Ţara Românească în timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834-1842)

Potrivit Regulamentului organic, domnul avea să fie ales de Obşteasca Adunare Extraordinară. Convenţia de la Petersburg din 17 ianuarie 1834, prin care Poarta a recunoscut Regulamentul organic, prevedea că, în mod excepţional, primii domni aveau să fie numiţi. În consecinţă, la 22 martie (3 aprilie) la propunerea Rusiei, Alexandru Ghica a fost numit domn al Ţării Româneşti.

Noul domn avea 38 de ani şi, datorită faptului că era fratele lui Grigore Ghica, fostul domn, ocupase de tânăr cele mai înalte funcţiuni publice. Pe timpul administraţiei ruse a fost unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Kiselev. Avea reputaţia de om cult, integru şi dezinteresat. În lupta cu oligarhia marilor boieri, dintre care unii erau pretendenţi la tron, a luat apărarea ţăranilor clăcaşi, ceea ce pentru moment l-a făcut popular. Dar la cârmă s-a dovedit slab şi lipsit de perspicacitate.

Pentru a marca hotărârea sa de a continua opera lui Kiselev, Ghica a menţinut şi sfatul administrativ şi Adunarea, constituite în timpul acestuia. Principala problemă care se punea Adunării, convocată în sesiune ordinară la 17. octombrie 1834, a fost situaţia financiară dificilă, moştenită în parte, dar agravată prin sarcini noi: tributul, a cărui plată fusese suspendată în timpul administraţiei ruse, şi datoriile contractate de Ghica cu prilejul învestirii sale la Constantinopol. Pentru acoperirea acestor obligaţii financiare, capitaţia ţăranilor şi mazililor a fost majorată cu 30%.

Acest spor se ridica la 2.512.233 de lei pe an. La începutul anului 1835, Adunarea a mai votat un spor de 400.000 de lei la lista civilă, care era de 1.200.000 de lei, şi un dar de 1.200.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor făcute de domn la Poartă. Aceste sarcini suplimentare au apăsat cu atât mai greu asupra masei contribuabile, cu cât anul 1834 a fost un an de secetă. Lipsa de nutreţ şi scumpetea cerealelor au silit pe ţărani să-şi vândă vitele şi pe guvern să importe grâu din Turcia şi de la Odesa.

Buna înţelegere a domnului cu Adunarea a suferit o primă atingere la începutul anului 1835, când şi-a format un nou minister, în care a introdus doi fraţi ai săi, pe Mihalache la interne şi pe Costache la armată. Boierii au văzut în aceste numiri intenţia domnului de a lua pârghiile puterii în mână şi l-au acuzat de nepotism. Doi dintre miniştrii înlocuiţi, Iordache Filipescu şi Barbu Ştirbei, aveau să devină şefii opoziţiei. Ştirbei s-a retras supărat la Paris până în 1836, când, reales, avea să-şi reia locul în Adunare. Gheorghe Bibescu, numit secretar de stat în noul cabinet, a demisionat în semn de solidaritate cu fratele său Ştirbei şi a luat conducerea opoziţiei în Adunare.

Nemulţumirea boierilor s-a manifestat printr-o politică de obstrucţie faţă de proiectele guvernului, mai ales când ele veneau din partea ministrului de interne. Această atitudine a devenit şi mai dârză când moderatul Minciaky a fost înlocuit cu baronul Riickmann în postul de consul general al Rusiei la Bucureşti. Opoziţia a găsit în gestiunea financiară a guvernului un motiv legal de luptă.

Banii încasaţi în 1834 pentru plata datoriilor au fost cheltuiţi pentru alte scopuri, încât cotele adiţionale votate pentru 1834 şi 1835 au continuat să fie înnoite şi încasate şi în anii următori, până în 1838, când, din ordinul Rusiei şi Turciei, produsul lor a fost trecut pe seama vistieriei, care, în cursul anilor 1838-1841, percepând noi cote de la birnicii ţării, a izbutit să achite datoriile şi să renunţe la impozitele suplimentare. Dezbaterile asupra chestiunilor financiare au luat forme deosebit de violente şi au înăsprit relaţiile între domn şi Adunare.

Pentru a crea dificultăţi lui Alexandru Ghica, opoziţia a exploatat problema delicată a aşa-numitului „articol adiţional”, a cărei soluţie cerea tact şi prudenţă din partea tuturor membrilor Adunării. În cursul negocierilor de la Constantinopol pentru confirmarea de către turci a Regulamentului organic în 1833, ambasadorul rus a introdus unele modificări şi întregiri. În acelaşi timp, el a cerut ca Poarta să confirme nu numai Regulamentul, ci şi toate legile votate de Adunare în timpul administraţiei lui Kiselev, legi care urmau să formeze corp comun cu textul iniţial al Regulamentului. Prin convenţia de la Petersburg, Poarta l-a confirmat în termenii propuşi de guvernul rus.

Textul astfel modificat cuprindea un articol adiţional care limita puterea legislativă a principatelor, subordonând aprobării puterii suzerane (Turcia) şi protectoare (Rusia) orice modificare a constituţiei, ceea ce ştirbea dreptul de legiferare al Adunării. Ghica ar fi voit să evite dezbaterile asupra articolului adiţional, pe care le prevedea furtunoase şi zadarnice. La sfârşitul sesiunii din 1836, el a propus să se constituie o comisie care să colaţioneze noul text cu originalul şi să-l supună sancţiunii sale în timpul vacanţei parlamentare. Dar comisia nu şi-a depus raportul, care conchidea la respingerea articolului adiţional, decât pe biroul noii Adunări, în care opoziţia era şi mai numeroasă decât în Adunarea precedentă.

Situaţia, şi aşa destul de delicată, s-a înrăutăţit în urma crizei de guvern, determinată de falimentul bancherului St. Moscu, care avansase în 1834, pentru a asigura numirea lui Ghica, 3.000.000 de lei. Miniştrii de finanţe (Al. Vilara) şi de justiţie (Al. Filipescu-Vulpe) şi secretarul de stat (Arsachi) încercaseră să salveze situaţia lui Moscu, vărsându-i sume importante din bugetul statului. Descoperiţi, ei au fost siliţi să demisioneze.

Cu toate că Ghica a introdus în noul său cabinet pe Barbu Ştirbei, în nădejdea că acesta, ca fost colaborator intim al lui Kiselev şi coautor al legilor introduse în Regulament, va izbuti să obţină ratificarea Regulamentului, Adunarea a respins articolul adiţional. Ruckmann a cerut domnului să proroge Adunarea şi a plecat la Constantinopol, de unde, în mai 1838, a adus un arman prin care Poarta ordona lui Alexandru Ghica să supună din nou Adunării articolul adiţional şi ameninţa pe toţi deputaţii care s-ar împotrivi. La 10 mai 1838, articolul a fost votat.

Check Also

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …

Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se …

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria în timpul lui Mircea cel Bătrân

Pentru a lupta cu succes împotriva primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân a căutat să întreţină …