Ţara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost ales domn al Ţării Româneşti în 1688, de o adunare a „ţării”, în realitate de Constantin şi Mihai Cantacuzino, fraţii lui Şerban vodă, care împiedicară alegerea lui Gheorghe, fiul fostului domn. Noul domn era nepot de soră al Cantacuzinilor şi luase parte activă la tratativele lui Şerban vodă cu Austria.

Domnia lui Brâncoveanu a fost dominată de Cantacuzini. Constantin Cantacuzino conducea politica externă. Mihai Cantacuzino, ca spătar, comanda armata, alţi fraţi şi nepoţi ai lor ocupau numeroase dregătorii în această domnie. Istoria Ţării Româneşti, deşi cronică brâncovenească, recunoaşte că de fapt Cantacuzinii stăpâneau ţara. Cancelarul rus Golovkin numeşte pe Cantacuzini, în corespondenţa sa, „cârmuitorii” Ţării Româneşti. Constantin stolnicul poate fi în special socotit ca reprezentantul activ al oligarhiei boiereşti pe lângă domn.

În 1707, se produce însă o criză în relaţiile oligarhiei boiereşti cu domnul; la Moscova se ştia atunci că s-a produs o ruptură între Cantacuzini şi Brâncoveanu. Mihai Cantacuzino este destituit din dregătoria de mare spătar şi cabinetul imperial rus, la instigaţia lui şi a fratelui său, cere explicaţii domnului şi readucerea puternicului boier. Brâncoveanu răspunde că Mihai a fost nevrednic de a ocupa acea slujbă, dar că va fi înlocuit tot cu un Cantacuzin, aşa că lucrurile nu trebuie exagerate.

Criza se termină cu un compromis: Mihai Cantacuzino rămâne destituit, dar locul său de comandant al armatei e dat lui Toma Cantacuzino, şi în acelaşi timp verii lui, Şerban şi Ştefan (fiul stolnicului), capătă dregătoriile de mare vornic şi de mare postelnic, deci poziţia familiei se întăreşte. Această soluţie se menţine până către sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, când are loc cea de-a doua criză.

Un număr de mari boieri îşi consolidează poziţia economică, cumpărând neîncetat moşii, părţi de moşii, vii, mori, case în oraşe. Între aceştia sunt toţi Cantacuzinii, Filipeştii, Cornea Brăiloiu, Radu Grecianu, Ianache Văcărescu, Constantin Ştirbei. Domnul însuşi stăpânea 111 moşii. Alţi boieri, ca Stroe Bucşanu şi Dimitrie Corbeanu, nemulţumiţi de atotputernicia facţiunii Cantacuzinilor, organizează comploturi împotriva lui Brâncoveanu; Stroe Bucşanu este decapitat, ceilalţi sunt iertaţi. Unii dintre membrii facţiunii la putere cad în dizgraţie din pricina exageratei lăcomii, care-i făcea să primejduiască încasarea veniturilor domniei.

Lui Constantin Ştirbei, clucer, domnul îi striga: „Ai luat judeţul Dâmboviţii, l-ai prădat de n-au mai rămas ca un sat; ... ţe-am dat Teleormanul şi mai rău l-ai făcut... La Duca vodă, fiind logofăt de visterie, al făcut iscălitura vistierului celui mare de vreai să furi 17 pungi de bani...”. Şi, totuşi, aşa de mare era solidaritatea oligarhiei, încât intervin pentru Ştirbei doamna, mitropolitul şi boierii, aşa că boierul necinstit, nu numai că este iertat, dar ajunge peste câţiva ani mare ban şi contribuie la căderea domnului.

Fiscalitatea, în această vreme, a fost foarte apăsătoare pentru ţară. La urcarea în scaun a lui Brâncoveanu, se adună „sfatul cel mare al ţării”, condus de boieri, care aprobă, pentru a se face faţă datoriilor la Constantinopol, efectuarea unui „împrumut”, la care trebuiau să contribuie toţi, cu făgăduiala că banii se vor restitui. O parte dintre boierii mici fug atunci în Transilvania şi se plâng acolo de „jafuri, prăzi şi sugerea sângelui săracilor”, exercitate de Brâncoveanu cu sfatul Cantacuzinilor.

După încheierea războiului, socotind că s-au rărit cheltuielile neprevăzute, cârmuirea munteană a încercat o reformă fiscală, menită să pună capăt dezordinii fiscale şi fugii locuitorilor. În 1701, adunarea boierilor socoteşte suma dăjdiilor plătite de ţară în anii precedenţi şi stabileşte o medie, care urma să devină (cu un scăzământ) darea fixă anuală a ţării, stabilită dinainte.

Această dare se plătea în patru rate trimestriale şi reprezenta o generalizare a sistemului „ruptei”, adică al stabilirii unei sume fixe datorate de fiecare sat, care să înlocuiască toate celelalte dări de până atunci. Dar la sfârşitul domniei lui Brâncoveanu se introduc mereu dări noi, pe lângă cele patru rate anuale, şi în primul rând văcăritul, darea pe vite, instituită mai întâi de Şerban Cantacuzino şi apoi suprimată.

Constantin Brâncoveanu fusese ales domn într-un moment care putea fi decisiv pentru politica Ţării Româneşti: tocmai se afla în drum delegaţia trimisă la Viena de Şerban Cantacuzino, ca să jure credinţă împăratului şi să declare pe faţă Ţara Românească de partea Ligii, rupând vechile legături cu Poarta. Noul domn a confirmat instrucţiunile soliei, a admis depunerea jurământului şi încheierea tratatului, condiţionând însă aplicarea lui de prezenţa trupelor austriece în număr suficient în Ţara Românească. Brâncoveanu scria lui Constantin Bălăceanu, unul dintre solii trimişi la Viena: „Încă nu este vremea aceea ce gândeşti, că turcul şi tătarul încă este în puterea lor”.

Împăratul, văzând că domnul nu se declară împotriva turcilor, trimise pe Bălăceanu cu un detaşament condus de generalul Heissler (1689). Brâncoveanu chemă atunci în ajutor pe tătari şi alungă pe imperiali din ţară. După aceea oştile româneşti, turceşti şi tătăreşti, în frunte cu domnul Ţării Româneşti, trec în Transilvania şi înving la Zărneşti pe austrieci: Heissler este luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu cade în luptă (11/21 august 1690). Poarta, cu ajutorul lui Brâncoveanu, ridică în scaunul principatului ardelean pe Emeric Thokoly, care nu se poate menţine decât scurt timp.

În anii următori, până la încheierea păcii, Brâncoveanu caută să fie bine cu amindouă părţile, dar sprijinindu-se în fapt pe turci. Aceştia îi răsplătiră ajutorul, confirmându-i, după iscălirea păcii de la Karlowitz (1699), domnia pe viaţă. Politica lui Brâncoveanu faţă de austrieci era plină de neîncredere, din pricina temerii de intenţiile lor de anexare şi de catolicizare.

Constantin stolnicul Cantacuzino scria în taină agentului său la Moscova: „Nu avem nici o nădejde în nemţi, precum n-am avut niciodată mai înainte, şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu avem niciodată a face cu dânşii” 1. Aşadar, politica domniei faţă de imperiali era inspirată de Constantin stolnicul. O spune şi contemporanul Neculce: „Atunce toţi boierii munteneşti îndemna pe Brânco-vanul să s-închine la nemţi. Numai unchiu-său stolnicul Costantin n-au priimit acestu sfat şi nu l-au lăsat să s-închine”.

Din corespondenţa Cantacuzinilor cu Moscova, reiese că stolnicul şi fraţii săi vedeau în acţiunile Rusiei un prilej favorabil de a înlătura dominaţia otomană, precum şi o stavilă în calea expansiunii austriace. Această voluminoasă corespondenţă denotă relaţii continue, cu încredere deplină de amândouă părţile. Cârmuirea munteană intrase în legături cu Rusia din 1693, prin patriarhul Dositei de Ierusalim. În 1698, o solie, în frunte cu boierul grec Gheorghe Castriota, trimisă de Constantin Brâncoveanu arăta că în cazul în care ţarul se va ivi cu oştile lui la Dunăre se vor răscula împotriva turcilor românii, sârbii, bulgarii, grecii şi albanezii.

După încheierea păcii de la Karlowitz, politica externă a Ţării Româneşti Intră într-o nouă fază. Legăturile cu Rusia devin tot mai strânse. În 1701, printr-un act al ţarului Petru I, se recunoşteau meritele lui Brâncoveanu în ce priveşte transmiterea informaţiilor şi i se asigura, la nevoie, dreptul de azil în Rusia pentru el şi pentru Cantacuzini. Un an mai târziu, sosea la Moscova braşoveanul David Corbea, un diplomat inteligent şi dibaci, omul de încredere al fraţilor Cantacuzini. El înfăţişă încercările austriecilor de a catoliciza pe românii din Transilvania, anunţând totodată pregătirile de răscoală ale popoarelor supuse turcilor.

La Bucureşti, Cantacuzinii, spunea Corbea, au luat înţelegere cu patriarhii din Orient în vederea unei ridicări generale, sub egida Rusiei. Corbea cerea ţarului să facă pace cu suedezii, ca să poată întoarce armele împotriva turcilor. Ţarul trimite atunci scrisori autografe lui Brâncoveanu şi lui Constantin stolnicul, făgăduindu-le protecţia sa. În 1703, deşi după semnarea păcii de la Karlowitz primise confirmarea domniei pe viaţă, Brâncoveanu, chemat la Adrianopol, trece prin primejdia de a-şi pierde tronul. El izbuteşte însă, prin daruri masive şi prin acceptarea urcării tributului, să fie reconfirmat în domnia Ţării Româneşti. Întâmplările din acest an, care puneau încă odată în lumină caracterul instabil al domniei, aflate la discreţia Porţii, au contribuit la accentuarea orientării lui Brâncoveanu spre Rusia.

În 1705 şi 1706, David Corbea merge din nou în Rusia, unde este consultat de ţar ca expert în chestiunile dunărene şi turceşti. În timpul conflictului dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini în 1707, domnul opreşte pe David Corbea, trimisul acestora, să plece din nou în Rusia, dar la cererea stăruitoare a ţarului, care intervenise de altfel în favoarea Cantacuzinilor, Constantin Brâncoveanu se vede nevoit să admită plecarea lui Corbea la Moscova. Ţarul îl ia atunci în serviciul lui şi-l foloseşte ca diplomat în încheierea alianţei cu conducătorul răsculaţilor împotriva Habsburgilor, Francisc Rakoczi al Il-lea, cu care Brâncoveanu însuşi a avut de altminteri strânse legături.

Politica de apropiere de Rusia, promovată în special de Constantin stolnicul Cantacuzino, avea la bază ideea că ridicarea Rusiei şi iminenta ei intervenţie în Orient constituiau un prilej favorabil pentru lupta de eliberare a popoarelor aflate sub dominaţia Imperiului Otoman, dar era călăuzită şi de interesele propriei facţiuni: Cantacuzinii sperau că în acest chip, cu protecţia ţarului, îşi vor statornici stăpânirea în Ţara Românească.

După izbânda ţarului în bătălia de la Poltava (1709) împotriva suedezilor, se încheie un tratat de alianţă între Rusia şi Ţara Românească, prin care Brâncoveanu se angajează să sprijine cu o oaste de 20.000 de oameni expediţia împotriva turcilor pe care o anunţa ţarul. După încheierea tratatului, Constantin stolnicul se adresă lui Petru I, manifestându-şi nădejdea că-i va sprijini ca să scape de „necredincioşi şi de eretici” (adică de turci şi de austrieci, „ereticii”, care luaseră în stăpânire Transilvania). Aceasta era situaţia în momentul izbucnirii războiului ruso-turc, în care cârmuitorii Rusiei se întemeiau pe tratatul de alianţă încheiat cu Brâncoveanu.

Check Also

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în …

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …