Ţara Haţegului de dinaintea ştirilor scrise

Au trecut câteva decenii de la primul studiu de sinteză privind informaţia arheologică din părţile hunedorene în perioada cuprinsă între părăsirea provinciei romane Dacia şi cele mai vechi izvoare medievale scrise referitoare la această zonă. Studiul a avut în vedere teritoriul fostului comitat hunedorean, făcând atunci parte din regiunea administrativă Hunedoara şi depăşea deci ca limite geografice hotarele între care urmărim trecutul Ţării Haţegului. Rezultatele lui Kurt Horedt nu au fost prea consistente, astfel încât el sublinia pe bună dreptate în final că mai rămân multe lacune de umplut pentru obţinerea unei imagini clare şi convingătoare a istoriei secolelor IV-XII în teritoriul de care s-a ocupat.

În anii care au trecut de atunci documentaţia arheologică a sporit în oarecare măsură, deşi nu în ritmul şi la nivelul dorit. Cea mai mare parte a materialelor ce s-au adăugat celor cunoscute în 1956 provin din descoperiri întâmplătoare sau din sondaje de mică amploare. O documentaţie mai bogată s-a realizat doar pentru etapele de început şi sfârşit ale perioadei de aproape un mileniu de care ne ocupăm aici, respectiv pentru secolul al IV-lea şi pentru secolele XI-XIII.

Rămân deci multe semne de întrebare asupra istoriei locale în secolele V-X, indiferent de progresele realizate în alte părţi ale Transilvaniei pentru cunoaşterea acestor secole şi chiar dacă încheierile cercetării arheologice în privinţa lor sunt general valabile pentru întreaga parte răsăriteană a Bazinului Carpatic. Cercetarea zonală pe care am adoptat-o ca metodă, desfăşurându-se în cuprinsul „ţărilor”, ne obligă să folosim în primul rând documentaţia locală.

Kurt Horedt a prezentat în studiul pomenit un număr destul de mare de descoperiri din secolul al IV-lea, care constau în special din vestigii ale locuirii între zidurile fostei capitale a provinciei romane - Ulpia Traiana Sarmizegetusa - precum şi din material numismatic, atât tezaure cât şi monede izolate. Monedele acoperă perioada de până la anul 375, dată pe care poate a depăşit-o doar tezaurul de la Fizeşti asupra căruia stăruie însă semne de întrebare. O privire de ansamblu asupra situaţiei de la Sarmizegetusa în contextul descoperirilor din celelalte foste oraşe romane de pe teritoriul Transilvaniei a evidenţiat cu şi mai multă claritate continuitatea vieţuirii populaţiei din capitala provinciei în epoca post-romană, până către sfârşitul secolului al IV-lea.

Inventarul descoperirilor aparţinând secolului al IV-lea din Ţara Haţegului a sporit şi datorită valorificării unor materiale aflate mai demult în colecţiile muzeelor. Într-o recentă sinteză privind Transilvania în epoca romană târzie, care evidenţiază prezenţa colectivităţilor romanice în partea răsăriteană a Bazinului Carpatic pe durata secolului al IV-lea, întreaga documentaţie de care dispunem a fost supusă unei analize temeinice, cu câştiguri vădite în sfera încheierilor istorice.

Deşi materialele haţegane folosite de sinteză ilustrează cu precădere situaţia de la Sarmizegetusa romană şi nu oferă desluşiri asupra condiţiilor din mediul rural, sunt suficiente temeiuri pentru a integra regiunea de care ne ocupăm în aria teritorială a descoperirilor aparţinând unei aşa-numite „grupe apusene”, legată de colectivităţi romanice propriu-zise. În legătură cu această recentă sinteză, se cuvin reţinute şi aprecierile prudente ale lui Kurt Horedt asupra valorii numerice a habitatului din epoca post-romană ca şi absenţa din zona de care ne ocupăm, la stadiul actual al cercetărilor, a vestigiilor atribuite grupurilor migratoare pătrunse; pe teritoriul provinciei romane în cursul secolului al IV-lea.

Cercetările arheologice întreprinse în 1969-1970 cu prilejul restaurării monumentului medieval de la Strei au avut ca rezultat, printre altele, descoperirea unei aşezări cu caracter rural din epoca ce a urmat retragerii romane. Caracterul subsidiar al acestui obiectiv în raport, cu scopurile şantierului de la Strei, a făcut ca investigarea aşezării post-romane să se limiteze la un sondaj informativ. Materialele şi informaţiile obţinute au totuşi o greutate aparte, fiind vorba de prima aşezare rurală din epoca de după părăsirea provinciei, cercetată în zona de care ne ocupăm. Principalele rezultate sunt publicate aici pentru prima oară.

La marginea terasei de pe malul stâng al Streiului, acolo unde se află vechea biserică de zid din satul Strei, a existat în secolele II-III d.Hr. un complex de clădiri romane. Acestea au alcătuit una dintre numeroasele villae rusticae din întinsul teritoriu rural al Sarmizegetusei. Biserica de la Strei a fost de altfel construită în mijlocul incintei acestei villa rustica, în cea mai mare parte din materiale luate din-ruinele romane ca şi din monumente epigrafice provenind dintr-o necropolă aflată undeva în apropiere. Temeliile a două clădiri romane au apărut la 30 m nord, respectiv 45 m nord-vest de biserica medievală, iar spre sud se observă pe teren la o distanţă de circa 40 m urmele altor-construcţii romane.

Cel puţin una dintre aceste clădiri romane, aflată la nord de monumentul medieval, era către sfârşitul secolului al III-lea într-o stare avansată de distrugere. Deasupra dărâmăturilor ei s-au descoperit materiale ceramice aparţinând aşezării post-romane. Aceasta din urmă a fost identificată la circa 80 m nord de biserică pe aceeaşi margine a terasei Streiului în direcţia oraşului Călan. O suprafaţă recent plantată şi inaccesibilă cercetării a împiedicat sondarea terenului care desparte pe o distanţă de circa 45 m ruinele romane de vestigiile aşezării post-romane; totuşi este mai mult decât probabil ca această din urmă aşezare să se fi constituit chiar lângă construcţiile romane ruinate.

Din aşezarea post-romană, care ocupă o suprafaţă de circa 1 ha, au fost cercetate câteva obiective. Printre ele se află resturile unei locuinţe de tipul semibordeiului cu fundul alveolat şi vatră de foc, un cuptor mic de plan oval scobit în lutul viu, aparţinând altei locuinţe, un al doilea cuptor de plan rotund şi tot de dimensiuni mici, care a funcţionat în afara complexelor de locuire, precum şi mai multe gropi mari care au servit ca depozite, probabil şi pentru cereale. Trei dintre aceste gropi sunt în formă de clopot, cu gura mai îngustă decât fundul aflat la adâncimea de 1,50 m în raport cu vechiul nivel de călcare.

Două dintre „gropile de bucate” au avut amenajată câte o vatră la limita superioară a umpluturii lor, o vatră fiind protejată printr-o construcţie de suprafaţă cu stâlpi de lemn, de plan aproximativ pătrat având latura de circa 2 m. Semibordeiul cercetat a avut dimensiunile de circa 3/4 m şi prezenta în zona sa centrală o alveolare ovală cu diametrele de 1,50 respectiv 2 m, ce cobora până la 0,60 m în raport cu terenul înconjurător. Mai mulţi stâlpi puternici, dispuşi regulat, susţineau pereţii şi acoperişul construcţiei. La amenajarea semibordeiului ca şi a vetrelor amintite au fost folosite materiale de construcţie romane luate de la clădirile ruinate învecinate: fragmente de tegulae, pietre cu amprente de mortar şi chiar o bază de coloană.

Inventarul arheologic descoperit este caracteristic pentru sfârşitul secolului al III-lea şi pentru secolul următor. În umplutura semibordeiului s-au găsit, printre altele, un pieptene din plăci de os cu un singur rând de dinţi şi minerul înalt rotunjit, purtând pe una dintre feţe un decor trasat neglijent sub forma liniilor care se întretaie în cruce, o sulă de os ascuţită la ambele capete, precum şi o daltă (topor-pană) masivă din fier, cu cavitate verticală pentru fixarea minerului de lemn.

Din aşezare provin şi două fusaiole, una confecţionată dintr-un fragment gros de ceramică roşie romană, iar a doua, de formă bitronconică, lucrată dintr-o pastă fină şi compactă, arsă cenuşiu, poartă pe corp un decor format din puncte şi linii trasate înainte de ardere. Zgura de fier este prezentă în aşezare în cantităţi destul de mari. S-au găsit de asemenea numeroase „suporturi de frigare” de dimensiuni mari din lut, cu greutatea de până la 1,5 kg, în formă de trunchi de piramidă sau de con, având obişnuita perforaţie transversală, iar unele dintre ele şi o alveolare în centrul feţei superioare. Mai multe asemenea piese au fost găsite lângă vatra semibordeiului, prezentând urme de ardere secundară pe una dintre feţele laterale.

Printre materialele semnificative apărute în aşezare se numără şi două fibule de bronz, aparţinând tipului cu arcul puternic profilat, resort bilateral scurt şi coarda trasă pe dedesubt. Una dintre ele, bine conservată, are arcul uşor faţetat, piciorul în formă de prismă triunghiulară, portagrafa mai scundă decât piciorul, coarda compusă din două înfăşurări şi capetele resortului îngroşate prin aplicarea unui fir metalic. A doua, deteriorată din vechime, are arcul de secţiune triunghiulară, iar port-agrafa pare să fi fost în formă de teacă, pornind de la marginea unui picior cu vârful ascuţit. Acest tip de fibulă este datat de la sfârşitul secolului al III-lea şi până după mijlocul secolului următor, dar piesele de la Strei, datorită şi contextului în care au apărut, aparţin cu certitudine primei jumătăţi a secolului al IV-lea.

Ceramica din aşezarea post-romană de la Strei aparţine mai multor categorii, a căror asociere este asigurată de condiţiile descoperirii, în complexe închise, printre altele în mai sus-amintitele gropi de provizii care sunt „sigilate” prii vetre amenajate pe umplutura lor. În proporţii aproximativ egale apare ceramica lucrată cu mâna şi ceramica modelată la roata rapidă, aceasta din urmă fiind prezentă prin foarte puţine fragmente de ceramică fină roşie şi mai ales prin ceramică cenuşie. Există şi un procent mic de ceramică lucrată la roata cu învârtire înceată.

Ceramica lucrată cu mâna este reprezentată mai ales de oale fără toartă, cu fundul masiv uneori lăţit şi cu umărul foarte slab marcat. Buzele acestor oale sunt relativ înalte şi răsfrânte uşor în exterior, cu marginea rotunjită, dar există şi buze mai scunde cu răsfrângerea mai accentuată şi cu marginea tăiată drept. Aceste oale sunt lucrate dintr-o pastă grosieră, cu pietricele şi cioburi pisate ca degresant, arse în cuptoare primitive la culoarea brun-cenuşie sau brun-roşiatică şi cu suprafeţele foarte neregulate. Tot cu mâna au fost modelate şi alte recipiente, dintr-o pastă mai omogenă cu nisip ca degresant, arsă roşu-cărămiziu; dintre ele s-au reconstituit capace de oală, dar sunt prezente şi alte forme.

Câteva fragmente de oale modelate la roata înceată sunt decorate cu fascicule de linii vălurite sau împunsături executate cu pieptenele, sau cu incizii simple. Materialele se aseamănă surprinzător cu cele din secolele IX-XI, apartenenţa lor la aşezarea din secolele III-IV fiind totuşi certă datorită condiţiilor de descoperire. Cât despre ceramica cenuşie modelată la roata rapidă, trebuie evidenţiată mărea cantitate de fragmente provenind de la vase mari de provizii (Krausengefasse), cu pereţii foarte groşi şi buza dreaptă mult lăţită în exterior.

Între aceste vase de provizii, alături de ceramică cenuşie, apare şi ceramică roşie-cărămizie sau ceramică roşie-cenuşie, arsă la nuanţe intermediare. Câteva fragmente sunt decorate cu registre constând din val simplu trasat între două caneluri, val trasat cu pieptenele sau fascicule de linii lustruite dispuse-în zig-zag între nervuri puternic reliefate. Pentru ceramica cenuşie fină sunt. caracteristice cănile mari cu fundul drept, uneori lăţit şi prevăzut cu un inel foarte aplatizat, având nervuri în relief pe umăr sau sub buză, precum şi străchinile cu marginea; înaltă şi fundul inelar. Pe câteva fragmente de ceramică cenuşie apare decorul din linii lustruite.

În pofida cantităţii mari şi a varietăţii materialelor arheologice recoltate la Strei, interpretarea istorică a aşezării post-romane mai prezintă semne de întrebare. La aceasta contribuie caracterul de sondaj al cercetării, absenţa deocamdată a necropolei corespunzătoare şi mai ales lipsa de precizie în ceea ce priveşte raporturile dintre aşezare şi villa rustica învecinată. Limita cronologică superioară a aşezării post-romane se află foarte probabil în a doua jumătate a secolului al IV-lea, dar începuturile ei sunt încă incerte.

Este posibil ca aşezarea să fi existat chiar dinaintea anilor 271-275, deoarece distrugerea şi abandonarea clădirilor romane s-au putut produce cu două-trei decenii mai devreme decât părăsirea oficială a provinciei. Tot aşa; nu putem exclude eventualitatea ca aşezarea să fi coexistat o anumită perioadă cu exploatarea agricolă romană din acest loc. În acest caz, ar trebui să vedem în colectivitatea din aşezarea post-romană; pe foştii lucrători ai exploatării agricole romane şi pe urmaşii lor. Toate acestea sunt întrebări la care doar cercetarea exhaustivă a complexului arheologic de la Strei ar putea da răspunsuri certe.

Dar indiferent de începuturile anterioare sau posterioare anilor 271-275 - ale aşezării post-romane de la Strei, vestigiile pe care le-a lăsat pe teren îşi găsesc bune analogii în aşezările contemporane de pe teritoriul fostei provincii romane şi sunt deci de atribuit unei colectivităţi romanizate. Cantitatea foarte mare a documentelor de cultură materială aparţinând civilizaţiei provinciale romane şi mai ales a ceramicei de factură superioară lucrată în atelierele specializate, trădează apartenenţa comunităţii posti-romane de la Strei la un orizont de aşezări legate de centre ale producţiei locale.

În afara descoperirilor din secolul al IV-lea, constând din monede, despre care am vorbit, în Ţara Haţegului au fost identificate prin cercetări de suprafaţă mai multe aşezări din aceeaşi vreme, din materiale asemănătoare celor descoperite la Strei. Una dintre ele se află la marginea de vest a oraşului Haţeg, sub promontoriul numit „Martin”', iar alta pe partea dreaptă a văii Ponorului, între satele Ponor şi Ohaba-Ponor. Cercetarea acestor aşezări şi a altora contemporane lor, precum şi localizarea pe teren a vetrei de aşezare căreia îi corespund descoperirile de, materiale din secolul al IV-lea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sunt sarcini de viitor. De împlinirea lor depinde obţinerea unei imagini mai clare asupra condiţiilor şi a caracterului pe care le-a avut habitatul din Ţara Haţegului în deceniile următoare abandonării provinciei romane Dacia de către autorităţile imperiale.

Cât priveşte descoperirile din secolul al V-lea din regiunea care ne interesează, din vremea în care apariţia hunilor şi dominaţia lor par să fi produs perturbări mai profunde pe teritorii foarte întinse, nu dispunem deocamdată din păcate de date sigure. La stadiul actual al cercetărilor, situaţia se prezintă la fel şi în alte zone ale Transilvaniei. Insuficienta cunoaştere a documentelor materiale şi în special a ceramicei caracteristice secolului al V-lea, lasă deschisă posibilitatea ca unele complexe, datate actualmente cu ajutorul monedelor în perioada anterioară invaziei hunice, să se continue sau chiar să aparţină secolului al V-lea, epocii în care circulaţia monedei de bronz a scăzut foarte mult în teritoriile nord-dunărene.

Stadiul cercetării face ca nici pentru secolul al VI-lea să nu dispunem deocamdată de elemente sigure în Ţara Haţegului, care să permită reconstituirea istoriei locale dincolo de sfera ipotezelor de lucru. Trebuie totuşi subliniat că descoperirile arheologice spectaculoase - inventare funerare bogate şi tezaure - produse în alte părţi ale Transilvaniei şi atribuite vârfurilor social-politice şi militare ale migratorilor care au afectat în secolele V-VI teritoriile intracarpatice ale României, lipsesc cu desăvârşire din regiunea de care ne ocupăm.

Pentru secolul următor începem să dispunem din nou de elemente arheologice de referinţă pentru Ţara Haţegului. Este vorba în primul rând de o fibulă „digitată” de bronz descoperită întâmplător în urmă cu un veac la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi care datează din prima jumătate a secolului al VII-lea. Răspândirea acestui tip de fibulă a fost pusă la un moment dat pe seama slavilor, dar descoperiri mai recente pun sub semnul întrebării această atribuire etnică, cel puţin în interiorul arcului carpatic. S-ar putea ca piesa să provină din inventarul funerar al unei necropole încă neidentificate pe teren. Câteva fragmente ceramice descoperite recent în stratul de moloz roman de la nord-est de Aedes augustalium ar putea de asemenea aparţine locuirii din secolul al VII-lea de pe ruinele romane, care încă nu a putut fi nici ea localizată sub forma complexelor arheologice conservate in situ.

Cu puţin mai târziu, din secolul al VIII-lea sau de la începutul secolului următor, sunt câteva descoperiri izolate de piese în zona de care ne ocupăm. Cea mai semnificativă dintre ele, provenind dintr-o cercetare metodică, se plasează la marginea terasei de la Streisângeorgiu a cursului inferior al Streiului, pe locul folosit în secolele II-III de o necropolă romană, iar în secolele XI-XIV de reşedinţa cnezială căreia i-a servit drept capelă de curte biserica de zid cu hramul Sf. Gheorghe păstrată în imediata apropiere. Este vorba de o vatră, aparţinând poate unei locuinţe de suprafaţă prost conservată, pe care s-a găsit o oală-borcan modelată la roata înceată din colaci de lut, cu gâtul scurt şi corpul decorat cu fascicule de linii vălurite trasate cu pieptenul. Piesa se datează în secolul al VIII-lea şi trădează existenţa unei aşezări care nu a putut fi însă urmărită şi cercetată datorită prezenţei blocurilor de locuinţe ale oraşului nou al Călanului.

Ceramică asemănătoare, datând din secolele VIII-IX, poate şi din secolul al X-lea, a fost găsită întâmplător în peştera „Coasta vacii” de lângă Federi, la Valea Nandrului sau pe ruinele cetăţii dacice Piatra Roşie, cu prilejul cercetărilor arheologice întreprinse cu trei decenii în urmă. Deşi nu foarte utile unei reconstituiri mai cuprinzătoare, datorită dificultăţii de datare mai strânsă şi lipsei de informaţii asupra complexelor de locuire din care provin, aceste descoperiri atestă prezenţa în Ţara Haţegului a unor comunităţi săteşti în ultimele secole ale mileniului anterior.

Şi din ruinele Sarmizegetusei romane provin două oale-borcan întregi care pot fi datate în această vreme, una găsită probabil în interiorul amfiteatrului roman şi păstrată la Muzeul din Deva, iar a doua aflată în prezent în muzeul din comună. Descoperirea unor asemenea piese întregi trădează de obicei prezenţa unui cimitir, din al cărui inventar funerar au făcut parte, dar o necropolă din această vreme încă nu a putut fi localizată pe teren.

În schimb, folosirea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa până în secolele XIII-XIV a unei părţi din reţeaua stradală romană, aruncă o lumină surprinzătoare asupra condiţiilor în care s-a putut desfăşura habitatul haţegan înainte de consemnarea lui de către izvoarele scrise. O hotărnicie din 1377 atestă că satul românesc Grădişte, numit atunci Britonia, se afla pe ruinele romane în colţul de nord-vest al fostului oraş, cu gospodăriile, dispuse de o parte şi de alta a unui drum principal ce împărţea aşezarea în două jumătăţi egale. Sondaje arheologice au demonstrat că uliţele din această parte a satului suprapun riguros străzile principale ale oraşului roman. O asemenea situaţie de excepţie nu-şi poate găsi explicaţii în cazul în care ruinele romane ar fi fost abandonate timp de un mileniu.

Pe de altă parte, în epoca în care încep să apară informaţii scrise, aşezarea medievală de la Sarmizegetusa-Grădişte-Britonia reprezintă centrul unui domeniu de care ţineau ca „pertinenţe” încă alte cinci sate situate în împrejurimi până la o distanţă de 3-4 km, toate la un loc într-un singur hotar de cea 200 kmp echivalând cu colţul vestic al Ţării Haţegului, până în Poarta de Fier a Transilvaniei. Evoluţia şi permanenţa de locuire în acest loc a unui grup omenesc constituit în una sau mai multe comunităţi săteşti, nu au echivalat cu folosirea continuă a unei singure vetre de sat pe durata a zeci de generaţii, sau cu folosirea paralelă a unui număr dat de vetre săteşti învecinate, ci au constat foarte probabil dintr-o succesiune de extinderi şi restrângeri ale habitatului. Aşezările periferice trebuie să fi avut în anumite perioade viaţa lor individuală, poate în condiţiile abandonării temporare a vetrei de sat de pe drumul mare.

Epocile de linişte şi cele de regres demografic, ca şi transformările pe care le-au cunoscut mecanismele economice, au putut determina, la rândul lor, concentrări ale locuirii în vatra de sat situată pe drumul mare. Toate aceste pulsaţii au lăsat urme sub forma documentelor arheologice, reflectându-se mai târziu şi în documentele de cancelarie, iar descoperirile de la Sarmizegetusa romană oglindesc viaţa unei societăţi aflate în căutarea unor tipare medievale de stabilitate, tipare a căror definitivare au întârziat-o mai ales împrejurările exterioare nefavorabile. Dar instabilitatea a fost doar relativă, deoarece s-a produs între hotarele unui teritoriu dat. Acest mod de a vedea lucrurile şi de a interpreta istoric puţinele documente arheologice de care dispunem, ne apar ca fiind ipoteza de lucru cu cele mai multe temeiuri. Verificarea şi confirmarea ei pretind eforturi susţinute ale cercetării, care se cer depuse de aici înainte.

În urmă cu câteva decenii s-a vorbit destul de mult despre convieţuirea dintre populaţia daco-romană şi comunităţile de slavi sedentarizaţi, ca şi despre simbioza româno-slavă din secolele VII-X, petrecută şi pe teritoriul Transilvaniei, iar pentru zona de care ne ocupăm s-a vorbit chiar de o „slavizare profundă”. Argumentaţia de natură arheologică a acestui punct de vedere s-a redus între timp sensibil, deoarece conceptul de „ceramică de factură slavă”, aplicat mai demult tuturor materialelor de acest gen din secolele de sfârşit ale mileniului I d.Hr., s-a restrâns la câteva tipuri caracteristice secolelor VI-VII, după cum nici „fibulele de tip slav” ilustrate de descoperirea de la Sarmizegetusa, nu mai pot constitui o dovadă în acest sens.

În ceea ce priveşte cercetarea acestei epoci în partea răsăriteană a Bazinului Carpatic, a devenit din ce în ce mai evident că determinarea etnică a documentelor arheologice din secolele VII-X pretinde dezvelirea integrală şi analiza unor complexe de vieţuire de mai mare amploare şi în special a necropolelor. Interpretarea sub acest aspect a unor descoperiri întâmplătoare de materiale izolate, pretinde datări foarte strânse, deoarece convieţuirea şi relaţiile reciproce dintre comunităţi eterogene au avut ca urmare firească difuziunea unor elemente de cultură materială ce au avut doar iniţial semnificaţie etnică. Nici prima şi nici a doua dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite de documentaţia arheologică de care dispunem în momentul de fată în Ţara Haţegului.

Despre prezenţa într-o anumită etapă istorică a unor colectivităţi slave în Ţara Haţegului, aparţinând eventual primului val al migraţiei slave din secolele VI-VII - dar care nu a afectat Transilvania decât începând din a doua treime a secolului al VII-lea - nu se poate vorbi azi decât pe temeiul toponimiei. Sub acest aspect, este cert că o bună parte a toponimiei vechi haţegane, nume de râuri, de locuri sau de aşezări, se explică prin apelative ce aparţin limbii slave.

Determinarea epocii la care aceste apelative au devenit toponime, precizarea unui specific local al toponimiei de origine slavă în raport cu celelalte zone transilvănene şi mai ales a regiunilor din sudul Transilvaniei, ca şi eventualele transformări pe care le-a putut suferi toponimia de origine slavă până în vremea consemnării ei în documente scrise, atunci când societatea haţegană era în mod practic omogen românească, sunt probleme de strictă specialitate ale cercetării lingvistice.

S-a atras oricum atenţia asupra faptului că o mare parte a toponimiei de factură slavă din Transilvania provine în realitate din apelative ale limbii române, care le-a adoptat, după unii autori, încă din secolele VII-VIII, iar după cei mai mulţi specialişti abia în secolele IX-XI, concluzia fiind că fixarea lor ca toponime în epoca anterioară consemnărilor scrise, deci până în secolul al XIV-lea, s-a datorat românilor.

Pentru numele de aşezări determinative sub raport etnic, constatăm existenţa în Ţara Haţegului a unui sat numit Şchei care ar putea trăda prezenţa într-o epocă mai timpurie a unui grup de slavi individualizaţi faţă de mediul înconjurător, chiar dacă satul pare a fi întemeiat relativ târziu. Nume de sate ca Ruşi sau Toteşti, în măsura în care acesta din urmă are sensul de „sat slovac” şi nu se explică prin antroponimul Totea, se leagă foarte probabil de colonizări târzii din secolele XIII-XIV. Cât despre numele de sate care au la origine un toponim de factură slavă, ele nu atestă prezenţa acolo a unei comunităţi slave, în sensul învecinării unor slavi de la Clopotiva cu o comunitate românească aflată la Râu de Mori, ci reflectă doar caracterul eterogen sub aspect lingvistic al toponimiei haţegane, care şi-a pus amprenta asupra numelor de aşezări de-a lungul procesului de fixare în tipare definitive a habitatului medieval.

O dată cu secolul al X-lea devin mai numeroase informaţiile scrise referitoare la împrejurările din partea răsăriteană a Bazinului Carpatic, textele relatând evenimente petrecute în vecinătatea Ţării Haţegului, iar de aici înainte se înmulţesc şi documentele arheologice de care dispunem, documente care se cer interpretate în legătură cu ştirile din izvoarele narative. În regiunea de care ne ocupăm nu au fost descoperite până în prezent vestigii care să ateste prezenţa sau afectarea ei într-un mod oarecare de expediţiile militare întreprinse de războinicii maghiari în Transilvania pe durata secolului al X-lea şi nici instalarea pe durată mai scurtă sau mai lungă a unor centre de autoritate militară a triburilor maghiare. Cu alte cuvinte, din Ţara Haţegului lipsesc aşa-numitele vestigii de tip „honfoglalas”, prezente în număr de altfel redus în alte părţi ale Transilvaniei, iar în lumina realităţilor pe care le constatăm pentru secolele XI -XIV, este foarte probabil ca ele să nu apară nici în viitor.

Faptul că drumul din Banat în sud-vestul transilvan, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, nu a fost utilizat decât mai târziu de către noii veniţi, se explică prin protejarea intrării dinspre vest de către o regiune de dealuri înalte împădurite, improprii instalării unor crescători de vite mari şi de călăreţi obişnuiţi cu câmpia deschisă. Cu atât mai semnificative sunt deci descoperirile din valea Mureşului, pe unul din culoarele tradiţionale de pătrundere din Câmpia Tisei în Transilvania. La Deva a fost descoperită în urmă cu câţiva ani o necropolă din secolul ai X-lea aparţinând unor războinici călăreţi, reflectând foarte probabil instalarea aici pe o durată mai lungă sau mai scurtă a unor elemente legate de triburile maghiare din vremea sedentarizării lor.

Necropola dovedeşte că măcar în anumite perioade ale secolului al X-lea, maghiarii au controlat drumul Mureşului care le asigura accesul spre Alba Iulia şi spre depozitele de sare aflate în vecinătatea ei. Faptul că acest control nu a fost ferit de conflicte şi ciocniri cu mediul în care s-au implantat şi pe care încercau sa-l supună dominaţiei lor, o dovedeşte printre altele prezenţa în necropola de la Deva a unui schelet de călăreţ cu un vârf de săgeată rămas în cavitatea toracică. Oricum, descoperirea necropolei justifică o dată în plus limitele geografice între care abordăm cercetarea „ţării” medievale a Haţegului.

Descoperirea de la Deva şi împrejurările de istorie politico-militară care au afectat culoarul Mureşului în secolul al X-lea nu au în schimb nimic de-a face cu teoriile extravagante care încearcă reconstituirea pe seama unor toponime a realităţilor haţegane din această vreme. Legând între ele numele satelor Căinelu („Kayanfw” şi „Kayanthw” la 1330) de la nord de Mureş cu Călan de pe valea Streiului şi cu Bar de la izvoarele acestuia, Gyorgy Gyorffy crede că ele marchează drumul pe care neamul Bor(Bar)-Kalan, instalat în secolul al X-lea pe Tisa în zona Csongrad, îşi ducea la vărat turmele de vite.

Într-o asemenea viziune, turmele ar fi urcat în fiecare primăvară pe Crişul Alb până la izvoare, treceau peste munte în valea Mureşului, iar de aici urcau pe Strei la deal până la izvoarele acestuia, sub munţii Şureanului şi ai Retezatului. Dincolo de dificultăţile lesne de înţeles ale unui asemenea traseu adoptat pentru deplasarea turmelor de vite mari, este de observat că numele Barului se explică foarte convingător prin grupul de toponime haţegane (Bar-Bărăşti-Bărâce) cu sens de apă mică, loc mlăştinos, iar la izvoarele Streiului unde nu se găsesc păşuni întinse, turmele neamului Bor-Kalan s-ar fi prăpădit desigur cu totul, dacă nu cumva ar fi ales varianta urcării pe păşuni alpine, după cum au făcut dintotdeauna satele haţegane cu turmele lor compuse mai ales din vite mici.

Descoperiri aparţinând secolelor XI-XII ca şi informaţiile din documente de cancelarie mai târzii, permit o altă reconstituire a etapelor şi a modului în care societatea haţegană a venit în contact cu autoritatea proaspătului regat maghiar şi cu elementele legate de el. Este vorba în primul rând de necropola descoperită şi parţial cercetată în urmă cu şapte decenii la marginea Hunedoarei pe Dealul Comorilor (Kincseshegy), care se află în partea dinspre Răcăştia. După distrugerea în 1910 prin lucrări de terasare a circa 60 morminte, săpăturile sistematice din anul următor au reuşit să dezvelească sau să individualizeze alte 54 morminte, fără a epuiza însă obiectivul şi chiar fără a-i cunoaşte extinderea în teren.

Pe temeiul inventarului, a ritului funerar şi a topografiei interne, cimitirul face parte din orizontul aşa-numitelor necropole de tip Bjelo-Brdo, iar monedele descoperite în morminte se întind de la regele Ştefan I (1001-1038) şi până la regele Coloman (1095-1116). Restul inventarului a constat din inele de tâmplă cu capătul întors în formă de S, brăţări şi inele din bronz sau argint, o monetă bizantină de bronz găurită şi folosită ca pandantiv, iar într-un mormânt s-a descoperit un vârf de săgeată din fier.

O recentă analiză topografică a părţii descoperite din necropolă a dus la concluzia că ea a fost folosită pe durata a trei generaţii, cam 70-75 de ani şi că începuturile ei se plasează pe la 1020-1030, ceea ce înseamnă că în jurul anului 1100 a încetat să mai fie folosită. Cu toate rezervele determinate de cunoaşterea doar parţială a complexului şi de modul în care a fost publicat, fără rigoarea pretinsă azi de valorificarea şi interpretarea cercetărilor de acest gen, concluziile par acceptabile şi pot servi drept bază pentru includerea necropolei în contextul istoric al regiunii.

Prezenţa acestui cimitir mare din secolul al XI-lea la Hunedoara, cu mormintele dispuse pe şiruri aparţinând unor familii „mari” şi cu aproape jumătate din numărul mormintelor aparţinând unor copii, atestă existenţa unei colectivităţi săteşti stabile, a cărei aşezare trebuie să se fi aflat la cel mult 2-3 km distanţă. Abandonarea necropolei în jurul anului 1100 nu trebuie privită ca oglindind dispariţia aşezării deoarece, pe temeiul celor cunoscute până acum, cimitirele de acest fel din Transilvania îşi încetează existenţa la începutul secolului al XII-lea, când colectivităţile respective încep să-şi îngroape morţii în jurul bisericilor.

Interpretarea etnică a necropolei a dat naştere la opinii diferite. Autorul cercetării de pe Dealul Comorilor a crezut că este vorba de o comunitate modestă de slavi, lipsită de mijloace materiale şi trăind sub dominaţie maghiară, întemeindu-se pe aceeaşi observaţie, a relativei sărăcii de inventar funerar caracterizat şi de absenţa armelor, dar comparând totodată necropola cu aceea contemporană de la Moldoveneşti, K. Horedt vorbeşte de „o populaţie slavă sau slavo-română, care locuia în secolul al XI-lea în această regiune, amestecată în parte cu ungurii”. G. Bako are în vedere în primul rând condiţia socială a colectivităţii care a folosit necropola, considerând-o ca fiind de „oameni ai cetăţii”.

Or, după cum se ştie, „oamenii cetăţii” (castrenses) au reprezentat în secolele XI-XIII categoria socială inferioară a ţărănimii libere, iar clasa ţărănimii iobage s-a format la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea în principal prin daniile acordate marilor feudali sau bisericii cu asemenea sate de „oameni ai cetăţii”. Sub aspect etnic, „oamenii cetăţii” au constituit o categorie foarte eterogenă, deoarece în această condiţie a fost integrată cea mai mare parte a populaţiei găsite de maghiari în interiorul arcului carpatic. Pe de altă parte însă, subliniind asemănările dintre necropola hunedoreană şi aceea de la Moldoveneşti, pe care o atribuie tot unei colectivităţi de „oameni ai cetăţii”, G. Bako optează implicit pentru caracterul maghiar al cimitirului din marginea Hunedoarei.

Informaţiile din izvoarele de cancelarie ceva mai târzii justifică aceste interpretări, dar permit şi precizări suplimentare. În întreaga regiune de care ne ocupăm, constatăm că singura zonă cu sate de mică nobilime maghiară se află în secolele XIII -XIV pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului, până la malul Mureşului. Este vorba de Hăşdat, Buituri, Răcăştia, Cristur, Pestişu Mare şi de alte câteva sate învecinate, care apar ca aşezări ale unor comunităţi dependente înainte vreme de o cetate regală, fiind mai degrabă aşezări de „iobagi ai cetăţii” sau chiar de „iobagi ai sfântului rege” decât de „oameni ai cetăţii”. Necropola de pe Dealul Comorilor a aparţinut foarte probabil aşezării învecinate de la Răcăştia.

Data de început a acestei necropole ne lasă să înţelegem că încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, poate către sfârşitul domniei lui Ştefan I care, după cum se ştie, a luat în stăpânire centrul politic de la Alba Iulia, autoritatea noului regat a fost preocupată de controlarea directă a zonei bogate în minereu de fier de la Hunedoara. În acest scop au fost împinse pe Cerna în sus, până în dreptul exploatărilor de minereuri feroase, colectivităţi legate de autoritatea coroanei.

Originea lor etnică este mai greu de precizat, a putut fi vorba de grupuri de slavi aduşi din altă parte a regatului, după cum s-ar putea să fi fost descendenţi ai maghiarilor sedentarizaţi de două-trei generaţii. Cert este că s-au instalat sub formă de obşti săteşti care şi-au împărţit între familiile componente hotarul luat în stăpânire, iar această împărţire pe familii a hotarului se constată două secole mai târziu când au avut loc procesele de ieşire din indiviziune. Cert este de asemenea că, chiar dacă nu au fost iniţial colectivităţi maghiare, în secolele XIII-XIV respectivele aşezări aparţineau mediului maghiar din comitat.

Nu avem motive să credem că noile colectivităţi instalate în zona exploatărilor de fier ar fi fost angajate direct în activitatea productivă. S-a încercat acreditarea ideii că maghiarii din prima jumătate a secolului al X-lea s-ar fi îndeletnicit cu exploatarea zăcămintelor din regiunile pe care le-au luat în stăpânire, iar în acest sens a fost invocat textul unei cronici apusene care relatează că în fiecare iarnă, în lunile care precedau declanşarea expediţiilor de pradă îndreptate împotriva occidentului Europei, meşterii lor făurari confecţionau sumedenie de arme şi de vârfuri de săgeţi.

Dar între făurirea de arme în ateliere, din fierul adus acolo sub formă de lupe de la exploatările miniere şi obţinerea fierului brut prin reducerea minereului, este o deosebire esenţială. Această din urmă activitate, presupunând cunoaşterea particularităţilor fiecărui zăcământ de minereu în parte ca şi a proceselor tehnologice adecvate minereului respectiv, în scopul obţinerii turtelor de fier atât de preţuite şi de căutate pretutindeni în evul mediu timpuriu, nu putea fi îndeplinită decât de localnicii care şi-au transmis din generaţie în generaţie experienţa acumulată.

Dacă este firesc ca regalitatea maghiară să fi luat în stăpânire foarte devreme procesele productive dintr-o ramură atât de importantă a economiei, procese care se petreceau la numai 20-30 km depărtare de drumul Mureşului pe care războinicii maghiari l-au controlat şi în anumite perioade din secolul anterior, este la fel de probabil ca activitatea productivă din zona ocnelor de fier de la Hunedoara să fi aparţinut localnicilor. Într-o epocă mai târzie, atunci când documentele scrise ne permit să pătrundem în interiorul organizării şi funcţionării topitoriilor de fier de pe domeniul Hunedoarei, constatăm că forţa de muncă aparţinea satelor româneşti din munţii Poiana Ruscăi, învecinate Hunedoarei.

Nu poate încăpea îndoială asupra faptului că zăcămintele bogate de fier din regiune au fost exploatate cu mai mare sau mai mică intensitate în toată perioada care s-a scurs de la părăsirea provinciei romane şi până la luarea în stăpânire a acestei activităţi de către regatul arpadian. A fost deseori invocat în acest sens şi cuptorul descoperit în urmă cu un secol la Ghelar, atribuit secolului al IX-lea, chiar dacă această datare nu ni se pare în nici un fel asigurată datorită faptului că nu s-a consemnat cu prilejul descoperirii nici un element cu dată certă, iar evoluţia tehnicilor metalurgice a fost la începuturile evului mediu foarte înceată, astfel încât încadrarea cronologică pe temeiul unor particularităţi tehnice nu poate fi restrânsă la un secol anume. Avem în schimb certitudinea că întreaga regiune adăposteşte numeroase vestigii ale activităţii de reducere a minereurilor de fier, din epoca post-romană şi până la organizarea mai temeinică a acestei îndeletniciri în evul mediu dezvoltat, vestigii ce aşteaptă să fie cercetate şi cunoscute.

Nici formele concrete în care a fost organizată această implantare a regatului maghiar din zona Hunedoarei, ca o prelungire spre sud a culoarului de pe Mureş, nu pot fi reconstituite decât ipotetic. Regiunea trebuie să fi aparţinut la început, sub aspect administrativ, în mod nemijlocit de Alba Iulia, iar menţionarea târzie a Hunedoarei ca ţinând de comitatul Albei nu credem să fie o eroare întâmplătoare, ci să reflecte tocmai această situaţie anterioară. Organizarea unui comitat al Hunedoarei s-a produs abia după invazia tătarilor, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, foarte probabil în anii ’70 ai acestui secol.

Vom avea prilejul să revenim mai pe larg asupra subiectului în capitolul dedicat organizării politico-administrative a Ţării Haţegului, dar de pe acum putem preciza că atât de târzia constituire a comitatului Hunedoarei s-a datorat numărului redus al aşezărilor controlate şi depinzând de autorităţile regale, aşezări restrânse pe linia Mureşului şi cu puţine prelungiri în afara acestei văi principale.

Este totuşi foarte probabil ca şi în regiunea noastră să fi existat încă din secolul al XI-lea un punct de sprijin militar al autorităţii regale, o fortificaţie sau o întăritură cu caracter permanent de care să depindă colectivităţile străine venite şi instalate în zonă, pe care aceste obşti să o slujească şi întreţină şi care să vegheze asupra lor. Prezenţa fortificaţiei este dovedită de chiar numele Hunedoara, care conţine apelativul „cetate” (Hunyad+var, Huned+oara).

La stadiul actual al cercetărilor, singura fortificaţie din zonă care poate fi atribuită secolelor XI-XII este cetatea de pământ de pe dealul Sânpetru de la Hunedoara. Situată într-o poziţie excepţională din toate punctele de vedere, pe un promontoriu înalt mărginit de râurile Cerna şi Zlaşti care se împreună chiar sub cetate, aceasta are un plan oval mult alungit cu diametrele de cea 220 respectiv 70 m, iar cele aproape 2 ha ale suprafeţei sale sunt delimitate de pante abrupte, completate pe latura de est cu un val de pământ. Poarta se găseşte spre sud, între capătul valului şi marginea abruptă a promontoriului

Marea cantitate de ceramică din prima epocă a fierului care se găseşte în grosimea valului, se datorează fie existenţei iniţiale pe platou a unei aşezări dacice timpurii, fie chiar construirii fortificaţiei - în prima ei fază - în epocă dacică. A doua ipoteză ni se pare mai probabilă şi în acest caz fortificaţia dacică de pământ a fost doar refăcută şi refolosită la începuturile mileniului nostru, după cum s-a mai întâmplat în multe alte locuri. Nu putem exclude nici eventualitatea ca fortificaţia să fi fost construită sau refolosită în secolele IX-X d.Hr.

Pentru aceste întrebări ca şi pentru cunoaşterea sistemului de amenajări cu lemn ce au însoţit şi completat valul, precum şi a construcţiilor care au existat în interior, se cer întreprinse cercetări metodice. Pe de altă parte, credem că această cetate de lemn şi pământ a fost abandonată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după invazia mongolă, iar locul ei şi până la un punct funcţiile sale au fost preluate de o cetate mică din zid construită la o distanţă de cea 300 m, cu cea 40 m mai jos, cetate ale cărei resturi au fost identificate în temeliile castelului ridicat la mijlocul secolului al XV-lea.

Indiferent de soluţiile adoptate sub aspectul organizării administrative şi de data la care zona Hunedoarei a căpătat pentru autorităţile regale propria individualitate, pare în afara îndoielii că fortificaţia de pe dealul Sânpetru şi cetatea de zid care i-a luat locul se află la originile comitatului Hunedoara, un argument decisiv în acest sens fiind numele păstrat de această unitate administrativă în evul mediu, când centrul ei se afla la Deva. Nici despre cetatea medievală de zid de la Deva nu avem ştiri anterioare mijlocului secolului al XIII-lea. Ea exista la 1264 şi datorită caracterului izolat al vârfului de deal pe care se află, departe de vatra veche a aşezării, pare probabil ca fortificaţia ridicată în anii de după invazia mongolă să nu fi fost precedată pe acel loc de o cetate de pământ şi lemn din secolele XI-XII sau din mileniul anterior.

De aşezarea secolelor XI-XII de la Deva se leagă în schimb o necropolă, semnalată încă din 1894 ca aflându-se la marginea sudică ele atunci a oraşului, într-o vie, conţinând schelete de adulţi şi de copii cu orientarea vest-est şi privirea spre răsărit. Din inventarul funerar au fost atunci recuperate vârfuri de săgeţi, un vârf de lance din fier, oale caracterizate de descoperitor drept „grosolane” şi o monedă de la regele Ladislau I (1077-1095). Aceste informaţii sumare lasă deschisă eventualitatea ca necropola să-şi aibă începuturile încă din jurul anului 11000. Ea pare să facă parte din orizontul cimitirelor „de tip Bjelo-Brdo”, fiind în orice caz contemporană cu aceea de la Hunedoara.

Tot în partea de sud-est a oraşului Deva s-au descoperit, cu prilejul reluării în 1968 a săpăturilor dintr-o villa rustica cercetată mai demult, urme de locuire aparţinând în principal secolului al XI-lea, poate secolelor XI-XII. Datarea se întemeiază, printre altele, pe prezenţa căldărilor de lut, găsite în preajma unei vetre amenajate între ruinele romane. Necropola medievală timpurie de la Deva şi-a găsit relativ recent un corespondent constând dintr-un monument arheologic similar, din păcate deocamdată şi el doar fragmentar cunoscut.

Dar marginea de nord a oraşului Simeria, pe malul Mureşului, cu prilejul cercetărilor dintr-o aşezare hallstattiană, s-au descoperit mai multe schelete aparţinând secolelor XI-XII, făcând parte dintr-o necropolă întinsă al cărei inventar funerar conţine printre altele şi inele de tâmplă din bronz cu capătul răsucit în formă de S. Numărul mare al mormintelor a fost evidenţiat de resturile apărute pe suprafaţa terenului, ca urmare a distrugerii treptate suferite de obiectiv datorită agenţilor atmosferici şi arăturilor adânci.

Pe temeiul puţinelor informaţii pe care le deţinem, pare ca necropola de lângă Simeria să fie puţin mai recentă decât aceea de pe Dealul Comorilor de la Hunedoara, sau eventual ca epoca ei de folosire să se fi prelungit mai mult, deoarece inelele de tâmplă cu diametrul mare descoperite la Simeria aparţin unui tip mai nou decât piesele asemănătoare din argint descoperite la Hunedoara. Cât priveşte aşezarea căreia i-a aparţinut, dispunem în vecinătate, la distanţe de câte circa 1 km, de vetrele vechi ale satelor Dedaci-Biscaria şi Săuleşti, amândouă atestate în secolul al XIV-lea ca fiind aşezări de mică nobilime maghiară, descinzând deci foarte probabil din foşti „iobagi de cetate”.

În afara implantărilor de colectivităţi străine produse în secolele XI-XII în teritoriul de care ne ocupăm, explicate de legătura cu drumul mare al Mureşului şi de interesul regatului arpadian pentru exploatările de fier din împrejurimile Hunedoarei, trebuie urmărită şi măsura în care zona a fost afectată de acţiunile marilor feudali laici sau eclesiastici. Asemenea acţiuni au marcat în felul lor evoluţia de dinainte de vremea ştirilor scrise a regiunii, deoarece se ştie că în alte părţi ale Transilvaniei, suprapunerea marilor domenii feudale nobiliare şi bisericeşti peste comunităţile săteşti libere a dus la topirea acestora din urmă în mediul uniform al ţărănimii aservite şi a împiedicat structurile social-politice mai vechi să-şi găsească ecouri în documente de cancelarie din vremea din care acestea ni s-au păstrat.

Şi sub acest aspect putem desluşi unele realităţi mai vechi pe temeiul informaţiilor conţinute de documente de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi din secolul următor. Trebuie să luăm în considerare trei familii nobiliare importante. Prima descinde din neamul Akos, care şi-a avut centrul stăpânirilor pe Mureş în depresiunea situată mai jos de Deva, între Brănişca (cu sensul poartă mică, trecătoare) şi defileul de la Zam, gravitând în jurul Iliei. O ramură a familiei a creat un al doilea domeniu, tot în vecinătatea zonei de care ne ocupăm, la nord de Mureş, cu centrul la Geoagiu de Jos.

Începuturile acestor domenii ca şi istoria mai veche a neamului Akos interesează mai puţin analiza ce întreprindem; trebuie în schimb să consemnăm că descendenţi ai săi stăpâneau înainte de 1300 şi cel puţin două sate de pe cursul inferior al Streiului. Data apariţiei acestei stăpâniri în regiunea ce ne preocupă, probabil ca o extindere a domeniilor mai vechi ale familiei, ar putea fi destul de timpurie, poate în paralel şi în legătură cu instalarea pe valea învecinată a Cernei a colectivităţilor de „iobagi de cetate”, cu care descendenţii neamului Akos au intrat de altfel în legături de rudenie. Dar spre deosebire de satele cu mică nobilime maghiară din vecinătate, cele stăpânite pe valea Streiului de familia Akos par a fi fost sate româneşti aservite, desprinse din legăturile lor cu mediul haţegan.

A doua familie a fost de origine germană, o ramură a neamului Hermann din care a descins şi familia Lackfi, cu rol atât de important în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea. Domeniul mai vechi al acestei familii pare a fi fost pe Mureşul inferior de unde, la o dată greu de precizat, ea a reuşit să-şi constituie un nou domeniu în vecinătatea Devei, cu centrul la Mintia.

Pe valea Cernei şi pe un afluent al acesteia, descendenţii neamului Hermann şi-au creat un mic domeniu, poate ca urmare a unei danii regale ce nu ni s-a păstrat, cu centrul la Pestişu Mic de care mai ţineau alte trei sau patru sate. Acestea din urmă au fost în mod cert sate româneşti aservite, precizate ca atare de documente, iar instalarea familiei Hermann în regiunea de care ne ocupăm nu poate fi mai veche de sfârşitul secolului al XIII-lea. Chiar instalarea ei la Mintia, între cetatea Deva şi domeniul neamului Akos, evocă mai degrabă condiţiile de după invazia mongolă, poate cele din vremea constituirii comitatului Hunedoara prin anii ’70 ai secolului.

A treia familie nobiliară importantă, cu rol marcant în perioada mai târzie şi cu mari domenii în alte părţi ale Transilvaniei, a fost familia Bethlen. Da sfârşitul secolului al XIV-lea constatăm prezenţa ei la hotarul dintre Depresiunea Haţegului şi cursul inferior al Streiului, stăpânind acolo unul sau două sate. Satul de reşedinţă, Bretea Streiului, avea însă parohie catolică încă din prima jumătate a secolului numit şi juca un rol important în regiune ca loc de vamă pe drumul care urcând de-a lungul Streiului se despărţea în două ramuri la Haţeg sau Sântămăria Orlea, o ramură spre depresiunea de la izvoarele Jiurilor, iar a doua spre Poarta de Fier a Transilvaniei.

Poate că tot aici cobora iniţial şi drumul ce venea peste deal de la Hunedoara. Caracterul izolat al acestei stăpâniri din Ţara Haţegului a familiei Bethlen ne lasă să înţelegem că ea s-a datorat unei danii regale accidentale, probabil abia din secolul al XIV-lea, privind o aşezare întemeiată cândva în a doua jumătate a secolului al XIII-lea în împrejurări asupra cărora vom reveni. Pe acest temei putem afirma totodată că cel târziu din secolul al XIII-lea a început să fie mai intens folosită şi calea de legătură dintre cursul mijlociu al Mureşului şi Banat prin Depresiunea Haţegului şi Poarta de Fier a Transilvaniei.

Am zăbovit asupra evenimentelor şi situaţiilor din secolele XI-XIII ce au diversificat tabloul istoric la marginile Ţării Haţegului şi au dus la instalarea unor colectivităţi străine mediului local, deoarece numai pe această cale pot fi reconstituite epoca, limitele şi condiţiile în care societatea haţegană a venit în contact cu rânduielile noi introduse aici de regatul medieval maghiar. Inventarului întocmit se mai pot adăuga cele două sate de la marginea Ţării Haţegului stăpânite de mari feudali eclesiastici, nu atât pentru a sublinia un rol oarecare jucat în zonă de aceştia din urmă, ci pentru a evidenţia contrarul - absenţa din Ţara Haţegului a unor întinse domenii bisericeşti.

Putem astfel preciza că 80-90% din teritoriul de care ne ocupăm nu a fost afectat în mod direct de evenimentele determinate de progresele regatului maghiar în secolele XI-XIII şi că aşezările existente acolo în secolul al X-lea şi-au putut urma viaţa şi evoluţia în pofida modificării treptate a cadrului politic. Pe de altă parte însă, analiza noastră evidenţiază că la marginile nordice ale Ţării Haţegului s-a produs de timpuriu un contact între aşezări aparţinând mediului local şi aşezări stabile ale unor comunităţi străine venite din afară, contact ce a devansat cu un secol sau chiar cu două secole procese similare petrecute la alte margini ale Transilvaniei.

Această vecinătate, iar în unele cazuri această convieţuire, ca şi preliminariile integrării Ţării Haţegului între hotarele regatului medieval maghiar, trebuie să fi avut drept consecinţă difuzarea unor elemente de civilizaţie, modificări specifice în sfera instituţiilor, precum şi - nu în ultimul rând - legături între indivizi. Este greu de crezut că. Începând cu secolul al X-lea şi pe durata a patru secole, relaţiile mediului local cu lumea instalată în preajma sa au însemnat un permanent conflict.

Ne putem astfel întreba care este semnificaţia antroponimului Ungur-Ungor pe care-l întâlnim în două familii cneziale româneşti haţegane, dacă el se datorează pătrunderii şi adoptării în feudalitatea haţegană a unor persoane izolate sau a unor familii de origine maghiară, sau dacă el este doar o poreclă, datorată unor întâmplări petrecute în viaţa personajului sau a predecesorilor săi. Poreclă cu înţelesul de căpetenie pare a fi fost la început numele Cândea, care-şi găseşte explicaţia logică în demnitatea kende ce exista în secolele IX-X la triburile maghiare, nume care la începutul secolului al XIV-lea încă mai era consemnat ca „dictus Kende” - zis Cândea - în familia cnezială românească de la Râu de Mori.

Analiza întreprinsă oferă totodată certitudinea că documentele arheologice din afara teritoriului afectat de colectivităţile nou instalate la marginile Ţării Haţegului în secolele XI-XIII, reprezintă vestigii rămase pe teren de la obştile săteşti ale românilor haţegani. În unele situaţii privilegiate ale cercetării, asemenea vestigii din secolele XI-XIII se continuă în mod direct cu documente arheologice din secolele XIV-XV a căror interpretare şi atribuire sunt asigurate de coroborarea lor cu informaţiile documentelor de cancelarie. Un asemenea caz, cu caracter excepţional în ceea ce priveşte certitudinea interpretărilor, a. fost evidenţiat de cercetările întreprinse în anii 1975-1976 la Streisângeorgiu.

Capela de curte de la Streisângeorgiu (oraş Călan) împreună cu reşedinţa cnezială ale cărei resturi s-au descoperit în vecinătatea ei, îşi au. Începuturile în secolul al XI-lea, când biserica a fost din lemn, ea fiind apoi înlocuită pe la 1130-1140 printr-un monument din zid cu acelaşi plan şi aceleaşi dimensiuni, ridicat din spolii romane şi cărămidă. Necropola clin jurul bisericii, cu primele morminte aparţinând vremii când monumentul era încă din lemn, a continuat să fie folosită până în zilele noastre.

Pe primul strat de tencuieli din interiorul bisericii, vizibil azi în câteva locuri, se păstrează litere-din însemnări zgâriate cu caractere chirilice, în timp ce pe al doilea strat de tencuieli, dezvelit recent pe porţiuni mai mari, se află cunoscuta pisanie pictată la 1313-1314 în care este pomenit înnoitorul de atunci al lăcaşului, cneazul Balea, alături de preotul Naneş şi de zugravul Teofil.

Mormintele din secolele XI -XIII din necropola bisericii de curte de la Streisângeorgiu conţin drept inventar funerar, în afara monedelor de la regii maghiari pe temeiul cărora au fost posibile încadrări cronologice mai strânse, numeroase piese de podoabă. Printre acestea din urmă reţin atenţia inelele de tâmplă cu capătul răsucit în formă de S, precum şi brăţările sau inelele împletite din sârmă de bronz sau argint. Asemenea podoabe au fost răspândite în acea vreme pe o arie foarte întinsă din răsăritul Europei, ele caracterizând inventarele cimitirelor aparţinând orizontului aşa-numitelor „necropole de tip Bjelo-Brdo” din Bazinul Carpatic, dar sunt prezente şi la Dunărea de Jos sau în nordul Peninsulei Balcanice.

Nu putem intra aici în discuţia de detaliu privind originea şi începuturile „culturii Bjelo-Brdo”, care a fost un concept de sistematizare a descoperirilor ce ni se pare depăşit la actualul stadiu al cercetărilor şi interpretărilor. În ceea ce priveşte atribuirea etnică a marii majorităţi a documentelor materiale din secolele XI-XII, considerate ca aparţinând acestei „culturi arheologice”, ea nu poate fi făcută decât în contextul tuturor categoriilor de informaţii privind condiţiile specifice ale fiecărei zone determinate geografic, în spiritul metodei pe care am adoptat-o.

Nici chiar analizele antropologice - care la Streisângeorgiu au relevat „variante sud- şi central-est-europene ale tipului mediteranoid” - nu pot fi concludente pentru această vreme fără luarea în considerare şi a altor date. Cifrele avansate pentru demonstrarea amplorii demografice pe care a avut-o migraţia maghiară la sfârşitul secolului al IX-lea sunt mult exagerate, iar comunităţile săteşti pe care le întâlnim în Bazinul Carpatic după sedentarizarea maghiarilor, începând cu sfârşitul secolului al X-lea, sunt rezultatul unor sinteze etnice în care populaţia premaghiară a jucat rolul principal.

Rămâne un obiectiv de viitor determinarea măsurii în care zonele de margine sau mai greu accesibile ale Transilvaniei, caracterizate în secolele XIII-XIV de un habitat omogen şi dens românesc, vădesc şi în secolele XI-XII un specific antropologic care să poată fi sesizat în necropole. Revenind la Streisângeorgiu, constatăm că inventarul funerar din secolele XI-XIII al acestei necropole româneşti, aflată atunci în jurul unei capele de curte, pledează pentru absenţa de trăsături etnice la majoritatea podoabelor acestei vremi.

Descoperiri din alte părţi ale Transilvaniei confirmă concluzia. Podoabele simple şi accesoriile de costum din argint sau aramă ar putea servi atribuirilor etnice doar sub condiţia reconstituirii portului cu ajutorul lor, de pildă stabilind că şirurile de inele de tâmplă cu capătul răsucit în formă de S au fost fixate pe şuviţe de piele purtate în jurul frunţii, dar asemenea elemente de port nu au fost atestate la Streisângeorgiu.

Răspândirea în mediul românesc a anumitor podoabe ca şi adoptarea de către acest mediu a unor elemente de cultură materială create în afara lui şi aduse aici în secolele X-XII din alte părţi, au depins de intensitatea şi de specificul relaţiilor cu comunităţile străine aşezate în vecinătate. Pe plan mai general, deosebirile zonale din Transilvania, sub aspectul inventarului arheologic aparţinând secolelor XI-XIII, nu reflectă atât deosebiri etnice, cât decalaje de evoluţie. Zonele mai puţin afectate de sintezele etnice şi de omogenizarea determinată de noile condiţii politice, ne apar ca fiind mai „tradiţionale”, sau ca având caractere „arhaice”.

Ca revers al situaţiei, dispariţia trăsăturilor „arhaice” din cultura materială nu a fost rezultatul unor modificări etnice, ci consecinţa integrării respectivelor zone în circuitul mai larg al schimburilor de produse şi experienţe, conectarea lor treptată la centre noi ale progresului economic şi ale producţiei de bunuri98. Acest proces de omogenizare a cuprins desigur într-o etapă mai timpurie vârfurile societăţii româneşti, fiind sesizabil în special în domeniul podoabelor şi al pieselor de costum.

Nici ceramica secolelor XI-XIII nu a putut avea în Transilvania decât în mod excepţional particularităţi care să reflecte deosebiri etnice. Apariţia la un moment dat şi într-o anumită zonă a unor tipuri sau forme ceramice noi, de felul căldărilor de lut sau al ceramicii coloniştilor saşi, reprezintă asemenea situaţii de excepţie, iar respectivele materiale au putut avea doar într-o perioadă scurtă, de una-două generaţii, o amprentă etnică, înainte de a se difuza în mediile învecinate.

Pentru a folosi asemenea materiale în scopul reconstituirilor etnice, se cere prin urmare datarea foarte strânsă a descoperirilor şi cunoaşterea detaliată a situaţiei din întreaga parte răsăriteană a Bazinului Carpatic. Nici prima şi nici a doua condiţie nu sunt deocamdată îndeplinite. Din această cauză nu putem lua în considerare nici aşa-numita „ceramică de tip Ciugud”, concept propus în urmă cu trei decenii şi căruia i s-au atribuit semnificaţii etnice.

Mai utilă ni se pare împărţirea ceramicii secolelor XI-XIII în „timpurie” şi „târzie”, cu hotarul dintre aceste două grupe cronologice situat în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cu toate că cercetătorii care au adoptat această categorisire greşesc atunci când atribuie materialelor semnificaţii etnice pe care ele nu le-au avut, sau când neglijează decalajele zonale fireşti ale procesului omogenizării treptate a unor aspecte de cultură materială.

În lipsa unor aşezări săteşti dezvelite integral prin săpături metodice, discuţia din domeniul arheologiei satului transilvănean al secolelor XI-XIII se duce deocamdată mai ales pe temeiul ceramicii. Iar ceramica acestei epoci este înainte de toate oala simplă, fără toartă, numită şi „oală-borcan” atunci când lăţimea fundului şi gâtul scund sugerează forma actualelor recipiente de sticlă, oală ce a evoluat în mod logic pe durata câtorva veacuri din oalele secolelor VIII-IX modelate la roata înceată şi prevăzute cu un repertoriu decorativ realizat în concordanţă cu tehnica modelării.

Dispariţia treptată a unor forme ceramice vechi, cum a fost cazul tăviţelor modelate cu mâna sau a ceramicii cenuşii modelate la roata rapidă şi decorate cu linii lustruite, s-a datorat fie progreselor tehnice, fie încetării producţiei unor centre de olari şi nu reflectă deci modificări etnice, după cum nici răspândirea unor categorii sau forme ceramice noi pe teritorii întinse, nu a fost rezultatul modificării fondului etno-demografic din acele teritorii.

Cu alte cuvinte, ceramica din secolele XI-XIII care marchează vetrele de sate româneşti din Ţara Haţegului nu este „ceramică românească” decât în măsura în care celelalte informaţii de care dispunem, precum şi aprecierea de ansamblu a situaţiei din regiune, ne încredinţează că aşezările în care o descoperim aparţin mediului localnic, desemnat ulterior de documente ca fiind românesc. Aceste documente arheologice nu au coloratură etnică ci reflectă mai degrabă un anumit stadiu al asimilării de către mediul local a producerii şi folosirii unor bunuri de uz curent, cu largă răspândire în Transilvania ca şi în regiunile de dincolo de marginile ei.

La Streisângeorgiu de pildă, în altarul bisericii de curte, s-au descoperit fragmentele unei căldări (cazan) de lut, îngropată acolo foarte probabil în scop ritual cu prilejul construirii monumentului de zid şi datând deci din prima jumătate a secolului al XII-lea. Situaţia îşi găseşte o analogie la altă margine a regatului arpadian din acest secol.

Este evident că chiar dacă au avut iniţial un specific etnic, la sfârşitul secolului al X-lea sau mai degrabă la începutul secolului al XI-lea în anumite zone din interiorul arcului carpatic, aceste căldări de lut nu mai aveau în secolul al XII-lea un asemenea caracter. Ele ar putea fi semnificative în acest sens doar - eventual - sub condiţia cercetării exhaustive a unui mare număr de aşezări din diferite zone ale Transilvaniei şi a stabilirii unor valori procentuale. Căldări de lut s-au găsit de altfel şi în reşedinţa cnezială din vecinătatea capelei, sau chiar la Sarmizegetusa-Britonia, deasupra ruinelor romane, datând în linii mai generale din secolul al XII-lea.

Marea majoritate a materialelor ceramice din secolele XI -XIII descoperite la Streisângeorgiu, Strei, sau în alte aşezări româneşti din Ţara Haţegului, sunt fragmente de oale fără toartă cu caractere tipologice comune întregii Transilvanii, modelate la roata înceată din pasta grosieră şi decorate cu caneluri, linii în val şi împunsături, realizate cu un instrument ascuţit sau cu pieptenele, arse roşcat-cenuşiu sau brun-cărămiziu în cuptoarele simple ale unor meşteşugari aparţinând mediului sătesc.

Dată fiind cantitatea redusă a materialelor de care dispunem, este deocamdată greu de vorbit despre un specific local al producţiei de ceramică, după cum nici datările foarte strânse nu se pot sprijini pe asemenea descoperiri. Actualul stadiu al cercetărilor permite doar încadrări cronologice mai largi, pe durata unui întreg secol sau chiar a două secole - în cazul nostru secolele XI-XII şi XII-XIII - a celor mai multe descoperiri de ceramică.

Datări mai strânse permit doar descoperirile monetare. Da Strei de pildă, în jurul capelei de curte considerată de cei mai mulţi autori ca fiind de la sfârşitul secolului al XIII-lea deoarece reprezintă o replică mai modestă a monumentului romanic târziu de la Sântămăria Orlea, dar pentru care sunt şi motive să se propună o datare abia în prima jumătate a secolului al XIV-lea, au apărut destul de multe fragmente ceramice aparţinând secolelor XI-XIII, dar şi o monedă de la Ştefan I (1001-1038), deşi din păcate în pământul răscolit de înmormântări târzii. Mormintele recente ca şi condiţiile în care s-au desfăşurat cercetările de la Strei şi despre care a fost deja vorba, au împiedicat urmărirea sistematică a complexelor de locuire de acolo, dezvelirea reşedinţei feudale căreia i-a aparţinut capela şi investigarea metodică a începuturilor necropolei medievale.

De aceste începuturi se leagă câteva morminte creştine de inhumaţie surprinse la nord-vest de biserică, lipsite de inventar şi practicate la adâncimea foarte mică de 0,70-0,80 m. Dacă ţinem seama de faptul că dinarii lui Ştefan I au avut o circulaţie foarte redusă şi s-au descoperit mai ales ca inventar funerar, este mai mult decât probabil ca aceste morminte să fie cu mult mai vechi decât biserica de zid.

Avem deci motive să credem că la Strei a existat iniţial o biserică de lemn, cu începuturi cel puţin la fel de vechi ca şi moneda din prima jumătate a secolului al XI-lea. Dar spre deosebire de situaţia de la Streisângeorgiu situat pe malul opus al râului, monumentul de lemn de la Strei nu a putut fi localizat pe teren deoarece el s-a aflat foarte probabil la oarecare distanţă de locul pe care s-a ridicat biserica de zid.

Ceramică din secolele XI-XIII a fost găsită prin cercetări de suprafaţă şi în alte câteva locuri, trădând de fiecare dată existenţa unei vetre de aşezare sensibil anterioară epocii din care posedăm primele informaţii scrise. Astfel, în centrul satului Răchitova, pe terasa situată la nord de actuala biserică, descoperirile pun în modul cel mai serios sub semnul întrebării afirmaţia dintr-un document de la 1360 după care satul „a fost întemeiat” prin anii 1300-1320. Fragmente de la oale modelate cu roata de mână, având interiorul buzei decorat cu linie trasată vălurit, găsite la Răchitova, nu pot fi mai târzii decât sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul celui următor.

Cu alte cuvinte, „întemeierea” consemnată la 1360 nu a însemnat decât cel mult epoca de permanentizare a unei vetre de sat folosite, fie şi intermitent, din vechime, vatră “care ţinea de Densuşul aflat peste deal în raport cu valea Răchitovei, dacă nu cumva avem de-a face cu un simplu argument juridic care să asigure câştig de cauză familiei cneziale din Densuş, sau dacă nu trebuie să înţelegem această „întemeiere” ca fiind echivalentă cu ridicarea la Răchitova a turnului-locuinţă al cnezilor Dansuşeni.

Despre monumentele româneşti din Ţara Haţegului, anterioare ştirilor scrise referitoare la satele în care se află şi reprezentând deci mărturii ale existenţei aşezărilor cu mult înainte de intrarea acestora în atenţia cancelariilor regatului, vom mai avea prilejul să vorbim. Ne oprim în schimb aici asupra câtorva mărturii arheologice care ilustrează anumite episoade din evoluţia habitatului haţegan şi din istoria politică a regiunii în secolul al XIII-lea.

Este vorba în primul rând de refacerea şi reutilizarea în epoca medievală a cetăţii dacice de la Baniţa, prin construirea unui zid exterior de incintă din piatră legată cu mortar. Este în afara îndoielii că acestui zid i-au corespuns construcţii medievale în interiorul incintei, poate ridicarea unor încăperi pe temeliile de epocă dacică sau doar adăposturi uşoare de lemn amplasate pe terasele amenajate de constructorii daci, deoarece în cetate s-a găsit ceramică medievală, dar cercetările mai vechi n-au urmărit decât vestigiile antice.

Dat fiind locul acestei cetăţi, la marginea sud-estică a Depresiunii Haţegului, pe o înălţime proeminentă care domină drumul ce leagă izvoarele Streiului de depresiunea de la izvoarele Jiului, fortificaţia medievală de la Baniţa pare a fi fost o cetate de hotar care controla accesul dinspre sud în bazinul Streiului. Instalarea unei garnizoane la Baniţa trebuie deci atribuită unei autorităţi interesate în desprinderea Ţării Haţegului de teritoriile aflate spre sud.

Sub rezerva cercetărilor care vor trebuie reluate la Baniţa, credem că această autoritate a fost reprezentantul de la Haţeg al coroanei maghiare, iar epoca refacerii cetăţii dacice se plasează în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, ulterior datei la care Diploma cavalerilor ioaniţi reflectă preocuparea regalităţii arpadiene de a desprinde Ţara Haţegului de voievodatul Olteniei. Ceramica găsită în cetatea de la Baniţa confirmă această datare şi implicit interpretarea noastră.

Tot în legătură cu acest moment istoric trebuie pusă şi întemeierea a trei noi aşezări de „oaspeţi regali” în Depresiunea Haţegului şi la marginea ei de nord, cele de la Haţeg, Sântămăria Orlea şi Bretea Streiului (Ungurească), în centrul oraşului Haţeg, la cea 100 m sud-est de fosta mănăstire catolică ale cărei clădiri moderne par să suprapună vestigiile mănăstirii franciscane întemeiate în secolul al XIV-lea, s-au descoperit în 1981, cu prilejul lărgirii şi modernizării străzii, mărturii de locuire medievală ce pot fi atribuite secolului al XIII-lea.

Condiţiile de la faţa locului nu au permis decât un mic sondaj informativ, din care au rezultat fragmente de oale modelate la roata înceată, decorate pe umăr cu linii simple trasate iu val şi arse roşiatic-cenuşiu. Date fiind dificultăţile pe care le întâmpină încadrarea cronologică foarte strânsă a acestor materiale, nu putem deocamdată preciza dacă ele reflectă instalarea la Haţeg a „oaspeţilor regali” sau dacă aparţin unei aşezări mai vechi, eventual din prima jumătate a secolului al XIII-lea, pe care a „dislocat-o” venirea aici a comunităţii atestate drept parohie catolică la începutul secolului al XIV-lea.

Toate informaţiile de care dispunem în legătură cu pătrunderea şi instalarea efectivă iu Depresiunea Haţegului a autorităţii regale şi cu organizarea comitatului Haţegului, aspecte asupra cărora vom reveni la locul potrivit, pledează pentru producerea acestor evenimente la mijlocul deceniului opt al secolului al XIII-lea. Acest punct de vedere se cuvine urmărit şi verificat în continuare, mai ales pe calea săpăturilor arheologice, deoarece el este de cea mai mare importanţă pentru clarificarea originii şi înţelesului numelui „ţării” de care ne ocupăm.

Atestat documentar pentru prima oară la 1247 sub forma „Harszoc”, numele „ţării” şi localităţii este consemnat de documentele ulterioare în grafii foarte diverse care se grupează totuşi în trei variante principale: Hatzok, Hatzak şi Hatzegns. Se pune în chip firesc întrebarea dacă „ţara” şi-a luat numele după aşezarea care a devenit la un moment dat centrul ei politic şi administrativ, sau dacă aşezarea şi-a luat numele de la cel al „ţării”, aceasta cu atât mai mult cu cât primele atestări documentare, din secolul al XIII-lea şi din primele două decenii ale secolului următor, se referă în mod cert la „ţară”, sau pot fi înţelese ca referindu-se la comitatul sau districtul Haţeg, deci tot la ţară.

Toponimul Haţeg s-a bucurat de explicaţii şi interpretări foarte variate. Cea mai recentă din câte cunoaştem, crede că localitatea şi-a luat numele de la cel al unei persoane şi că ulterior numele aşezării s-a extins asupra regiunii al cărei centru a devenit. Argumentelor invocate în acest sens li se împotriveşte absenţa din antroponimia haţegană - consemnată de documentele din secolele XIV-XV- a unui nume de persoană care să poată fi pus la originea celui al localităţii. Pe de altă parte, această ipoteză lasă fără explicaţie satisfăcătoare prezenţa aceluiaşi toponim, ca formă diminutivată, în numele satului Hăţăgel.

Acesta din urmă nu este nemijlocit învecinat Haţegului, de care-l despart hotarele altor sate, el fiind vecin cu Toteşti, Ciula Mare şi Densuş. Hăţăgelul nu este vecin cu Haţegul nici pe râul Galbena, între aceste localităţi intercalându-se alte patru sate, chiar dacă râul ce izvorăşte din Poarta de Fier a Transilvaniei este numit în documentele din secolul al XIV-lea şi „râul Haţeg”. Pentru a pune de acord derivarea dintr-un antroponim a numelui Haţeg cu existenţa Hăţăgelului, ar trebui poate să vedem în această din urmă aşezare o vatră nouă pe care şi-a întemeiat-o către sfârşitul secolului al XIII-lea colectivitatea românească ce a vieţuit până atunci pe locul Haţegului.

Majoritatea opiniilor exprimate consideră că numele Haţeg s-a extins de la aşezare la regiune, punct de vedere la care suntem deocamdată siliţi să ne raliem chiar dacă explicaţiile avansate nu sunt mulţumitoare. Cel mai stăruitor a revenit în literatură încercarea de a explica numele prin limba maghiară, dintr-un hat-szeg cu sens de „colţ sau vârf aflat în spate, pe umăr (de deal)”. Deşi s-a atras atenţia că szeg din limba maghiară ar fi trebuit adoptat de români ca -sig sau -sâg, iar nu ca -ţeg sau -ţăg, explicaţia este totuşi atrăgătoare datorită faptului că cetatea regală de la Haţeg se află oarecum „în spatele” localităţii, pe un umăr de deal.

Pentru ca explicaţia să fie însă pe deplin plauzibilă, ar trebui dovedit că cetatea se afla acolo încă dinainte de 1247, de când avem atestată „terra Harszoc”, formă evident coruptă de cancelarie a numelui Hatzok - Hatzek. Iar informaţiile de care dispunem până în prezent asupra cetăţii regale de la Haţeg, unde s-au întreprins recent şi săpături arheologice, pledează mai degrabă pentru ridicarea ei la sfârşitul secolului al XIII-lea şi nu au surprins urmele unei fortificaţii anterioare din lemn.

Mai multe dificultăţi întâmpină explicarea numelui „ţării”, considerat a fi desemnat iniţial regiunea şi a fi fost preluat abia mai târziu de centrul ei politic şi administrativ-militar, prin raportarea la un hat-szek care să aibă înţelesul de „şase scaune (de judecată)”. Chiar dacă informaţiile documentare relevă existenţa în secolele XIII-XIV a mai multor structuri teritoriale care compuneau Ţara Haţegului şi care au putut avea şi rolul unor scaune de judecată, ele nu sunt în număr de şase şi nu avem nici dovezi că la un moment dat ar fi existat şase asemenea structuri, numărul lor fiind determinat de densitatea reţelei de aşezări săteşti şi de subdiviziunile teritorial-geografice ale fiecărei „ţări” româneşti.

Toate acestea fac ca asupra originii şi înţelesului toponimului Haţeg să stăruie în continuare semne de întrebare, principalele două ipoteze - aceea a derivării dintr-un antroponim românesc şi aceea a creării lui pentru a marca noul rol al aşezării din vremea instalării aici a autorităţii regale - trebuind a fi urmărite şi în viitor. O soluţie convingătoare va veni foarte probabil de la cunoaşterea mai aprofundată a caracterului şi rolului jucat de aşezarea de la Haţeg în secolul al XIII-lea, înainte de consemnarea scrisă a toponimului.

Biserica de la Sântămăria Orlea din vecinătatea nemijlocită a localităţii Haţeg, monument aparţinând romanicului târziu şi care datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, oglindeşte în schimb mult mai clar noile împrejurări de după mijlocul acestui secol. Împreună cu cetatea regală, care se află pe dealul din vecinătate la egală distanţă de centrele celor două noi aşezări de „oaspeţi regali”, cu prima menţiune în anul 1276 a unui comite de Haţeg, înalt dregător regal şi împreună cu informaţiile referitoare la conflictul armat dintre voievodul Olteniei Litovoi şi coroana maghiară, biserica parohială a comunităţii de rit apusean de la Sântămăria Orlea ilustrează modificări intervenite ulterior datei Diplomei cavalerilor ioaniţi şi se leagă strâns de împrejurările din deceniul al optulea al secolului al XIII-lea.

Asupra implicaţiilor politico-administrative ale acestor modificări vom reveni pe larg. Cât priveşte schimbările din sfera habitatului haţegan şi al geografiei istorice locale, a fost vorba de instalarea în chiar inima regiunii de care ne ocupăm a trei colectivităţi de hospites regis ce urmau să dea consistenţă noului centru de autoritate administrativă şi militară implantat aici de către coroană. Aşezarea de la Bretea Streiului (Ungurească), învecinată şi ea cu Haţegul dar situată către nord, atestată ca parohie catolică la începutul secolului al XIV-lea, se leagă de acelaşi moment istoric.

Aceste etape de evoluţie istorică din Tara Haţegului, reconstituite doar în liniile lor generale pe temeiul puţinelor mărturii arheologice de care dispunem în momentul de faţă, lasă multe semne de întrebare privind epoca de dinaintea apariţiei informaţiilor scrise. Numărul redus al punctelor de sprijin cu caracter de certitudine pe care le putem folosi în reconstituirile pe care ni le-am propus, ne obligă să folosim o serie de ipoteze de lucru pentru multe aspecte importante ale istoriei secolelor X-XIII. Confirmarea sau infirmarea acestor ipoteze depinde în cea mai mare măsură de înmulţirea documentelor arheologice.

Este vorba în primul rând de întrebarea dacă mediul românesc haţegan a intrat în contact în secolele X-XIII cu grupuri mai importante numericeşte sau doar cu elemente izolate provenind din rândul neamurilor turcice sedentarizate în interiorul arcului carpatic şi - în caz afirmativ - care a fost natura relaţiilor închegate. Deşi problema contactelor şi a convieţuirii românilor cu pecenegii şi cumanii, precum şi asimilarea acestora în mediul românesc, se pune în mod similar şi pentru alte zone ale Transilvaniei şi chiar dacă din acele zone posedăm ştiri scrise explicite privind respectiva simbioză în secolele XII-XIII, Ţara Haţegului a fost considerată drept regiune privilegiată a acestui proces istoric. Argumentele invocate provin mai ales din domeniul onomasticii şi îndeosebi al antroponimiei.

S-a subliniat astfel frecvenţa în Haţeg a unor nume cu rezonanţă turcică, iar desele atestări în Ţara Haţegului, în secolele XIV-XV, a numelui de Basarab, au servit drept argument pentru plasarea în sud-vestul Transilvaniei a originii primei familii domnitoare a Ţării Româneşti. Antroponimelor cu rezonanţă turcică din Ţara Haţegului le pot fi de altfel adăugate şi câteva toponime cu semnificaţie asemănătoare, cum este numele văii Pişineaga din hotarul Clopotivei, sau cel al satului Galaţi, dacă el are realmente o astfel de coloratură etnică. Asupra aspectelor de istorie politică pe care le-au putut avea sau chiar le-au avut contactele românilor cu neamurile turcice în secolele XI-XIII, vom avea prilejul să revenim. Ne limităm aici la repercusiunile etnodemografice şi la modificările din sfera civilizaţiei medievale care au fost atribuite acestor contacte din vremea anterioară înmulţirii informaţiilor scrise.

În secolul al XIV-lea, de când încep să fie consemnate în scris antroponime cu rezonanţă turcică, personajele care le poartă aparţin cu certitudine societăţii româneşti haţegane. Mai mult, respectivele antroponime nu sunt folosite doar în familiile importante din regiune, ci au o răspândire mai largă. Este deci sigur că, pentru cazul în care aceste nume au avut cândva o semnificaţie etnică sau au fost folosite iniţial în colectivităţi turcice, procesul de asimilare a elementelor străine în mediul românesc se încheiase de o bună bucată de vreme, cel târziu în secolul al XIII-lea.

S-a atras pe de altă parte atenţia că numele cu rezonanţă străină sau chiar cele determinative sub raport etnic, au putut fi adoptate de către români ca porecle, ajungând pentru aceasta un contact oarecare cu grupuri străine, fără a fi necesară asimilarea efectivă a unor persoane venite din afara mediului românesc. Exemplul familiilor haţegane Cândea din Râu de Mori şi Murşina (Muşana) din Densuş, la care o poreclă s-a transformat pe parcursul secolului al XIV-lea în nume de persoană şi apoi în nume de familie, este grăitor în acest sens.

Am avut de asemenea prilejul să arătăm că anumite elemente de cultură materială descoperite de cercetările arheologice, de felul căldărilor de lut sau a unor podoabe cu răspândire largă pe durata secolului al XII-lea şi până la începutul secolului al XIII-lea, nu au putut avea semnificaţia etnică pe care arheologii sunt deseori înclinaţi să le-o atribuie. O asemenea semnificaţie este de acceptat cel mult pentru momentul apariţiei într-o regiune a unei anumite categorii de materiale, înainte de difuzarea acestora în mediile învecinate.

Răspunsurile la aceste întrebări rămân în sarcina cercetărilor viitoare, ele fiind însă de aşteptat doar de la un stadiu mai avansat al investigaţiilor. Datele de care dispunem azi lasă deschisă problema contactelor şi a simbiozei româno-turcice, în special a relaţiilor cu pecenegii, ca înscriindu-se într-un proces istoric ce a durat mai multe generaţii, cândva între sfârşitul secolului al X-lea şi până către mijlocul secolului al XIII-lea în întreaga Transilvanie şi în special în părţile ei sudice. Nu există temeiuri pentru a crede că un atare proces să fi avut în Ţara Haţegului o pondere mai însemnată sau particularităţi locale.

Este deci posibil ca şi în zona de care ne ocupăm să fi pătruns în societatea românească unele elemente izolate provenind din rândul nomazilor turci sedentarizaţi, poate căpetenii pecenege împreună cu familiile lor şi cu câţiva apropiaţi, sau doar persoane izolate desprinse cu totul din mediul lor originar, care s-au asimilat mediului localnic pe durata a una-două generaţii. S-ar putea să fi fost vorba şi de unele colectivităţi compuse din câte 10-15 familii, care s-au sedentarizat aici cu un prilej oarecare şi au fost apoi adoptate destul de repede de mediul haţegan, în orice caz înainte de sfârşitul secolului al XIII-lea, atenţia fiindu-ne atrasă în acest sens mai ales de satul Clopotiva.

Problema asupra căreia am stăruit îşi aşteaptă rezolvarea de la cercetările viitoare, dar în cazul în care ea a implicat instalarea în Ţara Haţegului a unor colectivităţi turcice anterior constituite, este necesară confirmarea faptului prin descoperirea unor aşezări care măcar pe o anumită durată să ateste caractere individualizante în raport cu celelalte aşezări contemporane. Trebuie totodată reţinut că în Ţara Haţegului lipsesc nume de sate ca Beşa, Beşenova, Peceneaga, Berindeşti, Co-mana etc., nume care în alte părţi ale Transilvaniei pot fi puse în legătură cu grupuri turcice care au vieţuit o anumită perioadă ca fiind colectivităţi cu caractere etnice.

Tot dintre ipotezele de lucru face parte şi eventualitatea ca evenimentele petrecute în secolele X-XI pe valea Mureşului şi la marginea de nord a Ţării Haţegului, să fi determinat atunci - poate chiar cu prelungiri în timp până în secolele XII-XIII - o anumită restructurare teritorială a habitatului românesc din regiunea de care ne ocupăm. Ştim deocamdată, din păcate, foarte puţin despre aşezările din secolele IX-X din valea Mureşului mijlociu şi de pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului, adică din acele zone care au fost de timpuriu afectate de impactul maghiar şi apoi de luarea în stăpânire de către regalitatea arpadiană a exploatărilor de fier din părţile Hunedoarei. Este totuşi în afara oricărei îndoieli că acele zone au fost locuite şi că acolo se aflau aşezări înainte de evenimentele evocate, indiferent de indicele demografic foarte scăzut al respectivei epoci.

Noile condiţii din secolul al X-lea, amplificate apoi în secolul următor, trebuie să fi obligat acele câteva colectivităţi la adoptarea unui nou mod de existenţă. Pentru valea inferioară a Cernei, credem că cele câteva obşti ce trăiau acolo în secolele IX-X şi-au găsit noi vetre de sat pe afluenţii dinspre munţii Poiana Ruscăi ai râului, în zona cu altitudinea cuprinsă între 400 şi 700 m pe care documentele din secolele XIV-XV - cele mai vechi referitoare la această zonă - ne-o prezintă ca fiind dens şi omogen ocupată de sate româneşti, în acest loc, relativa instabilitate a habitatului din secolele de început ale evului mediu, despre care s-a vorbit mai sus, s-a încheiat prin abandonarea vetre-lor de sat din valea principală.

Există şi alte argumente în favoarea acestei ipoteze de lucru, decurgând din informaţii ceva mai târzii şi nu foarte explicite, ce trebuie totuşi evocate aici. Pentru cel puţin una dintre familiile cneziale importante de pe cursul inferior al Streiului şi poate chiar pentru două asemenea familii, constatăm că ele stăpânesc în paralel şi sate sau părţi de sate situate sub munte în Depresiunea Haţegului.

Este vorba de familia cnezială de la Streisângeorgiu, care se afla în această situaţie înainte de intervenţia actelor regale şi a reglementărilor juridice întemeiate pe danii sau întăriri regale, stăpânirile ei de pe valea Sălaşului sub munţii Retezat nefiind deci urmarea unei iniţiative a coroanei, ci decurgând din modul de funcţionare al mecanismelor social-economice şi teritoriale obişnuite în societatea haţegană.

A doua familie pare a fi fost aceea de la Râu de Mori. Pe cursul inferior al Streiului, în vecinătatea satelor stăpânite în secolele XIII-XIV de familia cnezială de la Streisângeorgiu, se aflau mai multe sate stăpânite de un cneaz cu numele Cândea. Acesta a fost executat pentru „necredinţă” cândva înainte de 1377, iar satele sale, confiscate de coroană, au fost dăruite în acest an familiei cneziale de Streisângeorgiu şi Strei.

Şi la Râu de Mori a existat un cneaz cu numele Cândea - Mihail zis Cândea - executat tot pentru „necredinţă” între 1356 şi 1359 de voievodul Transilvaniei, după cum aflăm din actul reparator acordat de rege la 1359 văduvei sale, act prin care se restituiau şi trei sate confiscate. Potrivirea de nume şi de situaţii este prea frapantă pentru a se datora doar întâmplării şi suntem deci înclinaţi să vedem în cei doi Cândea una şi aceeaşi persoană, cu atât mai mult cu cât eventualele obiecţii îşi pot găsi destul de uşor răspunsuri acceptabile.

Aceste informaţii sugerează, pe de-o parte, tendinţa retragerii habitatului românesc spre marginea muntoasă a regiunii de care ne ocupăm, ca urmare a apariţiei unor condiţii nefavorabile în valea Mureşului şi în vecinătatea ei. Pe de altă parte, ele ar putea reflecta organizarea teritorială mai complexă a proceselor economice, în sensul folosirii paralele de către colectivităţi a unor vetre de sat aflate în apropierea Mureşului şi a unor sălaşe aflate sub munte, poate cu deplasarea periodică a unor membri ai colectivităţilor săteşti.

Pe acest fond s-a putut uşor ajunge la concentrarea habitatului românesc în vetre de sat situate în Depresiunea Haţegului şi în văile mai retrase de sub munte. Pe urmele ei, s-a produs şi deplasarea teritorială a stăpânirilor exercitate de familiile cneziale. Găsim şi aici o explicaţie foarte interesantă pentru aşa-numitele „întemeieri de sate” menţionate în documentele de cancelarie. Şi verificarea acestei ipoteze revine tot cercetărilor arheologice, cu toate dificultăţile foarte mari ale surprinderii pe calea mărturiilor materiale ale unor procese istorice atât de complexe. Calea pare a fi totuşi singura ce poate fi întrevăzută la stadiul actual al documentaţiei şi aceasta pledează o dată în plus pentru extinderea şi intensificarea cercetărilor.