Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

În 1383, turcii îşi reîncep ofensiva împotriva unor teritorii pe care le mai deţinea Bizanţul în Peninsula Balcanică, precum şi a unor state şi stătuleţe sârbeşti şi bulgăreşti. Turcii atacă la început Salonicul, care rezistă cu dârzenie mai mulţi ani, apoi pe unii feudali albanezi şi bulgari, pătrunzând până în ţinuturile muntoase din Pind şi Zeta, şi ocupând poziţii strategice importante. În 1386, ei cuceresc prin surprindere cetatea Niş, una din cele mai importante chei ale căilor de comunicaţie din centrul Peninsulei, ceea ce le înlesneşte posibilitatea de a-şi întări presiunea asupra unui întins teritoriu, ce mergea de la Adriatica la Marea Neagră şi de la Marea Egee la Dunăre.

În aceste împrejurări, se produce o reacţie a majorităţii stăpânitorilor balcanici, ameninţaţi deopotrivă de primejdia cotropirii otomane. Înfrângerea turcilor la Plocnik, în 1387, dă speranţe că turcii pot fi alungaţi din Europa, mai cu seamă că ei suferă eşecuri şi în alte părţi. Salonicul, după ce capitulase, reuşeşte, printr-o răscoală, să alunge garnizoana otomană. Tocmai acum, în anii 1387-1388, când se constată unele încercări de unire în lupta împotriva turcilor, negustorii italieni, genovezii şi veneţienii, încheie cu Murad tratate de alianţă, a căror principală menire era să le asigure dominaţia comercială asupra teritoriilor atacate de turci.

Împotriva lui Şişman şi a lui Ivanco, bănuiţi de alianţă cu cneazul Lazăr al Serbiei, Murad porunceşte unuia din vizirii săi ca, „luând cu sine 30.000 de ostaşi, să prefacă în pustiu” ţările de la Dunăre. Oştile turceşti, care întreceau ca număr puterea obişnuită a expediţiilor de cucerire de până atunci, aveau să beneficieze şi de împrejurarea că, în momentul declanşării ofensivei, criza ce se pregătea de atâta vreme la sudul Dunării ajunsese la apogeu, paralizând puterea de rezistenţă a Bulgariei. Taberele învrăjbite din sânul clasei stăpânitoare făceau imposibilă organizarea unei apărări eficiente. În faţa corpului expediţionar otoman nu stăteau decât unităţi fărâmiţate, a căror rezistenţă, deşi dârză, este repede sfărâmată.

Cei care s-au opus înaintării otomane cu mai mult succes au fost locuitorii oraşelor; ei au reuşit să grupeze în jurul lor largi mase populare, dornice de a-şi apăra libertatea cu orice preţ. Locuitorii Venzinei se răscoală contra turcilor pătrunşi aci, iar cei ai Varnei rezistă cu succes presiunii otomane. În această fază de început a războiului, cu tot numărul mare al turcilor şi cu toate înlesnirile ce i le punea înainte fărâmiţarea forţelor adversarului, ofensiva vizirului nu înregistrează succese, datorită dârzeniei cu care luptă poporul. Vorbind despre eşecul ofensivei vizirului, o cronică turcească recunoaşte că „Ali paşa a fost silit să lase nerăzbunată necuviinţa” locuitorilor din Varna, ceea ce arată că turcii puteau fi opriţi printr-o împotrivire mai energică.

În a doua fază a războiului, intervine însuşi Murad, care, cu o oaste numeroasă, soseşte în ajutorul vizirului său, determinând un nou avânt al ofensivei. Se produce acum o regrupare a forţelor otomane, organizându-se cu energie asediul cetăţilor şi al oraşelor bulgăreşti, care cad rând pe rând, în mâinile lui Murad. Marii feudali bulgari, adunaţi de Şişman pentru a fi consultaţi în privinţa atitudinii ce trebuia luată, îi răspund cu toţii că „nu poate fi nimic mai bun ş) mai folositor de făcut decât să se supună stăpânirii sultanului”; devenind vasali ai lui Murad, ei nădăjduiau că îşi vor primi înapoi cetăţile pierdute.

Împins de această hotărâre a boierimii sale, Şişman se închină lui Murad, care-i lasă mai departe domnia, cerându-i în schimb să-i dea în stăpânire vestita cetate a Dârstorului (Silistra), cea mai bogată şi mai puternic întărită dintre cetăţile dunărene ale Bulgariei. Şişman e nevoit să accepte, dar, în momentul în care turcii încearcă să o ia în stăpânire, orăşenii refuză să o predea.

Acest brusc reviriment, prin care se deschidea ultima fază a războiului, arată că, în timp ce boierii erau dispuşi să capituleze, silindu-şi reprezentantul să se umilească în faţa sultanului, în rândurile poporului se pregătiseră condiţiile unei reluări a luptei. Masele populare nu aveau motivele marii boierimi de a se socoti mulţumite cu un rezultat ce consta numai în confirmarea privilegiilor social-economice ale feudalilor bulgari.

Pentru succesul luptei era nevoie mai mult decât oricând de un conducător energic şi tocmai un astfel de conducător, care să poată grupa în jurul lui poporul dornic de libertate, lipsea pe atunci la sudul Dunării. Şişman se refugiază la Nicopole, unde aşteaptă resemnat oştile turceşti. O serie de cetăţi dunărene, printre care şi Şistovul, cad în mâinile turcilor. În acest moment are loc intervenţia hotărâtă a oştilor Ţării Româneşti, îndreptată împotriva cotropitorilor.

După moartea lui Dan I, pe tronul Ţării Româneşti ajunsese fratele său, Mircea, numit de cronicile interne de mai târziu „cel Bătrân”. Încă din primii ani ai domniei, în faţa lui Mircea stătea ameninţătoarea putere otomană în plină expansiune, gata să-i cotropească ţara, aşa cum se întâmplase şi în sudul Dunării, în Imperiul bizantin, Serbia şi Bulgaria.

După cum s-a văzut, forţele sud-dunărene, dornice să respingă agresiunea otomană, dobândiseră unele succese locale, însă asemenea victorii parţiale nu puteau fi valorificate din cauza fărâmiţării puterii politice. Rezulta de aci nevoia obiectivă a unei intervenţii din afara statelor bulgar şi dobrogean, a unui stăpânitor puternic, care să organizeze rezistenţa împotriva turcilor.

Izvoarele arată că Mircea a fost atras în vârtejul războiului, intervenţia sa fiind stimulată îndeosebi de împrejurările din Dobrogea. Ivanco dispăruse la începutul luptelor, iar forţele în stare de luptă ale ţării sale se regrupaseră printr-un avânt spontan în jurul lui Mircea cel Bătrân. Situaţia din anii următori arată că domnul Ţării Româneşti a fost chemat de către forţele locale, în mijlocul frământărilor de la sudul Dunării; era urmarea firească a faptului că Mircea se dovedise a fi conducătorul în jurul căruia aceştia se puteau strânge, pentru a respinge pe cotropitorii otomani.

El a devenit astfel „domn” al cetăţii Dârstorului şi „despot” al ţării lui Dobrotici, prin voinţa supuşilor lui Şişman şi Ivanco. O cronică bulgară de mai târziu, dar care cuprinde probabil anale contemporane acestor lupte, precizează că o parte a oastei lui Murad, care se îndrepta spre Ţara Românească, a fost bătută de „vlahi, şi toţi turcii până la unul s-au înecat în Dunăre; aşa au scăpat în acea vreme bulgarii şi vlahii de cotropirea turcească”.

Intervenţia lui Mircea pune astfel capăt, vremelnic, luptelor din sudul Dunării. Turcii se mulţumesc cu o nouă închinare a lui Şişman şi, apoi, oastea lor „s-a grăbit să se întoarcă”. Victoria oştilor româneşti, în alianţă cu forţele populare sud-dunărene, anulase aproape toate succesele obţinute de turci în aceste părţi; la Silistra şi pe teritoriul Dobrogei, în locul unor garnizoane otomane, se găseau luptători hotărâţi să-şi apere libertatea.

Check Also

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …