Ţara Românească în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848)

Obşteasca Adunare Extraordinară, convocată pentru 20 decembrie 1842, conform Regulamentului organic, pentru a alege noul domn, se compunea din 50 de boieri mari, 73 de boieri de rangul al doilea, 36 de rangul al treilea, delegaţi de judeţe, şi 27 de reprezentanţi ai oraşelor, care, împreună cu cei 3 episcopi şi cu mitropolitul, alcătuiau 190 de deputaţi; dintre aceştia, 159 aparţineau clasei boiereşti.

Adunarea nu reprezenta deci decât marea boierime, boierimea avută de rangul al doilea şi al treilea, precum şi pătura cea mai înstărită a negustorilor şi patronilor de ateliere. Imensa majoritate a populaţiei, adică masele muncitoare de la oraşe şi de la sate, n-au avut nici un deputat în Adunarea care avea să aleagă pe şeful statului.

Candidatul la domnie, după Regulamentul organic, trebuia să facă parte dintre boierii de clasa întâia, cu o vechime de cel puţin trei generaţii de „nobleţe”, să aibă 40 de ani împliniţi, să fie de naţionalitate română. La verificare s-a constatat că 37 de boieri mari întruneau aceste condiţii; 16 au renunţat, încât a rămas ca Adunarea să aleagă domnul dintre 21 de candidaţi. A fost ales Gheorghe Bibescu cu 131 de voturi pentru şi 49 contra.

La 5/17 ianuarie 1843, Poarta a confirmat alegerea şi a trimis lui Bibescu insignele domniei. Noul domn era unul dintre cei mai bogaţi boieri din ţară. Numeroasele lui latifundii proveneau din moşteniri, înfieri şi din zestrea soţiei sale, Zoiţa Brâncoveanu, dar şi din uzurpări de pământ moşnenesc şi din beneficiile înaltelor funcţii pe care le ocupase.

Gheorghe Bibescu era om cult (făcuse dreptul la Paris), înzestrat cu o mare uşurinţă de vorbă, dar impulsiv, vanitos şi vindicativ. Alegerea lui s-a datorat campaniei pe care a condus-o împotriva lui Alexandru Ghica în Adunare. Bibescu şi-a inaugurat domnia printr-o proclamaţie-program, în care anunţa hotărârea sa de a pune ordine în administraţie. În faţa Adunării, el a făcut apel la strânsa colaborare dintre puterea legislativă şi cea executivă.

Adunarea era aceeaşi care, sub conducerea lui Bibescu, făcuse obstrucţie lui Ghica. Era de aşteptat ca buna înţelegere dintre domn şi Adunare să dureze. Dar toţi candidaţii la domnie înlăturaţi erau opozanţi predestinaţi, şi conflictul a izbucnit de la primele proiecte de lege prezentate de guvern, privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi la zestre.

Dar ruptura definitivă s-a produs în 1844, când Adunarea a anulat concesiunea acordată de domn, în octombrie 1843, maiorului rus Trandafilof de a explora şi exploata minele metalifere pe care le va descoperi în ţară. Acuzând Adunarea de „viclene insinuări” şi de „duh voitor de rău”, Bibescu a dat ordin ca cererea lui Trandafilof şi autorizaţia dată de el să fie publicate pentru lămurirea publicului şi apoi a prorogat Adunarea fără termen.

Curţile suzerană şi protectoare au aprobat măsura şi, timp de aproape doi ani, Bibescu a guvernat prin decrete-legi, dictatorial. În vremea aceasta, mişcarea revoluţionară antifeudală, întreruptă în 1840 prin arestarea şi condamnarea principalilor ei promotori, începe să prindă din nou putere. Ieşind din închisoare, Nicolae Bălcescu a înfiinţat, împreună cu I. Ghica, o nouă societate secretă, „Frăţia”, care a făcut apel nu numai la burghezie şi la boierimea liberală, ci şi la mica burghezie, la muncitori şi mai ales la clăcăşimea satelor.

În septembrie 1846 s-a descoperit în plaiul Cloşani (Mehedinţi) un început de complot împotriva regimului, conceput de N. Timbru şi de pitarul Drăghiceanu Hârgot, în colaborare cu un preot, Dinu. Aceştia au fost arestaţi şi aduşi la Bucureşti. Bibescu, care şi-a dat seama de gravitatea mişcării, a însărcinat pe şeful armatei cu anchetarea lor. S-a aflat că Hârgot avea pregătiţi 600 de oameni vrednici, cu care îşi închipuia că „ar putea ţine război şapte ani”. Totuşi, din lipsă de dovezi concludente şi pentru a pune capăt vâlvei ce se iscase, Bibescu n-a montat obişnuitul proces, ci a dispus ca Dinu să fie surghiunit la mănăstirea Tismana, iar Timbru şi Hârgot să fie îndepărtaţi din judeţul Mehedinţi.

În 1847 li s-a permis să se întoarcă în judeţul lor, dar nu în plaiul Cloşani. În sfârşit, lui Hârgot i s-a dat voie să se întoarcă acasă, iar preotul Dinu a fost mutat la mănăstirea Motru, de unde a fost eliberat de Magheru în timpul revoluţiei din 1848. Când în noiembrie 1846 a fost aleasă o nouă cameră, ea era compusă numai din partizani ai lui Bibescu, încât aceasta a putut inaugura „epoha unei desăvârşite uniri între stăpânire şi Obşteasca Adunare” şi această desăvârşită unire ar fi putut dura cinci ani, durata legislaturii, dacă revoluţia din 1848 n-ar fi venit să pună capăt domniei lui Gheorghe Bibescu.

Check Also

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …

Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se …

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria în timpul lui Mircea cel Bătrân

Pentru a lupta cu succes împotriva primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân a căutat să întreţină …