şi conducătorul efectiv al celor trei ţări româneşti unite într-o adevărată confederaţie.

Din această situaţie reînnoieşte eforturile pentru înjghebarea unei noi coaliţii antiotomane, cu participarea dogelui Veneţiei, a regelui Franţei, a ducelui Burgundiei, a Papei, a împăratului Germaniei etc. Proiecte zadarnice. Doar albanezii lui Gheorghe Castriotul Scanderbeg sunt gata de ajutor, alături de oştile ridicate de Iancu din Ungaria şi ţările române. Trădarea despotului Gheorghe Brancovici a fost una din cauzele pierderii bătăliei de la Kossovopolje (octombrie 1448) cu toată strategia folosită şi cu toată vitejia ostaşilor.

Evenimente de însemnătate europeană

Căderea Constantinopolului

Slăbirea şi destrămarea Imperiului bizantin, datorită şi greşelilor săvârşite de împăraţii paleologi, au uşurat cuceririle turceşti, care s-au întins, rând pe rând, asupra teritoriilor asiatice şi europene ale Bizanţului. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, rămăsese doar o umbră din faimosul imperiu de odinioară, cu Constantinopolul în plină decădere. N-a fost, deci, prea greu tânărului şi ambiţiosului sultan Mahomed al II-lea şi armatei sale de 250.000 de oameni şi 300 de corăbii, să cucerească Constantinopolul după 53 de zile de asediu (29 mai 1453).

Împăratul Constantin al XI-lea Dragases, al cărui glas a rămas neauzit de cei cărora li se adresase pentru ajutor, şi-a găsit moartea cu acest prilej. După această însemnată cucerire, ofensiva turcească devine tot mai impetuoasă, ţările române având de înfruntat alte şi alte încercări. Vitejia oamenilor de jos, sub conducerea unor încercaţi luptători, a stăvilit, însă, pentru un timp ofensiva.

Victoria de la Belgrad. Sfârşitul şi importanţa luptei lui Iancu de Hunedoara

După mai multe incursiuni în Serbia, în anul 1456 sultanul otoman pregăteşte o mare campanie în vederea ocupării Belgradului, piedica principală în calea înaintării turceşti spre centrul Europei. Având încă o dată colaborarea cnejilor români, a micii nobilimi şi a orăşenimii din Transilvania, sosindu-i în ajutor mulţimi din Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia, Germania, Iancu putu aduna o oaste de vreo 30.000 de luptători, din care lipsea aproape cu totul marea nobilime. Cu această oaste se încumetă să o înfrunte pe a lui Mahomed, de vreo 100.000 de oameni. Luptele pe uscat şi pe apă au fost grele. După aproape 3 săptămâni, în luna iulie 1456 victoria lui Iancu a fost neîndoielnică. Oastea sultanului este pusă în derută şi alungată în neorânduială.

Elogiat de întreaga Europă ca erou al creştinătăţii, Iancu de Hunedoara se stingea, mistuit de ciumă, la Zemun, lângă Belgrad, în culmea gloriei (11 august 1456). Două decenii de eforturi, încununate de numeroase şi răsunătoare succese, au ridicat pe Iancu pe piedestalul de „erou al creştinătăţii”. Dar acţiunile sale militare şi activitatea sa politică, vreme de două decenii, au salvat independenţa ţărilor române şi au pus la adăpost de primejdie ţările din Europa centrală şi apuseană. Faptele sale au servit ca exemplu şi au constituit un puternic imbold de a le continua, sub raport militar şi politic, de alţi viteji şi iubitori de ţară, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …