Ţara Haţegului în secolele XIII-XV. Satele haţegane

Problemele geografiei istorice haţegane

Reconstituirea hărţii Ţării Haţegului din vremea celor mai vechi informaţii scrise reprezintă o încercare foarte dificilă, care nu poate depăşi un anumit grad de aproximaţie atâta vreme cât ştirile acestor izvoare nu sunt confruntate cu cercetări de teren şi arheologice exhaustive. Valoarea informaţiilor din documentele de cancelarie este inegală, de la zonă la zonă, de la sat la sat şi mai ales de la o familie de stăpâni de moşie la alta.

Cancelariile regatului nu au fost în egală măsură interesate de diferitele tipuri de stăpânire ce s-au exercitat în Ţara Haţegului: stăpâniri de drept cnezial acceptate tacit, stăpâniri cneziale recunoscute ca atare şi stăpâniri de drept nobiliar. Pe de altă parte, arhivele de familie au avut sorţi diferite în cele patru-cinci secole care s-au scurs din vremea în care au început a se constitui şi până când au intrat în atenţia cercetării.

Despre inventare sau liste din secolele XIV-XV ale satelor haţegane, cu valoarea unor geografii istorice ale epocii respective, desigur că nu poate fi vorba. Semnificaţii oarecum apropiate unui asemenea inventar o are dania din 1453 a Cetăţii Deva şi a domeniului ei, în favoarea lui Iancu de Hunedoara, în care sunt înşirate într-o ordine topografică destul de riguroasă toate satele şi moşiile care aparţineau integral cetăţii sau din care castelanul obţinea anumite venituri şi foloase.

Există şi liste ale satelor de pe domeniul cetăţii Hunedoara de la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor, mai puţin utile reconstituirii noastre deoarece sunt mai îndepărtate în timp de epoca ce ne interesează. Principial, adăugind inventarului din 1453 toate atestările de sate anterioare acestui an, pentru a surprinde cât mai multe dintre aşezările pustiite înainte de mijlocul secolului XV precum şi pe cele care, stăpânite atunci cu drept nobiliar, nu puteau aparţine domeniului cetăţii Deva, avem bune şanse pentru obţinerea unei baze de plecare realiste în reconstituirea noastră.

Pentru satele cu populaţie maghiară sau germană, aparţinând deci bisericii apusene, avem un inventar util din prima jumătate a secolului al XIV-lea în aşa-numitele „Socoteli ale strângătorilor dijmei papale” din anii 1332-1337. S-au formulat obiecţii asupra valorii lor pentru reconstituirea situaţiei din secolul numit şi mai ales din epoca anterioară, în sensul necesităţii de a le completa cu satele lipsite în acei ani de parohul obligat la plata dijmei, precum şi cu satele catolice pustiite înainte de 1332, în special la mijlocul secolului al XIII-lea în timpul invaziei mongole. Este adevărat că, cel puţin pentru satele catolice ce compuneau arhidiaconatul Hunedoarei în deceniul patru al secolului al XIV-lea, însemnările din „Socoteli” sunt destul de incomplete.

Satelor cu parohii catolice menţionate la 1332-1337 li se poate adăuga un număr cel puţin egal de asemenea aşezări, a căror existenţă reiese din alte informaţii. Dar judecind situaţia în ansamblu, constatăm că satele catolice pentru care avem temeiuri să le considerăm ca fiind anterioare mijlocului secolului al XIII-lea, deci anterioare invaziei mongole, continuă să existe pe la anul 1300 şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea în valea largă a Mureşului sau pe cursurile inferioare ale râurilor Strei şi Cerna. Cel puţin în regiunea care ne interesează, este evident că evenimentele din 1241-1242 nu au produs modificări notabile ale habitatului şi geografiei istorice. Iar dacă satele din zonele accesibile şi deschise au rezistat şocului mongol, este cu totul improbabilă pustiirea atunci a unor sate catolice situate în văi adăpostite sau în zone de munte.

Pe de altă parte, nu putem subscrie ipotezei că la această vreme ar fi existat sate mixte sub raport etnic, că ar fi fost multe aşezări în care alături de români trăiau în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi familii aparţinând bisericii apusene. Numărul redus al familiilor ce trăiau atunci într-un sat, funcţionarea instituţiilor obştei săteşti în condiţiile unui stadiu încă puţin avansat al aservirii feudale, omogenitatea şi solidaritatea absolut necesare funcţionării mecanismelor economice, sociale şi de altă natură - din fiecare aşezare, toate acestea ne obligă să credem că satele mixte, cu familii vorbind limbi diferite, aparţinând unor parohii diferite sau având necropole separate, au fost atunci situaţii de excepţie. Intrarea într-o colectivitate sătească a unei familii sau a unor indivizi cu altă apartenenţă etnică, avea ca urmare asimilarea lor grabnică.

Sate cu populaţie mixtă nu s-au putut forma în secolele XIII-XIV decât pe domenii aflate într-un stadiu mai avansat de aservire feudală, în special pe domeniile marilor mănăstiri catolice care puteau întemeia aşezări cu oameni de origine diversă: slugi, robi, ţărani fugiţi. Dar în Ţara Haţegului n-au existat în secolele XIII-XIV mari domenii eclesiastice. Cu alte cuvinte, dacă trasăm un hotar care să înglobeze aşezările pomenite în secolul al XIV-lea ca fiind parohii catolice, acest hotar are totodată semnificaţii etnice, iar valoarea lui poate fi extinsă şi asupra secolelor XII şi XIII.

Dar chiar cu această bază de pornire în reconstituirea geografiei istorice haţegane de la începuturile mileniului nostru, rămâne riscul ignorării unor aşezări mai vechi, aflate pe domenii mari desemnate documentar sub numele satului de reşedinţă al stăpânului domeniului. Există de asemenea şi riscul includerii în reconstituire, pentru o epocă timpurie, a unor sate întemeiate în secolul al XIV-lea sau abia la începutul secolului al XV-lea. Este totodată cert că o parte a aşezărilor a cunoscut până în secolele XIV-XV o anumită mobilitate a vetrelor de sat, uneori chiar sub nume diferite, procesul definitivării până în această vreme a reţelei de aşezări medievale din Ţara Haţegului reflectându-se atât în documente, cât şi în tradiţiile locale.

Chiar dacă s-ar fi întocmit mai multe acte scrise decât s-au redactat de fapt şi chiar dacă toate documentele referitoare la Ţara Haţegului din secolul al XIV-lea ni s-ar fi păstrat, acestea tot nu ar fi putut da o imagine fidelă a regiunii, deoarece realitatea a fost totdeauna mai vie, mai diversă şi mai supusă evoluţiei şi transformărilor decât oglindirea ei în actele de cancelarie.

Din aceste motive, fără a forţa înţelesul documentelor care ni s-au păstrat şi fără a recurge la construcţii lipsite de acoperirea documentară necesară, izvoarele diplomatice trebuie totuşi folosite într-un sens mai complex, prin compararea reciprocă a informaţiilor^ prin raportarea lor la teren şi la particularităţile geografice ale regiunii, prin folosirea toponimiei, a mărturiei monumentelor păstrate şi - nu în ultimul rând - prin folosirea informaţiilor oferite de arheologie.

Geografiile istorice întocmite până acum pentru Ţara Haţegului sau pentru fostul comitat al Hunedoarei, nu îndeplinesc aceste condiţii. Aceea apărută în 1913 şi datorată lui Iacob Radu, constând din micromonografii ale satelor din cuprinsul fostului vicariat greco-catolic al Haţegului, consemnează informaţiile documentare din secolele XIV-XV cunoscute autorului doar pentru dovedirea existenţei satului respectiv în acele secole. Posedăm azi date documentare sensibil mai vechi pentru aproape toate satele incluse în volumul lui Iacob Radu, care de altfel ignoră în mod deliberat aşezările în care nu existau pe atunci parohii greco-catolice.

Mult mai completă este geografia istorică din acelaşi an 1913 a lui Csanki Dezso, urmărind în egală măsură localizarea şi identificarea satelor pomenite documentar până la începutul secolului al XVI-lea, cât şi reconstituirea sistemului de relaţii patrimoniale din Ţara Haţegului, în sensul individualizării familiilor şi stabilirii domeniilor stăpânite de ele. În pofida cantităţii foarte mari a materialului de arhivă folosit de autor, material în bună parte inedit sau cunoscut doar prin regeşte, fapt ce asigură valoarea şi utilitatea în continuare a lucrării, geografia istorică a lui Csanki prezintă câteva scăderi ce se cer semnalate.

Este vorba în primul rând de folosirea unor citate alese în mod subiectiv de către autor din documentele pe care le-a avut la îndemână, citate care se cer controlate şi mai ales completate cu informaţiile neglijate dintr-un motiv sau altul. Se adaugă la aceasta faptul că în ultimele şase decenii au devenit cunoscute foarte multe documente noi, care modifică sensibil încheierile autorului. Pentru aproximativ 25% din satele haţegane vechi au apărut între timp informaţii care, datând din secolul al XIV-lea sau de la începutul secolului următor, dovedesc fie vechimea lor mai mare, fie alte relaţii patrimoniale decât cele stabilite de către Csanki Dezso.

Dar principala rezervă ce trebuie exprimată asupra acestei geografii istorice priveşte modul arbitrar şi nediferenţiat în care a fost tratat materialul documentar. Reconstituind geografia istorică a regiunii din vremea Corvineştilor, autorul s-a preocupat mai puţin şi doar prin prisma unor idei preconcepute de etapele anterioare, care au dus la crearea respectivului tablou istoric. Stăpâniri ale unor familii străine, întemeiate pe danii regale din secolele XIV-XV, apar ca având aceeaşi valoare cu stăpânirile exercitate de familiile localnice, confirmate sau întărite prin diplome regale.

Tot astfel, stăpânirile comune exercitate de mai multe familii asupra unui sat, decurgând din destrămări ale unor devălmăşii care îşi au originea într-o epocă anterioară apariţiei ştirilor scrise şi care îşi au temeiurile social-juridice în altă parte decât în normele regatului medieval maghiar, sunt tratate identic cu stăpânirile comune datorate unor relaţii noi de rudenie sau unor confiscări şi danii privind părţi de sate. Cu alte cuvinte, lipseşte aproape cu desăvârşire analiza sistemului de relaţii sociale care se află în spatele tabloului de stăpâniri de sate, lipsă care uşurează concluziile grăbite, neconforme cu realitatea.

Adoptând acest mod de prelucrare a informaţiei, autorul consideră toate satele româneşti ca fiind creaţii recente, cu numai câteva decenii mai vechi decât data primei lor atestări documentare, în spiritul teoriilor care se străduiesc să demonstreze imigrarea târzie, în secolele XIII şi XIV, a societăţii româneşti din Ţara Haţegului şi din celelalte teritorii intracarpatice locuite ele români. Toate aceste rezerve limitează valoarea geografiei istorice a lui Csanki Dezso, lucrarea sa permiţând cunoaşterea situaţiei din secolele XV-XVI şi având calitatea unui util inventar de informaţii.

Dar pentru scopul pe care-l urmărim, acela al reconstituirii realităţilor din secolul al XIV-lea şi din secolele anterioare, cercetarea se cere refăcută integral. Se află de mai multă vreme în pregătire şi o altă geografie istorică a Ţării Haţegului, mai apropiată ca timp de epoca ce ne interesează. Avem în vedere al doilea volum al geografiei istorice a Ungariei din timpul dinastiei arpadiene, volum care urmează să includă şi fostul comitat al Hunedoarei, continuând în ordine alfabetică pe cel apărut cu două decenii în urmă.

În încercarea de a reconstitui cât mai fidel tabloul istoric al Ungariei arpadiene din secolele XI-XIII, Gyorffy Gyorgy şi-a ales anii 1332-1337 - anii listelor întocmite de strângătorii dijmei papale din regatul Ungariei - ca limită cronologică superioară a informaţiei documentare prelucrate. Aceste liste, crede autorul, reduc la minimum riscul omiterii aşezărilor care au existat în secolele XI-XIII şi care dintr-un motiv sau altul nu au intrat în atenţia documentelor contemporane, ele urmând a fi completate cu toate atestările anterioare acestei limite cronologice. Gyorgy Gyorffy greşeşte grav din cel puţin două motive. Pe de-o parte, listele pe care se sprijină privesc parohiile catolice şi prin urmare atestă pentru Transilvania doar satele cu colectivităţi maghiare şi germane sau cu colectivităţi de altă origine care, îmbrăţişând ritul bisericii apusene, erau pe cale de a se pierde în mediul satelor ungureşti.

Pe de altă parte şi în primul rând, autorul omite faptul că prima jumătate a secolului al XIV-lea nu a însemnat în regatul medieval al Ungariei doar instaurarea noii dinastii angevine, ci a reprezentat schimbarea sistemului social-juridic, înlocuirea sistemului recunoaşterilor tacite de stăpâniri exercitate în umbra domeniilor regale sau a cetăţilor regale, prin cel al condiţionării de actul de cancelarie al oricărui fel de stăpânire.

Abia de aici înainte - şi nu dintr-o dată ci pe durata mai multor decenii - au existat condiţii pentru apariţia în documente a satelor româneşti şi a feudalităţii româneşti transilvănene, a cnezilor, fie pentru a li se recunoaşte starea de fapt preexistentă, fie pentru consfinţirea decăderii lor în rândurile ţărănimii aservite. Fenomenul se reflectă în analizele particulare ce le vom întreprinde şi nu insistăm aici asupra lui.

Oricum, anticipând asupra rezultatelor la care duce calea adoptată de Gyorgy Gyorffy, urmează ca pe harta întregii Depresiuni a Haţegului, adică a,,ţării” înţelese în sens geografic restrictiv, să nu figureze decât Haţegul, Sântămăria Orlea şi Britonia, deoarece doar aceste trei aşezări sunt atestate documentar până în 1337. Ar însemna că celelalte aşezări, pomenite documentar începând cu anii 1359-1360 şi până la începutul secolului al XV-lea, au fost întemeiate abia în secolul al XIV-lea!

Dar în acest caz, cum se explică prezenţa monumentelor româneşti de stil romanic din Ţara Haţegului, de la Densuş, Strei, Streisângeorgiu, Peşteana şi din alte locuri? După metoda pe care o contestăm, harta Ţării Haţegului de dinainte de mijlocul secolului al XIII-lea ar fi o mare pată albă deoarece sate, altele decât cele româneşti, care să fi existat în secolele XI-XII în bazinul superior al Streiului şi care să fi dispărut în secolul al XIII-lea, sunt o ipoteză lipsită de orice acoperire, după cum am arătat mai sus.

Cu alte cuvinte, chiar dacă geografia istorică a lui Gyorgy Gyorffy îşi propune reconstituirea şi a etapelor din secolele X-XIII, prin care s-a ajuns la situaţia din jurul anului 1300, rezultatul obţinut până acum nu este conform cu realitatea, în primul rând datorită carenţelor metodologice, dar şi prejudecăţilor autorului. Fără îndoială că apariţia în viitor a volumului conţinând şi teritoriul fostului comitat Hunedoara va aduce multe informaţii preţioase pentru cunoaşterea subiectului pe care-l urmărim - şi regretăm din această cauză întârzierea tipăririi lui -, dar metoda de cercetare pe care se întemeiază această mare lucrare este departe de a satisface reconstituirile veridice.

Metodologie şi limite în reconstituiri

Reconstituirea geografiei istorice a Ţării Haţegului de la începuturile evului mediu înseamnă în primul rând identificarea şi localizarea pe teren a satelor din această regiune, cu ajutorul informaţiilor din documente, a cercetărilor de teren şi a tuturor celorlalte mijloace pe care le-am evocat în paginile precedente. Realitatea istorică fundamentală au constituit-o colectivităţile săteşti, în care se includ în raporturi de strânsă dependenţă şi subordonare atât indivizii cât şi familiile cu gospodăriile lor. Un sat a însemnat o alveolă teritorială umanizată prin munca necurmată a oamenilor, terenul pe care ei au locuit sau locuiesc producând cele necesare traiului, construind, defrişând şi îngropându-şi morţii. Cercetarea este deci obligată să urmărească colectivităţile săteşti în relaţiile lor strânse şi reciproce cu cadrul geografic.

Într-un moment sau altul al evoluţiei sale, un sat a avut totodată o anumită mărime, coordonată ce se referă în primul rând la numărul de familii componente şi apoi la mărimea vetrei de sat şi la întinderea terenurilor folosite de colectivitate. Indiferent de dificultăţile specifice ale problemelor legate de demografie, aceste elemente trebuie puse pe primul plan al reconstituirilor. Datorită faptului că informaţiile de care dispunem, în special cele din documentele de cancelarie, dar şi anumite categorii de monumente medievale, se referă aproape exclusiv la stăpânii satelor şi la raporturile patrimoniale de la un moment dat, cunoaşterea satelor haţegane se realizează pe o cale mijlocită, aceea a relaţiilor juridice în care erau încadrate.

Uneori posedăm informaţii referitoare la preoţii aflaţi în respectivele sate. Doar în mod excepţional ni s-au transmis informaţii scrise contemporane referitoare la colectivităţile săteşti, altele decât simpla menţionare a numelui de sat şi a stăpânirii lui de către una sau alta dintre familiile feudale. Din aceasta rezultă obligaţia ca, pe de-o parte, să urmărim în paralel sistemul de relaţii patrimoniale şi familiile de stăpâni ai satelor haţegane, stabilind genealogii şi legături de familie atât cât ne sunt ele accesibile prin intermediul izvoarelor scrise, iar pe de altă parte să completăm informaţia cu cât mai multe elemente referitoare la satul propriu-zis, adică la colectivitatea sătească, la mărimea ei, la vatra de sat, la terenuri şi hotare, elemente care de obicei rezultă din alte izvoare decât din cele scrise.

În sfârşit, colectivităţile săteşti haţegane nu au reprezentat în nici o epocă realităţi statice, ale căror trăsături definitorii generale şi particulare să poată fi precizate pentru o vreme mai îndelungată. Satele au fost într-un proces de continuă transformare, de creştere şi uneori de reducere numerică, s-au produs schimbări ale locului vetrelor de sat - de regulă între limitele unui teritoriu dat - după cum s-au produs „roiri” şi contopiri de sate în funcţie de procesele demografice din fiecare sat în parte sau din grupurile de sate învecinate.

Nu am pomenit aici problema „întemeierilor” de sate noi deoarece ea ne apare, în lumina informaţiei pe care am prelucrat-o, ca fiind mult mai complexă decât este de obicei prezentată. Din această cauză ne propunem să revenim asupra ei după încheierea analizei tuturor cazurilor particulare. Oricum, reconstituirea geografiei istorice a Ţării Haţegului nu poate să ocolească permanenta mişcare şi transformare a satelor haţegane, acest proces de continuă pulsaţie a habitatului, chiar dacă mijloacele de informare de care dispunem sunt, mai cu seamă în această direcţie, încă departe de a permite toate reconstituirile pe care le-am dori.

Cât priveşte mărimea „alveolelor teritoriale” pe care le-au reprezentat şi pe care în multe privinţe mai continuă încă să le reprezinte satele haţegane, socotim necesare câteva precizări. Actuala dispunere a aşezărilor din zona ce ne interesează reflectă o densitate a habitatului puţin obişnuită celorlalte regiuni ale ţării noastre. Distanţe de 2-3 km între aşezări vecine sunt un fapt obişnuit în bazinul Streiului ca şi în acela al Cernei, explicând în bună măsură şi mărimea mai limitată în epoca modernă şi contemporană a satelor haţegane, care depăşesc doar în mod excepţional numărul de 150-200 familii. În schimb se întâlnesc până azi frecvent sate cu numai 50-100 familii, fenomen care nu se datorează unor depopulări recente.

Aceeaşi densitate a aşezărilor a caracterizat Ţara Haţegului şi în epoca apariţiei primelor ştiri scrise, satele fiind aşezate aproape unul de altul, ca mărgelele de-a lungul firului, pe văile de la marginea Depresiunii Haţegului sau pe malurile Streiului şi ale Cernei, precum şi în zona de munte cu altitudinea de până la 800-900 m. Plasarea pe o hartă cu aşezări medievale identificate şi localizate, a aşa-numitelor „sate dispărute”, atestate cu numele lor în secolele XIV-XV şi care, reprezentând cam 20-25% din numărul aşezărilor ce pot fi surprinse documentar, nu îşi mai au corespondent în aşezările actuale, se face cu multă dificultate.

Pentru a găsi un loc acestor „sate dispărute” şi pentru a le atribui teritoriul pe care-l implică termenii de sat sau moşie (villa, possessio) cu care sunt pomenite în documente, suntem uneori siliţi să le împingem pe văi laterale sau în zone cu altitudine mai mare, deoarece în cele de şes sau pe malurile râurilor mari nu mai există terenuri neocupate.

Se adaugă la aceasta şi constatarea, întemeiată de această dată pe chiar textul documentelor, că sate actuale au fost precedate, pe acelaşi loc sau în zona imediat învecinată, de două-trei aşezări pomenite în secolele XIV-XV, dar pe care ulterior nu le mai întâlnim în documente şi pe care am fi deci obligaţi, în cazul unei interpretări simpliste a informaţiei, să le trecem în rubrica aşezărilor „dispărute” sau „pustiite”.

În realitate, este vorba doar de dinamica habitatului şi de o anumită mobilitate a vetrelor colectivităţilor săteşti, de etapele succesive ale definitivării structurilor sociale şi teritoriale medievale ale respectivelor sate. Această relativă mobilitate trebuie să fi fost încă mai accentuată în anumite etape ale perioadei anterioare apariţiei ştirilor scrise şi ea a mai continuat să se manifeste o vreme chiar şi după intervenţia autorităţii statale. Acest mod de a interpreta informaţiile are consecinţe în domeniul aşa-numitelor „întemeieri de sate noi”, subiect asupra căruia vom reveni.

Dinamica habitatului şi aspectele sale etnodemografice

Analiza detaliată a acestui important volum de informaţie istorică scrisă, toponimică şi arheologică, precum şi de altă natură, reprezentând principala documentaţie de care dispunem, ne dă dreptul să formulăm câteva încheieri cu caracter mai general privind satele din Ţara Haţegului şi din „pertinenţele” ei, precum şi habitatul cu aspectele sale etnodemografice. Cifra de 195 aşezări la care am ajuns are desigur un caracter oarecum elastic, deoarece ne-am ferit să fixăm o limită cronologică superioară formală până la care să urmărim informaţiile din izvoarele scrise, după cum nici limitele teritoriale între care am considerat „pertinenţele” Ţării Haţegului, nu au fost rigide.

Dar, aşa cum am avut deja prilejul să o spunem, pentru aprecierea cifrei globale a aşezărilor din vremea primelor informaţii scrise, pericolul de a fi inclus aşezări întemeiate după anul 1400 este compensat de certitudinea că alte aşezări, atestate documentar abia în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, mai ales în munţii Poiana Ruscăi şi în celelalte zone de deal şi de munte ale Ţării Haţegului, au existat şi în epoca anterioară. Cu alte cuvinte, dacă avem în vedere numărul total al satelor anterioare secolului al XV-lea şi densitatea reţelei de aşezări săteşti în regiunea cercetată, un număr de cea 200 sate ni se pare a fi o cifră întru totul realistă la nivelul secolului al XIV-lea.

Repartiţia teritorială

Repartiţia teritorială a satelor vechi este în bună măsură condiţionată de formele de relief. Marea majoritate a satelor se află la altitudinea de 250-400 m, pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului şi în zona de deal dintre ele, precum şi în Depresiunea Haţegului. Pe cursurile superioare ale celor două râuri amintite, satele ajung până la altitudinea de 500 m şi - mai rar - la aceea de 600 m. Această limită a habitatului cu caracter permanent este depăşită în foarte puţine locuri, în masivul Poiana Ruscăi, în zona de dealuri înalte dintre cursul superior al Cernei şi bazinul Streiului, în depresiunea de la izvoarele Jiurilor (560-650 m) şi în alte două sau trei cazuri.

Inegalităţile repartiţiei teritoriale a aşezărilor vechi sunt marcate de două realităţi. Pe de-o parte, la nord şi la nord-est de Hunedoara, în zona în care se grupează satele cu mică nobilime maghiară şi în care mai multe aşezări provin în mod evident din foste obşti de iobagi ai cetăţii, satele sunt foarte dese. Adăugind satelor vechi păstrate până azi pe cele pustiite, se constată o densitate de aşezări puţin obişnuită chiar şi pentru zone transilvănene cu condiţii mai favorabile locuirii, comparabilă celei existente pe malurile Mureşului mijlociu. Concluzia firească este că respectivele aşezări nu au putut fi foarte mari, fapt pe care-l confirmă, după cum vom vedea, celelalte informaţii.

Pe de altă parte, anticipând asupra departajării după vechime şi importanţă a satelor haţegane româneşti, constatăm că în Depresiunea Haţegului toate satele vechi şi cu familii cneziale importante se află la margini, sub munte, pe locuri care favorizau folosirea lesnicioasă atât a terenurilor agricole de la şes şi de pe platformele joase, cât şi a pădurii sau păşunilor montane, încorporate nemijlocit în hotarul sătesc. Pornind în cerc de la Haţeg, întâlnim pe rând, sub deal şi sub munte, la marginea depresiunii, satele Fărcădinu de Sus, Tuştea, Ciula Mare, Densuş, Peşteana, Britonia-Grădişte, Clopotiva, Râu de Mori şi Sălaşu de Sus. Satele dinspre mijlocul depresiunii haţegane ne apar ca fiind, dacă nu mai noi, deoarece vom avea prilejul să arătăm că noţiunea de „sat nou” este foarte elastică, cel puţin pe o treaptă mai joasă în sistemul de organizare al societăţii din Ţara Haţegului.

Această departajare va fi de altfel evidenţiată de analiza structurilor teritoriale şi social-politice haţegane. Aceeaşi particularitate a repartizării teritoriale o întâlnim şi pe cursul superior al Streiului unde satele comparabile cu Densuş sau cu Râu de Mori în ceea ce priveşte locul ocupat în ansamblul Ţării Haţegului - avem în vedere Râu Alb şi Râu Bărbat - nu se află pe malul Streiului, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci mai aproape de munte, pe un afluent al râului. De fapt, această repartizare teritorială a satelor haţegane face ca, din punctul de vedere al habitatului medieval românesc, Ţara Haţegului să reproducă la o scară redusă situaţia din întreaga Transilvanie unde, după cum se ştie, zonele cu uniuni de obşti vechi şi puternice corespund „ţărilor” situate la marginea Bazinului carpatic, din Almăj şi Haţeg până în Maramureş şi Oaş.

Mărimea satelor şi populaţia

Mărimea satelor şi populaţia din Ţara Haţegului în secolul al XIV-lea ca şi în epoca anterioară, reprezintă o problemă esenţială pentru o reconstituire istorică veridică, pentru înţelegerea mecanismelor interne ale societăţii haţegane, ca şi pentru aprecierea modului în care s-au desfăşurat relaţiile cu factorii exteriori. Este totodată o problemă în care izvoarele de care dispunem ne sunt de utilitate foarte limitată. Pentru reconstituirea numerică a populaţiei din Ţara Haţegului, nu putem opera cu cifre sigure decât începând cu secolul al XVIII-lea, deoarece valorile indicate de informaţiile mai vechi sunt grevate de multe semne de întrebare: corespondenţa dintre sesie sau gospodărie şi familie, caracterul acestor „familii”, raportul dintre familiile cu drept de proprietate şi familiile servile, declaraţiile deliberat diminuate ale celor interesaţi în obţinerea unor avantaje fiscale şi altele.

Astfel, despre satele Almaşul de Jos şi Chergeş aflăm la 1406 că aveau împreună 25 de sesii, ceea ce totuşi nu echivalează cu certitudinea că fiecare sat era format din 12-13 familii, deoarece o sesie putea fi folosită de către mai mulţi fraţi, fiecare cu familia sa, după cum puteau exista şi sesii pustii, iar cei cinci beneficiari ai diplomei de întărire privind aceste sate, ar trebui poate adăugaţi cu familiile lor la cifra consemnată. Despre Călanu Mic (sau Crişeni?) se spune la 1387 că avea 8 gospodării locuite (octo mansiones populorum in se continentem), dar cifra nu ni se pare semnificativă deoarece satul, proaspăt aservit de către nobilii din Pişchinţi, era în curs de pustiire, fiind de altfel atestat ca prediu după câteva decenii.

La Pestişu Mare sunt pomenite în 1302 un număr de 20 de persoane, capi de familie, urmaşi a 15 persoane consemnate pentru precizarea ascendenţei, reprezentând o devălmăşie de mici nobili. Datorită faptului că documentul reglementează relaţii patrimoniale, avem motive să credem că nu au fost omise familii cu drepturi de stăpânire în sat, chiar dacă este posibil ca unele dintre aceste familii să fi ajuns, datorită căsătoriilor sau altor împrejurări, să locuiască deja în satele vecine. Dar la cele 20 de familii ar trebui foarte probabil adăugate un număr de familii servile, iar acest număr este incert deoarece avem foarte puţine informaţii asupra stadiului la care a ajuns în jur de 1300 procesul aservirii feudale în zona de care ne ocupăm.

Şi la Hăşdat sunt pomeniţi la 1333 un număr de 14 nobili, constituind foarte probabil întreaga devălmăşie de foşti iobagi ai cetăţii, ei fiind însă precizaţi ca fii a numai 6 persoane, iar despre hotarul satului aflăm că se împărţea în mod tradiţional în 5 părţi egale. Ar rezulta că la Hăşdat au existat iniţial 5 familii, dar natura acestora (familii „mari”?) rămâne sub semnul întrebării. Devălmăşia de mici nobili de la Cristur ne apare la 1302 ca fiind formată din 3 familii, iar hotarul Răcăştiei se împarte la mijlocul secolului al XIV-lea în patru sferturi, unul dintre ele fiind revendicat de doi veri, deci de urmaşii aceluiaşi bunic, ceea ce ne-ar lăsa să înţelegem că pe la 1300 erau în sat 4 familii cu drept de proprietate.

Desigur, toate aceste familii au putut să fie familii „mari”, aflate fiecare dintre ele în curs de a se diviza în mai multe gospodării independente, iar în secolul al XIV-lea existau foarte probabil la Răcăştia şi familii servile. Cu două secole mai devreme, devălmăşia de la Răcăştia trebuie să fi fost însă omogenă şi nu putem decât să regretăm că necropola de acolo, din care au fost dezvelite un număr de 54 morminte, rămâne un factor necunoscut atât în ceea ce priveşte mărimea ei reală, cât şi delimitarea cronologică. Oricum, pentru ajutorul pe care ni-l oferă necropolele în direcţia reconstituirilor demografice, nu trebuie să uităm că pe durata unui secol, deci a patru generaţii, ţinând seama şi de mortalitatea infantilă ridicată a epocii, o familie simplă trebuie să fi produs în medie 25 de morminte.

Tradiţia afirmă că şi la Ableu, înainte de pustiirea satului, locuitorii se trăgeau din patru familii, conservându-se şi amintirea numelor acestora. Pare să fie vorba mai degrabă de „neamuri”. În general, chiar dacă în literatură s-au făcut auzite opinii despre mărimea adeseori neglijabilă a satelor medievale timpurii şi chiar dacă asemenea sate foarte mici au fost plasate, cu predilecţie şi nu fără intenţii străine cercetării, în zonele transilvănene cu habitat românesc omogen, credem că în secolul al XIV-lea nu au existat decât în cazuri de excepţie sate foarte mici care să cuprindă mai puţin de 10 familii.

Activitatea productivă şi relaţiile colectivităţii săteşti cu mediul în care trăia şi din ale cărui resurse naturale trebuiau obţinute produsele necesare traiului, funcţionarea mecanismelor economice comunitare între limitele hotarului sătesc, au pretins un anumit potenţial uman. Transformarea unui crâng în aşezare de sine stătătoare sau stabilizarea ca vatră permanentă în locuri folosite anterior sezonier, condiţii pentru menţionarea în documente a aşezării ca „possessio” sau „villa”, au pretins existenţa în acel loc a unui număr mai important de familii.

Acest punct de vedere este confirmat de două cazuri pentru care dispunem de ştiri mai detaliate. Într-un sat de la izvoarele Streiului, foarte probabil la Barul Mare, întâlnim la 1418 o devălmăşie de stăpâni ai „cnezatului” formată din 16 persoane, indicate cu 11 ascendenţe. Dar în satul învecinat, Râu Bărbat, cu şapte ani mai devreme, numărul celor pomeniţi ca având drepturi de stăpânire şi care participă la reaşezarea acestor drepturi este de 37, ceea ce echivalează cu tot atâtea familii de „cnezi”, chiar dacă şi aici toţi aceştia sunt precizaţi ca reprezentând fiii a 11 persoane. Se adaugă oricum posibilitatea ca „cnezatul mediu” de la Râu Bărbat, aflat în discuţie la 1411, să reprezinte doar o jumătate a satului şi, în orice caz, atât la Barul Mare cât şi la Râu Bărbat, familiilor de „cnezi” trebuie să li se adauge un anumit număr de familii lipsite de drepturi de stăpânire în sat.

Încă de la 1360 izvoarele scrise ne informează că societatea românească haţegană era formată din „cnezi” şi din „bătrâni şi români de rând” (kenezii, seniores et homines olachales populani), iar la scaunul de judecată din acel an participă şi „iobagi” ai unor cnezi. Cât despre menţiunea din 1411 că la Râu Bărbat au fost înainte vreme 7 fraţi devălmaşi şi că hotarul satului s-ar împărţi din această cauză în şapte părţi, înţelesul nu poate fi altul decât acela că la Râu Bărbat au existat în secolul al XIV-lea şapte „cete de neam”, dintre care una s-a stins pe la 1360 - 1370. Dacă am înţelege prin cei 7 fraţi devălmaşi doar 7 familii simple, atunci consemnarea celor 37 de persoane cu 11 ascendenţe la 1411 nu şi-ar găsi explicaţia.

De oarecare folos poate fi şi aprecierea mărimii monumentelor de cult. Nu intră aici în discuţie bisericile care au fost construite şi au servit, cel puţin la început, drept capele de curte, deoarece dimensiunile lor foarte mici le evidenţiat caracterul familial. Interesează în schimb bisericile care au fost de la început ale comunităţilor săteşti, deoarece acestea trebuiau în mod firesc să fie realizate în funcţie de nevoile de spaţiu şi de posibilităţile materiale ale obştii săteşti. Colectivitatea de la Sântămăria-Orlea şi-a construit în deceniile 7-8 ale secolului al XIII-lea o biserică parohială a cărei navă are suprafaţa de 130 mp.

Dacă acceptăm punctul de vedere după care bisericile parohiale ale comunităţilor de rit apusean au fost proiectate cu respectarea prevederii a câte 0,5-1 mp pentru fiecare membru al comunităţii, înseamnă că la Sântămăria-Orlea au existat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la începuturile acestei aşezări, cam 25-30 de familii. Nu ştim în ce măsură se poate aplica acelaşi coeficient şi pentru comunităţile săteşti ortodoxe din secolul al XIV-lea. Nava de circa 40 mp de la Nucşoara ca şi aceea de circa 50 mp de la Sânpetru, monumente datate în jurul anului 1400 şi care au aspectul evident al unor biserici construite pentru folosul întregii obşti săteşti, pledează oricum pentru existenţa la această vreme a unor colectivităţi importante numericeşte.

Informaţiile analizate ca şi cifrele deja avansate în literatura de specialitate ne îndreptăţesc să luăm în considerare o medie de 20 familii pentru aşezările săteşti din regiunea de care ne ocupăm, în secolul al XIV-lea. Au existat desigur şi sate cu numai 10-15 familii, dar au fost şi destule aşezări în care locuiau mai mult de 30 familii.

Considerând indicele familial ca fiind de 4,5 sau puţin superior acestei valori, ajungem la concluzia că întreaga populaţie a Ţării Haţegului şi a zonelor învecinate, până la Mureş, se situa undeva între 15.000 şi 20.000 locuitori, că Ţara Haţegului propriu-zisă - echivalentă cu districtul cetăţii Haţeg din secolul al XIV-lea - avea cu ceva mai puţin de 10.000 locuitori şi că zona geografică a Haţegului, corespunzând depresiunii cu acelaşi nume şi cursului superior al Streiului, nu putea să aibă în secolul al XIV-lea mai mult de 6-7.000 locuitori.

Din motivele deja arătate, acest calcul nu poate avea pretenţia preciziei revendicate de folosirea cifrelor, dar nu poate fi nici foarte departe, în plus sau în minus, faţă de realităţile epocii. El sugerează în orice caz modul în care trebuie abordate reconstituirile istorice, pentru care factorul uman în general şi densitatea habitatului în mod special, sunt esenţiale.

Totodată, analizele şi cifrele pe care le-am evocat dovedesc că între zona satelor cu mică nobilime maghiară de pe cursurile inferioare ale Streiului şi Cernei şi între restul teritoriului de care ne ocupăm, nu au existat deosebiri notabile în ceea ce priveşte mărimea satelor. În raport cu densitatea populaţiei de pe întreg acest teritoriu, pe care o apreciem la cea 3 locuitori pe kmp, densitatea trebuie să fi fost mai mare în vecinătatea văii Mureşului, unde terenurile agricole de mai bună calitate au favorizat crearea unei reţele mai dese de aşezări. Dar chiar din această cauză, respectivele aşezări nu au putut fi prea mari.

Cât priveşte verificarea acestor încheieri prin informaţii mai târzii şi cu grad mai ridicat de precizie, observăm că sursele austriece din secolul al XVIII-lea nu dau cifre cu mult mai mari decât cele la care am ajuns. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mai există în zona noastră destule aşezări cu 20-30 de familii, iar satele cu peste 50 de familii nu sunt nici ele foarte numeroase. Un spor demografic atât de modest, de numai 50-100% pe durata a patru secole, se cuvine totuşi corectat prin sporirea numărului de aşezări deoarece, în raport cu satele atestate documentar până la mijlocul secolului al XV-lea şi incluse în analiza noastră, numărul aşezărilor din secolele XVI - XVIII este aproape dublu.

Adâncirea acestei problematici ne-ar îndepărta prea mult de scopurile urmărite. Oricum, o creştere de trei sau chiar de patru ori a populaţiei de pe teritoriul de care ne ocupăm, din secolul al XIV-lea şi până în epocă austriacă, se reflectă convingător şi în cel mai vechi izvor cartografic de detaliu pe care-l cunoaştem, aşa-numita „Ridicare topografică josefiniană” care marchează gospodăriile şi curţile în cuprinsul fiecărui sat. Ea ne oferă o imagine fidelă a aşezărilor haţegane cu 30-50 de gospodării şi totodată, pentru satele care nu au suferit reorganizări topografice impuse de autorităţi, ne permite cunoaşterea aspectului vetrelor de sat, care şi-au păstrat de-a lungul evului mediu aceleaşi trăsături esenţiale.

Pe de altă parte, sporul destul de limitat al populaţiei pe durata a patru secole, fără aşa-numite „explozii” sau „revoluţii” demografice, poate fi raportat fără teama de a greşi şi asupra unei perioade de cel puţin două secole de dinaintea celui pe care-l putem analiza cu ajutorul documentelor de cancelarie, deci asupra secolelor XIII şi XII. Ştirile scrise şi confruntarea lor cu documentele arheologice sau de altă natură, dovedesc în mod convingător că în secolul al XIV-lea nu s-a produs o „explozie demografică”, ci cel mult o „explozie” - şi aceea doar limitată - a informaţiei provenind din cancelarii.

Măsura în care regiunea de care ne ocupăm a cunoscut într-o epocă încă mai timpurie, la nivelul secolelor X-XI, un spor important de populaţie, acceptat pentru aceste secole în zone întinse ale Europei, rămâne să fie stabilită prin mijloacele specifice ale arheologiei. Dar, aşa cum s-a subliniat deja, arheologia nu poate folosi reconstituirilor demografice decât sub condiţia investigării exhaustive a complexelor de vieţuire.

Raporturile etnoteritoriale

Raporturile etnoteritoriale din regiunea de care ne ocupăm în vremea apariţiei primelor informaţii scrise referitoare la aşezările săteşti, pot fi reconstituite cu mai multă siguranţă. Etapele pătrunderii unor colectivităţi străine în mediul românesc haţegan începând cu secolul al XI-lea, despre care s-a vorbit mai devreme, au dat naştere unui tablou pe care-l surprindem cu destulă precizie la nivelul cronologic al secolului al XIV-lea. El ne serveşte în primul rând pentru reconstituirea împrejurărilor istorice anterioare. Ne interesează unde şi când au apărut şi s-au instalat în regiune aceste colectivităţi alogene, cât de importante au putut fi ele sub aspect numeric şi, implicit, care a putut fi natura relaţiilor dintre ele şi mediul autohton.

Dacă alăturăm informaţiilor relative la prezenţa unor parohii catolice în anii 1332-1337 pe acelea privind existenţa în anumite sate a unor devălmăşii de mici nobili cu nume evident străine antroponimici româneşti, ajungem la o cifră de 20 aşezări locuite în secolul al XIV-lea de colectivităţi aparţinând bisericii apusene. Indiferent de originile etnice din secolele X-XI ale acestor colectivităţi alogene şi indiferent de foarte probabila prezenţă, încă din această vreme şi în special în aşezările care evoluau spre condiţia de târguri şi de oraşe, a unor familii de origine germană, este evident că acestea erau maghiare. Aceste 20 de aşezări se înşiră de la Hunedoara spre nord pe amândouă malurile Cernei, pe malul sudic al Mureşului şi pe cele două maluri ale Streiului de la Batiz la vale. În afara lor apar trei excepţii pe Strei la deal: Bretea Ungurească, Haţeg şi Sântămăria-Orlea.

Alături de aceste aşezări mai apare un grup de 16 sate cu caracter etnic incert. Este vorba de „villae” sau „possessiones” stăpânite în secolul al XIV-lea de feudali străini de mediul românesc haţegan - de mici nobili originari din satele pomenite anterior, de familiile Akos, Hermann şi Bethlen, sau de reprezentanţi ai bisericii catolice - şi pentru care documentele nu precizează etnicul colectivităţilor aservite din acele state. Este probabil ca o parte a acestor 16 aşezări, situate de altfel toate în aceeaşi zonă de pe cursurile inferioare ale Streiului şi Cernei, să fi fost în această vreme sate maghiare sau, dacă au avut iniţial alt caracter etnic, să fi ajuns în secolul al XIV-lea la stadiul omogenizării cu mediul determinat de satele învecinate.

Pe aceste temeiuri putem spune că în secolul al XIV-lea, pe teritoriul de care ne ocupăm, satele străine de mediul românesc haţegan au reprezentat 12-15% din numărul total al aşezărilor şi că această valoare, în lumina celor spuse despre mărimea aşezărilor, este valabilă şi pentru ansamblul populaţiei. Dacă ţinem seama de faptul că cele două aşezări mai importante din regiune, Haţegul şi Hunedoara, sunt desemnate drept comunităţi catolice şi că procesul diversificării populaţiei din aceste viitoare oraşe era atunci abia la începuturi, putem majora cu 2-3 procente cifra populaţiei străine.

Dar trebuie spus că aceste maximum 15% de aşezări şi populaţie care să nu aparţină mediului românesc haţegan, se datorează aproape exclusiv limitelor teritoriale largi între care am întreprins ancheta, până la Mureş, deoarece dacă ne-am fi oprit spre nord la o linie ce trece prin Hunedoara şi Călan, am fi ajuns la un tablou istoric în care satele şi societatea românească haţegană să reprezinte cea 95% din realitatea etnodemografică. Metoda pe care am adoptat-o are însă două avantaje. Ea subliniază pe de-o parte caracterul românesc omogen al Ţării Haţegului, iar pe de altă parte oferă reperele necesare pentru a şti unde şi când s-au produs contacte de durată între societatea haţegană şi colectivităţile străine aşezate la marginile „ţării”.

Numele de aşezări

Numele de aşezări ne apar, în temeiul celor consemnate în registrul de sate, ca reprezentând o problemă oarecum aparte, ce se cuvine analizată deoarece aduce lămuriri interesante pentru reconstituirile pe care le urmărim. Această analiză contribuie totodată la înţelegerea semnificaţiei, ca izvor istoric, a toponimiei săteşti. Informaţiile documentare ne încredinţează că un număr de circa 30 sate haţegane au avut în secolele XIII-XV două nume diferite, care au fost folosite în acelaşi timp sau care s-au înlocuit, unul mai vechi printr-unul mai nou.

Avem în vedere situaţii de genul „Sohthesthelek” - Batiz, „Aprodhaza” - Bârcea Mică, Britonia-Grădişte, Strei-Livadia de Câmp, Sub Brazi („Fenyalath”) - Mălăieşti, Almaş-Popeşti, Pala-Băuţar, Vale-Păucineşti, Zăicani („Zeyk-falva”) - Strei, Brădet („Bradath”) - Zăicani etc. Această „instabilitate” a toponimiei săteşti afectează prin urmare cam 15% din aşezările haţegane, iar fenomenul s-a produs în toate zonele teritoriului de care ne ocupăm.

Dar acestor schimbări de toponimie sătească li se mai adaugă numeroasele „Ohabe” care s-au individualizat ca nume de aşezare, consemnat de documente, abia în secolul al XV-lea, prin adăugirea unui calificativ (de felul Ohaba Ponorului, Ohaba de sub Piatră, Hobiţa Grădişte), prin ieşirea la suprafaţă a numelui real al aşezării (de felul Vaidei-„Ohaba”, Fărcădinul de Jos - „Ohaba”), sau prin dispariţia numelui vechi în favoarea celui exprimând regimul juridic al aşezării (de felul între Ape-Hobiţa, Valea Muntelui-Plăişor-Uric).

Câteva dintre satele „dispărute” şi-au schimbat în realitate numele, aşa cum am avut prilejul să consemnăm în unele cazuri, lipsindu-ne deocamdată dovezile absolut certe. În alte cazuri, schimbarea numelui aşezării în secolele XIII-XIV poate fi dedusă pe cale logică, atunci când avem de-a face cu toponimie sătească determinată de hramurile bisericilor (Sântandrei, Suntimreu, Streisângeorgiu, Sânpetru etc.), deoarece aşezarea respectivă nu a putut „începe” prin; construirea unei biserici, ci a trebuit să existe o vreme oarecare, sub alt nume, înainte de a se ridica monumentul de cult şi a se adopta hramul acestuia. În aceeaşi categorie a schimbărilor de toponimie sătească, pe care o putem doar deduce pe cale logică, se includ şi aşezările româneşti cu numele preluat de la hidronime create de comunităţi străine instalate cândva pe cursurile inferioare ale râurilor respective, la vărsarea acestora în Cerna sau Strei (Sibişel, Almaş etc.).

Suntem astfel îndreptăţiţi să considerăm că mai mult de o treime a aşezărilor situate în secolele XIII-XV în regiunea de care ne ocupăm, şi-au schimbat cel puţin o dată numele. Adoptând un coeficient atât de ridicat pentru variaţia numelor de sate, avem în vedere doar modificările reale, intrate în uzul localnicilor. Facem deci abstracţie de schimbările parţiale provocate de apariţia unui determinativ (de felul Mare, Mic, de Jos, de Sus), nu ne oprim nici asupra modificărilor aparente datorate numeroaselor greşeli de cancelarie (Ostrov - „Stroya”, Ohaba de sub Piatră - „Boohabe” etc.) şi mai ales nu ţinem seama de aparenta „dublare” a numelor de aşezări, provenită din traduceri de cancelarie, acestea din urmă extrem de numeroase (Cristur - „Sancta Cruce”, Sântămăria Orlea - Boldogaszonyfalva - „Sancta Maria”, Râu Alb - „Fejerviz”, Râu Bărbat - „Barbadvize”, Râu de Mori - „Malomviz”, Valea Verde - „Zoldpatak”, Vâlcele Bune - „Jopatak” etc.), chiar dacă în unele cazuri, din motive asupra cărora nu putem stărui aici, respectivele traduceri de toponimie sătească au căpătat o oarecare viabilitate şi au început să fie folosite de localnici.

Este de altfel de crezut că satul românesc Reea din vecinătatea Haţegului a fost numit „Gouoszfalu” în secolele XIV-XV de către comunitatea maghiară de la Haţeg, după cum familia Cândeştilor din Râu de Mori trebuie şi fi folosit încă din secolul al XV-lea, când membri ei au devenit demnitari importanţi ai regatului, numele de „Malomviz” pentru desemnarea satului lor de origine.

Vechimea satelor

Vechimea satelor ca şi „întemeierea” aşezărilor noi sau „pustiirea” aşezărilor vechi, constituie probleme care se leagă într-o oarecare măsură de aspectul discutat anterior, cel al relativei instabilităţi a toponimiei săteşti. Chiar fără a ne preocupa de stabilirea vârstei absolute a satelor, ci doar de vechimea lor relativă, există mai multe criterii pentru diferenţierea aşezărilor în „sate vechi” şi „sate noi”. Precizăm că urmărim în special plasarea cronologică a satelor haţegane în limitele secolelor XIII-XV. Un prim criteriu este cel geografic-topografic, care ţine seama de situarea unei aşezări în cuprinsul regiunii respective.

O interpretare schematică şi simplă a dinamicei habitatului ar echivala cu considerarea drept „mai vechi” a satelor situate în locurile joase şi deschise, în vecinătatea râurilor mari, cu terenuri agricole şi resurse naturale cât mai bogate şi mai variate, în timp ce satele situate la altitudine mai ridicată, de pildă între 400 şi 600 m, în văi mai înguste şi mai retrase şi cu terenurile din preajma vetrei de sat mai puţin fertile, ar urma să fie,con-siderate ca fiind „mai noi”. Aceste sate „mai noi” ar reflecta sporul de populaţie, „roirea” aşezărilor vechi şi umanizarea treptată a unor zone tot mai întinse, prin luarea în stăpânire şi folosirea unor terenuri noi.

Deşi schema este atrăgătoare şi se bucură de autoritate în istoriografia europeană, acceptându-se că la începuturile mileniului nostru a avut loc pretutindeni un asalt al comunităţilor şi chiar al stăpânilor feudali sau al autorităţilor constituite, asupra pădurilor, a zonelor de deal şi de munte, în mod practic nelocuite în etapa anterioară, ea are evidente slăbiciuni şi nu credem să fie general valabilă. Schema ar fi adevărată doar în condiţiile unui indice demografic conţinu ascendent, fie şi modest, a practicării neschimbate a aceloraşi mecanisme economice într-un cadru de relativă stabilitate şi securitate militar-politică, asigurat pe durata mai multor secole.

Dar asemenea condiţii nu au fost întrunite pentru multe regiuni întinse ale continentului la sfârşitul primului mileniu şi începuturile mileniului nostru, ele lipsind în mod special răsăritului Europei. S-a pus de altfel deseori întrebarea dacă, cel puţin în anumite regiuni, aşa-zisa pătrundere a habitatului în zonele împădurite şi în cele de deal sau de munte la începuturile mileniului nostru, zone aparent nelocuite anterior, nu a reprezentat mai degrabă pătrunderea acolo a relaţiilor feudale şi a interesului autorităţilor şi cancelariilor pentru respectivele zone.

Un al doilea criteriu constă din aprecierea aşezărilor în funcţie de mărimea şi importanţa lor. Prin „importanţă” înţelegem| atât rolul economic şi administrativ al unei aşezări, cât mai ales prezenţa în acea aşezare a uneia sau a mai multor familii care să joace un rol de frunte în viaţa social-politică şi spirituală a regiunii sau, anticipând aici asupra unor concluzii ale capitolelor următoare, să exercite drepturi de stăpânire în aşezările învecinate.

Prin „importanţă” înţelegem şi prezenţa în satul respectiv a unor monumente vechi şi reprezentative, cele două elemente condiţionându-se de altfel reciproc. Chiar dacă multe monumente medievale din regiunea pe care o investigăm au dispărut şi chiar dacă cercetările arheologice viitoare vor completa în mod consistent harta de răspândire şi de vechime a monumentelor haţegane, observăm că monumentele păstrate sau cele despre care avem ştiri că au existat se află în aşezările pentru care avem şi alte motive de a le considera drept sate importante.

Aşa cum s-a mai spus, nu dispunem de suficiente informaţii pentru a departaja aşezările din secolele XIII-XV după mărimea lor. Dacă le considerăm în schimb după rolul pe care l-au avut, în spiritul celor spuse mai înainte, din ansamblul satelor se detaşează două grupe de aşezări care ne apar a fi avut o situaţie privilegiată. Din primul grup fac parte satele de origine sau de reşedinţă ale familiilor cneziale şi de mică nobilime care au stăpânit satele învecinate sau părţi din ele.

În acest grup se cuprind aşezări ca Bârcea Mare, Britonia-Grădişte, Densuş, Pestişu Mare, Râu Alb, Râu Bărbat, Râu de Mori, Streisângeorgiu, Sălaşu de Sus, iar enumerarea noastră nu este exhaustivă deoarece documentele de care dispunem nu ne lămuresc până în detaliu asupra situaţiei fiecărui sat. Al doilea grup, mai numeros, este constituit din sate stăpânite de propria familie cnezială sau de o familie localnică de mici nobili care, fără a fi atestaţi ca având pretenţii sau drepturi asupra satelor vecine, sunt în acelaşi timp precizaţi ca exercitându-şi stăpânirea în satul lor fără imixtiunea vecinilor.

Tot în acest al doilea grup se cuprind şi aşezările care au evoluat spre condiţia de târg, indiferent de decăderea lor la un anumit moment, ca urmare a unei danii regale, în starea de aşezare aservită. Grupul este format din sate ca Buituri, Cinciş, Clopotiva, Cristur, Galaţi, Hăşdat, Haţeg, Hunedoara, Peşteaua, Răcăştia, Ostrov, Sâncrai, Sântămăria-Orlea, Tuştea etc.

Este importantă constatarea că aceste aşezări, cu rol mai important şi cu stabilitate în ceea ce priveşte regimul patrimonial-juridic în ansamblul relaţiilor din Ţara Haţegului, se caracterizează totodată şi printr-o toponimie sătească mai stabilă. Cu foarte puţine excepţii, ele nu şi-au schimbat numele, iar excepţiile se explică fie prin procesul de patrimonializare feudală din interiorul satului (Grădişte-Britonia), fie prin hramul unei biserici noi (schimbări doar presupuse: Cristur, Sâncrai, Streisângeorgiu, Sântandrei).

Alte aşezări, chiar dacă nu avem motive speciale pentru a le considera că ar fi fost atunci mai mici, ne sunt prezentate de documente ca având o poziţie subordonată şi un rol mai puţin important în structurarea internă a Ţării Haţegului. Ele au fost lipsite de familii cneziale sau nobiliare proprii, iar în alte cazuri, destul de numeroase, sunt menţionate ca fiind în întregime sau doar parţial în stăpânirea familiilor cneziale sau nobiliare din satele învecinate. În această categorie se cuprind cele peste 20 de „Ohabe”, precum şi sate ca Barul Mare, Batiz, Bărăşti, Breazova, Chitid, Ocoliş, Pala-Băuţar, Păucineşti, Petreni, Ponor, Răchitova, Râuşor, Ruşi, Sântămăria de Piatră, Toteşti şi Vălioara.

Tot aici se includ şi satele din bazinul superior al Cernei, cele de pe valea Orăştiei (Râu Grădiştii), precum şi aşezările din depresiunea de la izvoarele Jiurilor. Aceste sate reprezintă cam 60% din aşezările pe care le-am luat în considerare, chiar dacă nici pentru ele nu putem stabili o cifră absolut riguroasă datorită lipsei de preciziune a izvoarelor scrise. Oricum, deşi nu putem stabili o regulă care să se verifice cu siguranţă, observăm că această din urmă categorie de aşezări se caracterizează prin schimbările de nume ale satului, despre care a fost vorba.

Al treilea criteriu de departajare după vechime a satelor, cel care ţine seama de data primei atestări documentare, are într-o măsură încă mai mare caracter formal. Întocmirea unui tabel cu data primei atestări documentare ne arată că o singură aşezare din regiunea de care ne ocupăm este pomenită ca existând de către documente anterioare anului 1300 (Simeria-„terra Pyspuki” la 1276). Tabloul nu se schimbă în mod esenţial chiar dacă îi adăugăm cele 10-12 aşezări pe care documente din secolul al XIV-lea le pomenesc ca existând în secolul anterior (Cristur, Pestişu Mare), al căror nume este atestat în legătură cu monumente sau demnităţi şi personaje care aparţin secolului al XIII-lea (Britonia, castelanul de Haţeg, cetatea Devei, arhidiaconatul Hunedoarei), sau în care s-au păstrat monumente ce aparţin cu siguranţă secolelor XII-XIII (Densuş, Sântămăria-Orlea, Peşteana, Streisângeorgiu etc.).

Celelalte aşezări se împart, din punctul de vedere al secolului în care sunt pomenite prima oară, în două grupe de mărime apropiată: 84 de sate în secolul al XIV-lea, dintre care doar 20 în prima lui jumătate, şi 104 sate în secolul al XV-lea. Dar ţinând seama de faptul că pentru 19 sate pomenite în secolul al XV-lea, prima atestare documentară se plasează în deceniul 1401-1410, raportul dintre aceste două grupe poate fi considerat practic egal.

Cât priveşte cele 20 de aşezări cu prima atestare documentară anterioară mijlocului secolului al XIV-lea, acestea sunt în special satele cu mică nobilime maghiară de pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului. Alături de ele apar însă, tot înainte de 1350, sate româneşti aservite din aceeaşi zonă (Josani, Nandru, Sântămăria de Piatră, Valea Nandrului), dovedind astfel, o dată mai mult, că data primei atestări documentare depinde de pătrunderea într-o zonă sau alta a relaţiilor feudale şi a relaţiilor juridice reglementate de autorităţi, iar nu de vechimea reală a aşezărilor.

Este evident că criteriul vechimii atestărilor documentare este cel mai puţin «concludent pentru departajarea aşezărilor în raport cu vârsta lor. Dacă am confunda atestarea documentară cu existenţa reală a satului - aşa după cum o anumită orientare istoriografică se străduieşte de mai multă vreme să o facă pentru satele româneşti din teritoriile intracarpatice - am ajunge la concluzia că satele cu mică nobilime maghiară de pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului s-ar fi întemeiat, cu puţine excepţii, abia în secolul al XIV-lea.

Or, am avut deja prilejul să arătăm că o bună parte a lor îşi au începuturile în secolele XI-XII. Pentru aceste sate, chiar în lipsa dovezilor întemeiate pe izvorul scris, putem coborî în trecut cu două sau chiar trei secole epoca întemeierii lor, dar dispunem totodată şi de o limită, aceea a secolului al XI-lea, la care reconstituirea regresivă este obligată să se oprească. Urmează să vedem care este, sub acest aspect, specificul satelor româneşti.

Luând în considerare toate criteriile de departajare după vechime a satelor, criterii despre care a fost mai sus vorba, o parte a aşezărilor înregistrate ne apare ca fiind compusă din sate „mai noi”. Pentru multe dintre ele există chiar argumente cu oarecare greutate, în sensul interpretării lor ca „întemeieri noi”. Astfel, satele din secolul al XV-lea menţionate cu puţin înainte de anul 1400 ca „locuri de vărat” (Boia, Muncelul Mic) sau aşezările atestate abia la sfârşitul secolului al XV-lea ca „pământuri arabile, livezi şi fineţe” (satele din depresiunea de la izvoarele Jiului), oferă o asemenea imagine.

Acelaşi lucru s-ar putea spune despre sate atestate documentar în secolul al XV-lea pe locuri despre care avem informaţii din secolul anterior, informaţii care ignoră existenţa lor la acea vreme. Este cazul Bucovei, de pildă, sau a satelor Poiana lui Achim şi Râu Iordan, atestate abia la 1409 în hotarul „pertinenţelor” moşiei Britonia, cunoscute nouă încă din 1377.

În alte cazuri, documentele de cancelarie afirmă în mod expres despre unele sate că au fost „întemeiate” de persoane care mai sunt în viaţă la data documentului, sau care preced cu două-trei generaţii această dată. Astfel se petrec lucrurile cu satele Mesteacăn, cele două Pala, Răchitova sau Zlaşti. Asemenea afirmaţii trebuie totuşi privite cu rezervă, deoarece în spatele lor s-a putut afla interesul unui solicitant sau al unui împricinat, de a obţine recunoaşterea, unei stăpâniri de fapt. Se ştie că, în această vreme, unul dintre principalele izvoare ale dreptului de stăpânire se afla în „întemeierea de sat” pe loc pustiu sau nelocuit, aparţinând anterior hotarului unui sat mai vechi sau, pentru a introduce în discuţie încă de aici evoluţia raporturilor patrimonial-juridice din regiunea de care ne ocupăm, aparţinând aşa-numitului „domeniu regal”.

Descoperiri arheologice ca cele din vatra satului Răchitova, sau materialele apărute la Ohaba-Ponor, dovedesc că respectivele locuri au fost departe de a fi „pustii şi nelocuite” în epoca anterioară celei în care documentele afirmă că s-ar fi „întemeiat” acele sate. Iar pentru Zlaşti, existenţa în secolul al XV-lea al unui al doilea nume al aşezării, cel de Dobramer, care nu este nici al cnezilor ce pretind că au „întemeiat” satul şi nici al beneficiarilor daniei regale, pune de asemenea sub semnul întrebării realitatea afirmaţiilor din actele de cancelarie.

Reaşezarea unei locuiri care a putut fi cândva temporar întreruptă, ridicarea unei biserici sau a unei fortificaţii, sporirea sensibilă pe durata uneia sau a două generaţii a unei locuiri mai vechi dar mai puţin consistente, pentru a nu mai vorbi şi de transformarea în aşezare permanentă a unei vetre de sat folosită anterior doar sezonier, toate acestea au putut căpăta valoarea juridică de „întemeiere de sat”. Aspectele social-juridice şi teritorial-patrimoniale ale unor asemenea procese, vom încerca să le desluşim mai încolo.

Cât despre teoria eroului eponim „întemeietor” de sat, teorie care a trezit obiecţii foarte întemeiate, ne mulţumim să spunem aici că ea nu este sprijinită nici de informaţiile referitoare la Ţara Haţegului. Pe de o parte, printre satele de care ne-am ocupat sunt puţine cele care să aibă numele derivate din antroponime (14 cazuri sigure şi alte 12 situaţii în care derivarea din nume de persoane este incertă, reprezentând deci 7,1% sau cel mult 13,4% din totalul satelor). Pe de altă parte şi mai ales, nu dispunem de nici un caz cert în care să existe corespondenţă între numele satului şi întemeietorul său real, întâlnind în schimb mai multe situaţii în care satul şi-a schimbat numele vechi după acela al stăpânului său, reflectând deci pe această cale procesul de patrimonializare feudală a obştii săteşti (Batiz, Britonia, Popeşti, Mărtineşti, Stroieşti).

Dincolo de aceste rezerve, este totuşi evident că o parte a aşezărilor din registrul de sate pe care l-am întocmit, nu aparţine în mod nemijlocit limitelor cronologice pe care ni le-am propus, înjghebându-se ca aşezări durabile şi cu existenţă de sine stătătoare abia către sfârşitul secolului al XIV-lea sau în secolul următor. Pe temeiul informaţiilor din izvoarele scrise, sate ca Balomir, Bărăşti, Băţălar, Bretelin, Ciopeia, Crăguiş, Crivadia, Federi, Suntuhalm, Tâmpa şi altele, ne apar ca fiind aşezări de acest fel, aparţinând secolelor XIV-XV, sub rezerva cercetărilor temeinice de teren care să dovedească absenţa din acel loc a vestigiilor arheologice datând din secolele XI-XIII.

Dar principalul aspect al discuţiei privind vechimea satelor haţegane şi departajarea aşezărilor după epoca „întemeierii” lor, îl constituie înţelegerea dinamicii habitatului din Ţara Haţegului, condiţionat de împrejurările istorice mai generale. Înainte de a face obiectul unor consemnări în izvoarele scrise, viaţa obştilor săteşti s-a desfăşurat vreme îndelungată sub forma unor pulsaţii, cu momente succesive de extindere şi restrângere teritorială şi chiar demografică.

Aşezări mai vechi au avut la periferia hotarului lor, poate şi în alte zone ale teritoriului de care ne ocupăm, locuri de vărat şi aşezări cu caracter sezonier care în anumite condiţii s-au transformat în aşezări cu caracter permanent sau chiar în sate de sine stătătoare, cu biserică şi necropolă proprie şi cu hotar delimitat faţă de vecini. Nu putem exclude eventualitatea ca în momentele de pericol şi nesiguranţă, aceste aşezări mai noi să fi preluat nu numai o parte a populaţiei, ci şi funcţiunile pe care le-a avut vechea vatră de sat.

Dimpotrivă, în momentele de linişte şi siguranţă, dar şi sub influenţa altor factori, poate de natură economică sau demografică, s-au putut produce concentrări ale habitatului şi abandonarea, temporară sau definitivă, a unor vetre locuite anterior. În măsura în care nu se datorează schimbărilor de nume din actele de cancelarie, având deci caracter strict formal, „pustiirile” de sate din Ţara Haţegului s-au datorat în secolele XIII-XV unor asemenea concentrări teritoriale de crânguri şi cătune formate dintr-un număr mai mic de gospodării sau deplasării pe vatră nouă, situată în vecinătate şi sub alt nume, a familiilor dintr-o anumită aşezare.

Asemenea procese s-au petrecut în cazul coborârii la Britonia-Grădişte a sătenilor din Poiana Selii, al mutării la Valea Lupului a familiilor ce locuiau anterior la Valea Verde, a integrării în satul Zăicani a gospodăriilor care constituiau aşezările Poiana lui Achim şi Râu Iordan, a instalării la BoŞorod a familiilor care formau satul Chitidul de Sus, a contopirii cu una dintre aşezările învecinate a satelor Eche, Igesd, Suntimreu şi Strei, toate din vecinătatea Mureşului, sau a deplasării la Lunca Cernei a sătenilor de la Ableu şi într-un alt sat de pe cursul superior al Cernei a celor de la Dealul Negru. Aceste „pustiiri” nu s-au petrecut brusc ci, foarte probabil, într-un timp mai îndelungat, pe durata uneia sau a mai multor generaţii.

Exemplele s-ar putea înmulţi şi ele explică cum trebuie înţeles, pentru o regiune dată, fenomenul de „întemeiere” şi de „pustiire” a satelor. Aşa cum am avut prilejul să arătăm, este foarte probabil ca într-o epocă mai timpurie, aceea a secolelor X-XIII, să fi avut loc în regiunea de care ne ocupăm şi deplasări mai importante de colectivităţi săteşti, în principal de pe cursul inferior al Streiului şi Cernei şi din vecinătatea Mureşului în locuri situate sub munte. Acestea vor putea fi reconstituite prin cercetări arheologice foarte atente şi de amploare.

După mijlocul secolului al XIII-lea, adică din vremea în care începem să dispunem de informaţii scrise ca urmare a interesului autorităţilor pentru realităţile locale, dinamica habitatului sau „elasticitatea” reţelei de aşezări săteşti tinde spre forme tot mai stabile, în interesul autorităţilor statului feudal în primul rând, în cazul nostru al regatului maghiar, dar şi în interesul stăpânilor de sate. Se ştie de altfel că stabilitatea habitatului, fie şi relativă, între hotare cunoscute şi acceptate ale obştilor săteşti, a reprezentat o condiţie esenţială pentru exercitarea atribuţiilor statului feudal, după cum nici cristalizarea unei vieţi statale proprii nu poate fi concepută fără realizarea prealabilă a unui anumit grad de stabilitate a habitatului.

Fenomenele pe care le surprindem în domeniul habitatului în izvoarele scrise din secolele XIV-XV, au constituit de fapt faza finală a unui proces de stabilizare, desfăşurat în acest sens de-a lungul unei perioade ce a precedat apariţia documentelor de cancelarie. Mai devreme, procesul s-a putut petrece şi în sens contrar. Credem a nu greşi afirmând că elucidarea acestei din urmă întrebări legate de habitatul şi de aşezările din Ţara Haţegului, depinde exclusiv de cercetarea arheologică.

Check Also

Cnezatele din Ţara Haţegului

Singura cale ce poate duce la încheieri valabile pentru reconstituirea structurii interne a societăţii haţegane …

Ţara Haţegului de dinaintea ştirilor scrise

Au trecut câteva decenii de la primul studiu de sinteză privind informaţia arheologică din părţile …

Numărul satelor şi locuitorilor din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Ca urmare a dezvoltării economice, populaţia creşte în aceasta vreme. Numeroase sate noi apar în …