Ţara Haţegului ca parte a teritoriilor româneşti. Pagini de istorie politică

Dacă evoluţia societăţii haţegane sub raportul organizării, al instituţiilor, al civilizaţiei sale, ca şi în alte domenii, în epoca din care ne lipsesc ştirile scrise, poate fi totuşi reconstituită măcar în liniile sale mai generale prin proiectarea asupra trecutului a unora dintre informaţiile secolelor XIII-XV şi prin mărturii arheologice, în schimb istoria politică a „ţării” de care ne ocupăm permite în mult mai mică măsură asemenea reconstituiri.

Tot ceea ce putem spune sub acest aspect, referitor la epoca ce durează până la mijlocul secolului al XIII-lea, are caracter ipotetic şi se întemeiază mai ales pe evenimente de istorie politică despre care ştim că s-au petrecut în vecinătatea Ţării Haţegului. Abia de la mijlocul secolului numit se poate încerca schiţarea unei istorii politice haţegane, tot mai detaliate pe măsură ce înaintăm în timp.

Am încercat şi mai devreme să reconstituim câteva dintre coordonatele principale ale acestei istorii politice în secolele X-XII. Da începutul secolului al X-lea credem că s-a produs o subţiere sensibilă a habitatului din valea largă a Mureşului, prin deplasarea spre munte, atât spre nord cât şi spre sud, a unei părţi a colectivităţilor sedentare româneşti ca urmare a deselor raiduri maghiare îndreptate spre zona Alba Iulia şi spre ocnele de sare din bazinul mijlociu al Mureşului.

Chiar dacă unele colectivităţi au rămas pe loc şi au intrat încă de atunci în procesul transformărilor sociale şi etnice din care în secolul al XII-lea se va naşte ţărănimea maghiară aservită, credem că atunci a avut loc un progres notabil al habitatului din zonele omogen româneşti situate între valea Mureşului şi Crişul Alb, precum şi în Ţara Haţegului.

Acest proces de restructurare teritorială a avut foarte probabil şi o a doua etapă, în secolul al XI-lea, o dată cu instalarea pe cursul inferior al râului Cerna a comunităţilor străine ce s-au grupat în jurul cetăţii de pământ de la Hunedoara. Considerăm că habitatul românesc de pe versantul răsăritean al munţilor Poiana Ruscăi a primit atunci configuraţia cu care-l vom întâlni în documentele din secolul al XIV-lea şi de la începutul secolului următor.

Asemenea modificări şi restructurări teritoriale nu se vor fi petrecut fără confruntări şi fără conflicte, ce n-au putut însă lăsa urme în izvoarele scrise extrem de rare în această vreme, dar procese similare întâlnim la alte margini ale Transilvaniei, iar în reconstituirea noastră suntem îndreptăţiţi să folosim analogiile. Producerea acestor schimbări nu s-a datorat atât superiorităţii numerice a celor care le-au impus, ci mai ales avantajului net, sub aspectul eficienţei militare şi al organizării, al celor ce au avut câştig de cauză.

Tot în secolul al XI-lea pare să se fi produs în zona de câmpie a Banatului un proces similar, determinând concentrarea habitatului românesc pe versantele apusene ale munţilor Poiana Ruscăi şi în partea de sud-est a regiunii, acolo unde vom întâlni în documentele secolelor XIV-XV numeroase districte româneşti privilegiate, în sfârşit, deşi stările din Oltenia ne sunt deocamdată foarte puţin cunoscute arheologic pentru această epocă, dacă ele se vor dovedi a fi asemănătoare celor ce se conturează tot mai clar în teritoriile de câmpie de la est de Olt, unde majoritatea aşezărilor de tip Dridu din secolele VIII-X îşi încetează existenţa în primii ani ai secolului al XI-lea, atunci este probabil ca pătrunderea triburilor pecenege la nordul Dunării de Jos să fi avut şi ea ca rezultat concentrarea sub munte a habitatului românesc oltean în aceeaşi vreme.

Asemenea procese au dus la crearea unui bloc compact de locuire românească sprijinit din toate părţile pe masivele muntoase ce alcătuiesc partea apuseană a Carpaţilor Meridionali, bloc din care făcea parte şi Ţara Haţegului, pregătind scena desfăşurărilor istorice ulterioare, pe care le vom putea surprinde în izvoarele scrise. S-au creat desigur atunci şi condiţii pentru legături mai strânse între comunităţile româneşti situate de o parte şi de alta a munţilor, premisă a „descălecărilor” de mai târziu.

Acest teritoriu de locuire românească densă şi omogenă nu se învecina nemijlocit cu Bizanţul, prezent din nou la Dunăre pe durata secolelor XI-XII, decât la extremitatea apuseană a sectorului Dunării de Jos. Pe acolo se vor fi desfăşurat şi contactele cu Imperiul, cele culturale şi mai cu seamă cele ţinând de viaţa spirituală a comunităţilor româneşti, după cum tot prin acest „culoar apusean” al Dunării de Jos s-au produs contactele dintre Bizanţ şi maghiari în vremea în care aceştia din urmă mai oscilau încă între vechea şi noua Romă.

O asemenea reconstituire a împrejurărilor din secolul al XI-lea nu poate depăşi valoarea unei ipoteze de lucru, ce urmează a fi confirmată sau corectată prin acumularea viitoare de mărturii, în special arheologice. Ea îşi găseşte totuşi încă de pe acum dovezi în rezultatele cercetărilor întreprinse în ultimii ani în sudul Banatului. Odată cu consolidarea treptată pe parcursul secolului al XI-lea a regatului arpadian, favorizată de progresele înregistrate de feudalizarea societăţii maghiare, către sfârşitul acestui secol s-au produs evenimente şi schimbări de natură să influenţeze condiţiile istorice din Ţara Haţegului.

A fost vorba în primul rând de sosirea unor comunităţi secuieşti în sudul Transilvaniei, unde au rămas pe durata a două sau trei generaţii, servind interesele coroanei maghiare în consolidarea şi progresul spre sud şi sud-est a graniţelor regatului. Regăsim în documente ecouri târzii ale prezenţei secuilor la marginea nord-estică a Ţării Haţegului, dar zona pe care ei au ocupat-o nu a putut depăşi spre vest Orăştia, această limită fiind confirmată de hotarele apusene ale colonizării săseşti ce au respectat stările din secolul al XI-lea şi din prima jumătate a secolului următor.

Sfârşitul secolului al XI-lea a însemnat şi la sud de Carpaţi un moment de schimbări importante, prin dispariţia autorităţii militar-politice exercitate, în forme încă greu de reconstituit, de pecenegi şi apariţia sau chiar instalarea cumanilor. Indiferent de posibilitatea ca grupe de pecenegi să se fi sedentarizat încă din secolul al XI-lea în Transilvania, de opiniile după care regii maghiari i-au folosit ca păzitori ai graniţelor tot încă din acest secol, sau chiar de ipoteza greu de acceptat după care pecenegii ar fi fost prezenţi în inima Transilvaniei la mijlocul secolului al X-lea, credem că abia acum, pe la anul 1100, s-a instalat în sudul şi sud-estul Transilvaniei principala grupare peceneagă care în secolele următoare îşi va pierde aici treptat urmele de pe scena istoriei.

Această grupare n-a putut avea în acel moment caracterul de „pază a graniţei” instituită deliberat de către regalitate, deoarece respectiva graniţă încă nu exista decât poate în ambiţiile coroanei şi pentru că, un secol mai târziu, constatăm că aceşti pecenegi mai trăiau alături de români în aşa-numita „pădure a românilor şi pecenegilor”, zonă mărginaşă şi de autoritate doar teoretică a statului arpadian.

Dacă societatea românească haţegană a asimilat unele grupuri pecenege, conform ipotezei pe care am avansat-o mai sus, atunci procesul a putut avea loc începând de la această dată, pe durata câtorva generaţii ulterioare. Alte grupuri de pecenegi au putut deveni pe parcursul secolului al XII-lea păzitori de graniţă ai regalităţii, în special cei care au venit în contact cu secuii şi au participat, asimilându-se, la formarea „naţiunii” secuieşti, în această ordine de idei, credem că au existat deosebiri importante între secuii prezenţi în Bihor în prima jumătate a secolului al XI-lea şi secuii care după mijlocul secolului al XII-lea sau abia către 1200 vor ajunge în bazinele superioare ale Târnavelor sau pe cursul superior al Oltului.

Nici pe durata secolului al XII-lea nu dispunem de informaţii pe temeiul cărora să putem reconstitui cu certitudine pagini de istorie politică haţegană. Pe la mijlocul acestui secol, la marginea nord-vestică a regiunii de care ne ocupăm s-a produs înlocuirea secuilor prin comunităţi de colonişti saşi, aici găsindu-se zona celor mai timpurii aşezări ale viitoarei „universităţi săseşti”. La fel după cum popasul secuilor n-a lăsat urme care să fie sesizabile în Ţara Haţegului pe calea mărturiilor arheologice sau a toponimiei, nici contacte timpurii, din secolele XII -XIII, între comunităţile săseşti şi mediul românesc haţegan, încă nu au fost evidenţiate de cercetări. Este foarte probabil ca ele să. fie relevate de investigaţiile viitoare.

Deşi ne lipseşte orice informaţie concretă asupra fazei de început a relaţiilor ce s-au închegat între autorităţile regale şi lumea satelor româneşti haţegane, credem a nu greşi aşezând acest moment undeva pe parcursul secolului al XII-lea, secol în care aproape de marginea nordică a Ţării Haţegului se afla în folosinţă biserica românească de zid de la Streisângeorgiu şi către al cărui sfârşit se năştea cel mai vechi personaj, cunoscut cu numele, al familiei cneziale de la Grădişte-Britonia. Tot în această vreme trebuie să plasăm şi apariţia în societatea românească a unor porecle ce vor deveni antroponime, ca cel de Kende-Cândea, reflectând luarea la cunoştinţă şi acceptarea de către autorităţile regatului a stărilor de fapt din societatea haţegană.

În lipsa oricărei dovezi a unei prezenţe efective maghiare în Ţara Haţegului pe aiurată secolului al XII-lea, sub forma unor aşezări legate de coroană sau a unor puncte de control şi administraţie, începutul acestor relaţii trebuie să ni-l imaginăm ca producându-se între o autoritate ce reprezenta regatul - de pildă dregătorul care se afla în cetatea de pământ de la Hunedoara - şi căpetenia politică românească a Ţării Haţegului. Atunci va fi fost stabilită acea obligaţie globală către coroană a românilor din Ţara Haţegului la care se referă documente de mai târziu, precizând că este vorba de obligaţii fiscale către coroană ale obştii românilor haţegani.

Acest mod de a reconstitui începuturile cuprinderii efective a Ţării Haţegului între hotarele regatului arpadian, ţine seama de posibilităţile practice ale acestuia din urmă, de ordin administrativ şi uman, de a se înstăpâni pe teritorii tot mai întinse. Că mijloacele regatului de a controla întreg spaţiul românesc intracarpatic erau la începutul secolului al XII-lea insuficiente, o dovedeşte până la urmă chiar aducerea coloniştilor saşi. Reconstituirea pe care o propunem este singura îndreptăţită de ansamblul informaţiilor de care dispunem şi ea pledează totodată în favoarea existenţei la nivelul cronologic al secolului al XII-lea a instituţiei voievodale în Ţara Haţegului.

Iar progresele înregistrate de coroana maghiară de-a lungul secolului al XII-lea în controlul exercitat tot mai strâns asupra societăţii haţegane, ingerinţele în viaţa internă a „ţării”, creşterea treptată a obligaţiilor şi poate chiar încercarea de a instala încă de atunci un reprezentant local al autorităţii regale cu atribuţii administrative, fiscale şi de altă natură, explică toate la un loc de ce, cum şi când s-a putut produce „descălecarea” din Ţara Haţegului în nordul Olteniei. Evenimentul se va fi desfăşurat pe un fond de conflicte armate şi de rezistenţă locală, dar izvoarele narative sau documentele de cancelarie n-au înregistrat faptele. La fel s-au petrecut lucrurile şi în Maramureş, un secol şi jumătate mai târziu.

Dar atât în accentuarea treptată a presiunii regatului maghiar asupra Ţării Haţegului, cât şi în crearea condiţiilor favorabile „descălecării”, un rol important l-a jucat noul factor politic şi militar existent în secolul al XII-lea la sud de Carpaţi şi anume cumanii. Suntem din păcate deocamdată foarte puţin informaţi asupra prezenţei în acest secol a cumanilor la apus de Olt, ca şi asupra formelor concrete pe care le-a putut avea această eventuală prezenţă.

Pe temeiul toponimelor şi hidronimelor turce din Oltenia şi mai cu seamă din zonele ei de câmpie, ţinuturile despărţite de Oltul Inferior au fost de obicei considerate a fi avut aceeaşi soartă ca urmare a pătrunderii încă de la începutul secolului al XII-lea a cumanilor în toate teritoriile ce mărginesc malul nordic al Dunării de Jos. Dar onomasticele invocate nu pot fi datate pe jumătăţi de secol, fiind de regulă definite ca „pecenego-cumane” şi putând fi astfel oricând plasate între începutul secolului al XI-lea şi mijlocul secolului al XIII-lea.

Nici descoperirile întâmplătoare sau cercetările arheologice sistematice nu servesc deocamdată rezolvării problemei, deşi de la ele sunt de aşteptat răspunsurile. Informaţiile din cronici lasă câmp larg interpretărilor. Astfel, informaţia după care invazia întreprinsă la 1114 de cumani la sud de Dunăre s-ar fi produs prin dreptul Vidinului, acolo unde toponimul „Vadul cumanilor” de lângă Calafat este atestat la sfârşitul secolului al XIV-lea, lasă impresia instalării încă de atunci a cumanilor în apusul Olteniei.

Dar acelaşi izvor precizează că după ce cumanii s-au retras în grabă la nord de fluviu la apropierea armatei bizantine, ei au fugit spre răsărit fiind urmăriţi trei zile şi trei nopţi de un detaşament trimis de împărat, scăpând de urmărire doar după trecerea cu plutele a unui râu navigabil. Ştirea plasează baza de pornire a cumanilor undeva în sudul Munteniei, sau încă mai departe spre nord-est.

Nici invazia cumană din 1148 la sud de Dunăre, urmată de expediţia întreprinsă de împăratul Manuil I Comnenul pe malul sting al fluviului, prilej cu care armata bizantină a ajuns până la muntele „Tenu ormon”, nu are legături cu Oltenia, ci mai degrabă cu nord-estul Munteniei sau sudul Moldovei, deoarece Cinnamus precizează că acel munte era aproape de hotarele „Tauroscythiei”, adică ale Haliciului.

Semne de întrebare asemănătoare ridică chiar şi informaţia din 1250 referitoare la evenimente petrecute în 1213 şi care a fost de obicei interpretată ca reflectând prezenţa la apus de Olt a unui centru de autoritate militar-politică a cumanilor. Este vorba de cunoscuta expediţie întreprinsă în acel an de corniţele Ioachim al Sibiului, oastea acestuia fiind atacată de trei „căpetenii din Cumania” pe când se îndrepta spre Vidin. Episodul obligă la rezerve în măsura în care râul „Obozt”, lingă care s-a dat lupta, încă nu a fost localizat pe teritoriul Olteniei şi pare chiar probabil ca acest râu să fie identic cu Ogosta, afluent dinspre sud al Dunării în dreptul vărsării Jiului.

În acest caz, oastea transilvăneană care a traversat munţii de-a lungul Oltului, a trebuit să apuce de la Câineni drumul Doviştei şi deci să treacă prin nord-vestul Munteniei, să coboare la Dunăre şi să se îndrepte spre Vidin pe malul de sud al fluviului, după ce l-a traversat fie în dreptul confluenţei cu Oltul, fie în dreptul vărsării Jiului. În toate aceste variante există deci posibilitatea ca expediţia din 1213 să nu fi afectat teritoriul Olteniei sau ca acele „căpetenii din Cumania” să nu poată fi localizate la vest de Oltul Inferior. Pe de altă parte, amintind incursiunile cumanilor în interiorul arcului carpatic, documentele nu localizează decât relativ târziu zonele în care s-au produs asemenea acţiuni, iar atunci au în vedere mai ales răsăritul Transilvaniei.

Deşi am insistat asupra rezervelor care fac ca subiectul să rămână deschis, trebuie totuşi spus că de vreme ce cumanii s-au substituit către anul 1100 pecenegilor, prezenţa lor efectivă şi la apus de Olt nu poate fi cu totul contestată. Ţinem seama de faptul că în zonele de câmpie dintre Dunăre şi Carpaţi nu exista atunci vreo autoritate statală care să-i poată împiedica de la preluarea moştenirii pecenege - poate cu excepţia Bizanţului prezent pe malul sudic al fluviului, dar cu care cumanii au colaborat în acţiunea de eliminare a pecenegilor.

Dar Oltenia apare cel,mult ca zonă periferică a dominaţiei cumane, străbătută probabil vara în regiunile ei de şes de păstori nomazi şi poate de cete războinice pornite după pradă sau după încasarea tributurilor, dar lipsită de centre statornice ale stăpânirii cumanilor. Stările acestea au putut dura până către mijlocul secolului al XIII-lea, când intrarea Ţării Severinului în sfera de interese a regatului maghiar şi apoi marea invazia a tătarilor au modificat din nou cadrul de istorie politică a teritoriilor cuprinse între Dunăre, Olt şi Carpaţi.

Ni s-a părut necesară această zăbavă asupra limitelor între care putem deocamdată accepta prezenţa cumană în Oltenia, pentru a justifica de ce considerăm foarte puţin probabilă cuprinderea Ţării Haţegului în acea arie de „colaborare româno-cumană”, care şi-a avut centrul de greutate în alte părţi şi de ce credem că pătrunderea şi asimilarea în societatea românească haţegană a unor grupuri sau doar elemente cumane izolate, este mai degrabă contrazisă de informaţii.

Atunci când, după înfrângerea dezastruoasă pe care au suferit-o în 1223 la Kalka din partea tătarilor, cumanii au căutat protecţia regatului maghiar, au adoptat în grupuri mari creştinismul şi au cerut adăpost în interiorul arcului carpatic, venirea lor s-a desfăşurat organizat, cu acordul şi sub supravegherea autorităţilor regale, iar zonele în care s-au instalat au fost în afara hotarelor Transilvaniei, între Tisa şi Dunăre.

În asemenea condiţii, contactele şi relaţiile românilor haţegani cu cumanii în secolul al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea, ne apar ca mult mai puţin probabile decât cele pe care societatea românească din sud-vestul Transilvaniei le-a putut avea un secol mai devreme cu pecenegii. Este semnificativ în acest sens şi faptul că, în timp ce măcar un toponim evocând cu siguranţă pe pecenegi este consemnat în Ţara Haţegului, nu cunoaştem aici nici antroponime şi nici toponime care să-i amintească în mod cert pe cumani şi care să nu aibă doar caracter general „pecenego-cuman”.

Revenind la punctul de plecare al reconstituirii istoriei politice haţegane în secolul al XII-lea, pare firesc ca prezenţa în Oltenia a cumanilor, fie şi mai puţin consistentă decât în estul Munteniei sau sudul Moldovei, să fi contribuit la reţinerea regalităţii în a lua ferm în stăpânire întreg teritoriul de până la crestele Carpaţilor şi de a-şi instala acolo, într-un fel oarecare, pază de hotar şi control militar. După cum am mai spus, coroana maghiară era pe atunci încă lipsită de mijloacele necesare unui asemenea act, iar modul în care s-au desfăşurat evenimentele în sud-estul Transilvaniei, unde abia instalarea la 1211 a cavalerilor teutoni a echivalat cu aşezarea hotarelor regatului pe crestele Carpaţilor, confirmă acest punct de vedere.

Dar principalul motiv pentru care regiunea de la marginea sud-vestică a Transilvaniei, aceea de care ne ocupăm, şi-a păstrat de-a lungul secolului al XII-lea un regim politic aparte, de „tampon” între centrele de autoritate ale regatului arpadian situate pe Mureş şi teritoriile extracarpatice dominate de cumani, a fost fără îndoială rezistenţa „ţărilor” din cuprinsul acelui bloc de locuire românească densă, creat de împrejurările din secolele X-XI. Sprijinite din toate părţile pe masivele muntoase din sectorul vestic al Carpaţilor Meridionali, „ţările” româneşti din sud-vestul Transilvaniei, răsăritul Banatului şi nordul Olteniei au putut opune rezistenţă atât înspre nord cât şi înspre sud.

Deşi erau din toate părţile înconjurate de zone în care se exercita dominaţia sau doar controlul unor autorităţi politice şi militare străine, teritoriile de viaţă social-politică autonomă românească la care ne referim n-au rămas totuşi izolate de celelalte vetre de viaţă prestatală autohtonă din cuprinsul României. Prin sita mai degrabă rară a stăpânirilor efective ale regatului, ca şi prin aceea elastică a cumanilor deseori înclinaţi spre colaborare, s-au menţinut desigur legăturile pe sub munte şi de-a curmezişul munţilor, pe căile bătute şi cunoscute din generaţie în generaţie de către localnici. Izvoarele nu reflectă pentru această vreme asemenea realităţi, cum o vor face cu nu mult mai târziu, dar evoluţia unitară a civilizaţiei şi limbii române în primele secole ale mileniului nostru dovedeşte cu prisosinţă acest proces.

Trebuie totodată adăugat că aceste legături n-au fost determinate de deplasarea pe spaţii întinse a unor crescători de vite, după cum am avut deja prilejul să precizăm, ci de ansamblul condiţionărilor vieţii obştilor săteşti din acea vreme, condiţionări economice, desigur, dar şi sociale, spirituale, sau de altă natură. În ultimă instanţă, chiar gradul în care cumanii au dominat, controlat şi exploatat în folosul lor teritoriile de la vest de Oltul Inferior, a depins în mare măsură de nivelul organizării politico-militare a obştilor româneşti din „ţările” existente aici. Deşi nu avem informaţii scrise care să ateste acest nivel în secolul al XII-lea, consideraţiile de mai sus ne îndreptăţesc sa-l socotim ca fiind mai ridicat decât în alte regiuni româneşti extracarpatice, iar faptul s-a răsfrânt pozitiv asupra condiţiilor istorice din Ţara Haţegului.

La sfârşitul secolului al XII-lea şi mai ales în primele trei decenii ale secolului următor, la Dunărea de Jos ca şi în partea răsăriteană a Bazinului carpatic, deci în teritoriile care au influenţat în mare măsură coordonatele istoriei politice a Ţării Haţegului, s-au produs evenimente ce au modificat atât contextul cât şi direcţia evoluţiilor ulterioare.

A fost vorba de crearea în anii 1186-1187 a taratului româno-bulgar cu capitala la Tîrnovo, având drept consecinţă dispariţia din partea apuseană a Dunării de Jos a autorităţii Imperiului, care de altfel după mai puţin de două decenii, în 1204, îşi va întrerupe în mod practic existenţa în împrejurările create de Cruciada a IV-a. Pentru mai mult decât un secol, legăturile românilor transilvăneni cu lumea bizantino-balcanică se vor desfăşura prin filierele noului stat al Asăneştilor.

Pe de altă parte, îndelungata domnie a lui Andrei II (1205-1235) a coincis cu o nouă etapă a politicii de expansiune a regatului maghiar, vizând în răsărit desăvârşirea extinderii autorităţii sale asupra Transilvaniei şi cucerirea teritoriilor româneşti extracarpatice, în concurenţă schimbătoare cu statul Asăneştilor pentru preluarea moştenirii bizantine la Dunărea de Jos şi ţintind desigur mai departe, spre Constantinopol.

Cu excepţia Maramureşului, care a intrat în obiectivele coroanei maghiare abia la sfârşitul secolului al XIII-lea, întreaga parte răsăriteană a Bazinului carpatic a fost integrată regatului în această etapă, chiar dacă integrarea trebuie să fi avut gradări de la o zonă la alta. Deoarece nu dispunem nici pentru aceste decenii de informaţii directe privind împrejurările din Ţara Haţegului, reconstituirea pretinde din nou folosirea ştirilor privind regiunile înconjurătoare sau ţinuturile aflate într-o situaţie asemănătoare.

Continuând nemijlocit încorporării la regat a Ţării Bârsei, planurile de expansiune maghiară din răsăritul Munteniei au fost asumate şi duse la îndeplinire de cavalerii teutoni, astfel încât la începutul deceniului al treilea al secolului, deşi stăruie încă destule semne de întrebare asupra întinderii reale a „posesiunilor de dincolo de munţi”, linia Carpaţilor a fost cu siguranţă depăşită înspre sud-est.

Într-o regiune învecinată, aceea a sudului Moldovei, deruta în care au intrat cumanii după înfrângerea de la Kalka a permis coroanei preluarea iniţiativei. Prin colaborarea dintre biserică şi regalitate, foarte activă aici după instalarea la 1226 în Transilvania a „regelui tânăr” Bela, viitorul Bela IV, s-a ajuns la 1227-1228 la întemeierea acelei episcopii a cumanilor care, indiferent de formele concrete de organizare din teritoriile de la răsărit de Carpaţi, trebuie să fi echivalat cu extinderea stăpânirii maghiare cel puţin până la Şiret. Spre nord, acest teritoriu intrat în sfera autorităţii regilor arpadieni pare să fi depăşit cursul mijlociu al Bistriţei.

În aceşti ani de progrese teritoriale şi de înstăpânire asupra „ţărilor” româneşti ce însoţesc pe ambele laturi arcul carpatic, regatul arpadian nu putea să lase în afara atenţiei sale ţinuturile de la apus de Olt chiar dacă aici, din cauza vecinătăţii nemijlocite a statului Asăneştilor, expansiunea maghiară avea de rezolvat probleme mai grele şi mai complicate. La 1233 se produce prima atestare documentară a unui ban maghiar al Severinului, iar literatura istorică mai veche a acceptat aproape fără excepţii crearea pe la 1230 a Banatului de Severin ca urmare a unei confruntări între regatul arpadian şi taratul româno-bulgar, încheiată cu o victorie maghiară.

Opiniile au variat însă în ceea ce priveşte extinderea teritorială a acestui banat, dacă el ajungea până la Olt sau dacă cuprindea doar partea apuseană a Olteniei, viitorul judeţ Mehedinţi al cărui nume, evocând cetatea regală de la Mehadia situată în culoarul Cernei nu departe de Orşova, dovedeşte că baza reală administrativă şi militară a Banatului de Severin se afla în colţul sud-estic al Banatului de azi.

Cercetările mai noi întreprinse de Maria Holban asupra începuturilor Banatului de Severin, au ajuns la concluzia că această structură teritorial-administrativă a regatului maghiar nu a fost creată decât pe la 1260, iar atunci doar pentru două decenii, atestările documentare din 1233, 1240 şi 1243 ale unui ban de Severin reflectând o creaţie efemeră şi mai mult iluzorie, „probabil ca înjghebare a unei autorităţi clientelare depinzând de cooperarea elementelor locale”. Nu putem intra în detaliile discuţiei privind data şi împrejurările în care a fost creat banatul maghiar al Severinului şi cu atât mai puţin în problema caracterului pe care l-a avut acest banat în anii premergători marii invazii tătare.

Diploma cavalerilor ioaniţi, dăruindu-le acestora „toată ţara Severinului”, nu pomeneşte nimic despre existenţa anterioară a unui banat, iar folosirea în text a precizării toată, alăturată dispoziţiilor privind „ţara Litua” aflată şi ea pe partea dreaptă a Oltului, lasă mai degrabă impresia că adevărata „ţară” a Severinului se limita la colţul apusean al Olteniei şi că dania încerca să prezinte ca un întreg mai multe teritorii aflate în situaţii diferite. Este posibil ca mai multe amănunte asupra caracterului pe care l-a avut înainte de 1260 Banatul de Severin să le obţinem de la cercetările de teren, care sunt încă nesatisfăcătoare.

Dar indiferent de forma concretă pe care a avut-o prezenţa regatului arpadian în partea apuseană a Olteniei în deceniul ce a premers marii invazii mongole, dacă a fost o înjghebare mai temeinică, fie şi de scurtă durată, sau doar o „deschidere spre Ţara Severinului unde existau posibilităţi de captare a unora dintre cnezii severineni”, într-un ţinut „aflat la mijloc, între tendinţele expansioniste ale Arpadienilor şi marginea de siguranţă a Asăneştilor”, ni se pare în afara îndoielii că suzeranitatea maghiară asupra celor trei cnezate româneşti din Oltenia care acopereau teritoriul dintre Ţara Severinului şi râul Olt şi care erau reunite într-un voievodat, suveranitate reflectată de

Diploma cavalerilor ioaniţi, nu data din perioada celor cinci ani scurşi de la retragerea tătarilor şi până la întocmirea diplomei, ci avea temeiuri ceva mai îndepărtate în timp. Relaţiile reflectate de diplomă pot fi plasate în deceniile trei-patru ale secolului al XIII-lea, contemporane deci acţiunilor întreprinse de regat în răsăritul Munteniei sau sudul Moldovei şi despre care a fost mai sus vorba.

Cuprinderea Olteniei în aria de control şi dominaţie a regatului arpadian în deceniul premergător invaziei mongole sau încă puţin mai devreme şi implicit întărirea presiunii exercitate de regat asupra Ţării Haţegului, ca parte componentă a voievodatului românesc care în prima jumătate a secolului al XIII-lea îşi avea centrul politic şi militar în nordul Olteniei, explică foarte bine de ce coroana, într-un moment în care îşi consolida hotarele de-a lungul munţilor şi depăşea în exterior aceste hotare, nu a acţionat pentru luarea directă în stăpânire a colţului sud-vestic al Transilvaniei.

Intenţia încorporării Ţării Haţegului în regat se manifestă abia la 1247 în textul Diplomei cavalerilor ioaniţi, într-o vreme în care invazia mongolă şi marile pierderi suferite în timpul ei de regat au schimbat atât situaţia din teritoriile româneşti extracarpatice cât şi ambiţiile sau posibilităţile coroanei maghiare. Stările din Ţara Haţegului din prima jumătate a secolului al XIII-lea sunt cu totul comparabile celor reflectate de documentele contemporane ca fiind proprii şi altor „ţări” româneşti din teritoriile intracarpatice, de pildă Ţării Făgăraşului sau Ţării Beiuşului. A fost vorba de conservarea autonomă a unor structuri teritorial-politice româneşti de mai mare întindere, în cuprinsul hotarelor pe care regatul le revendica teoretic, dar unde nu a intervenit direct, nu îşi instalase încă organe proprii de administrare şi nici de control militar.

O astfel de reconstituire a stărilor ar putea suferi modificări doar în cazul în care reluarea cercetărilor din cetatea dacică de la Baniţa ar dovedi instalarea acolo încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea a unei garnizoane dependente de autorităţile regale. Aceasta ar face ca drumul de la izvoarele Jiurilor şi pasul Vâlcanului să trebuiască luate în considerare pentru modul în care dominaţia regatului s-a extins asupra nord-vestului Olteniei.

Datorită faptului că inventarul arheologic medieval recoltat până acum la Baniţa aparţine celei de-a doua jumătăţi sau mai degrabă sfârşitului secolului al XIII-lea, ca şi informaţiilor despre evenimentele produse în ultimele trei decenii ale acestui secol şi despre care va fi vorba în continuare, considerăm interpretarea noastră ca fiind singura justificată la stadiul actual al cercetărilor.

Marea invazie mongolă din 1241-1242 şi traversarea Transilvaniei timp de mai bine de un an de către detaşamente numeric importante ale oastei tătăreşti, au provocat desigur mari pierderi atât sub aspect uman cât şi sub cel al acumulărilor din domeniul civilizaţiei medievale. Pornind de la consemnările lui Rogerius, pline de accente subiective şi îngroşări ale detaliului care nu pot scăpa analizei critice, există tendinţa supraevaluării consecinţelor ca şi tentaţia de a pune pe seama mongolilor toate mărturiile arheologice reflectând distrugeri şi incendii produse cândva pe durata secolului al XIII-lea.

Dar dacă dăm în egală măsură crezare documentelor de cancelarie, rezultă că în anii de după retragerea tătarilor s-au produs numeroase şi importante distrugeri şi pierderi, datorate „tâlharilor şi hoţilor care s-au înmulţit peste măsură... În Transilvania”, iar asemenea consemnări reflectă mai degrabă eclipsa prelungită pe durata mai multor ani a autorităţii exercitate de reprezentanţii coroanei.

Imaginea unor mari pierderi şi distrugeri datorate exclusiv tătarilor trebuie acceptată cu rezerve şi din cauza faptului că aceştia, în calitatea lor de războinici nomazi exploatatori ai proceselor productive din teritoriile cucerite, au urmărit nu numai instituirea unui climat de teroare care să frângă rezistenţele sau dobândirea de robi, ci au fost interesaţi în cel puţin egală măsură de continuarea creării valorilor materiale ai căror beneficiari erau. Faptul se oglindeşte convingător în izvoarele contemporane şi a fost de altfel deseori relevat.

Pe de altă parte, consecinţele pe care le-a avut în Transilvania marea invazie mongolă au fost aproape sistematic exagerate de către o anumită orientare istoriografică, deliberat preocupată de crearea unei imagini îngroşate, aceea a unor întinse teritorii pustiite şi golite de populaţie. În asemenea locuri s-ar fi produs, după opiniile acestei istoriografii, sedentarizarea în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a colectivităţilor româneşti recent venite în interiorul arcului carpatic, unde ar fi rămas seminomade pe durata primelor generaţii.

Cât priveşte măsura în care Ţara Haţegului a fost afectată de marea invazie mongolă şi de evenimentele ce i-au urmat, nu dispunem de informaţii directe, cu excepţia datării unui act juridic în funcţie de anul invaziei şi a înregistrării arheologice la Streisângeorgiu a unui nivel de incendiu anterior începutului secolului al XIV-lea, care ar putea deci fi pus în legătură cu un eveniment petrecut oricând pe durata secolului al XIII-lea. Nu avem prin urmare motive să credem că la 1241 -1242 şi în anii imediat următori viaţa ar fi fost aici zdruncinată din temelii şi că s-ar fi produs modificări profunde.

Dimpotrivă, gruparea teritorială a diferitelor colectivităţi din regiunea de care ne ocupăm ca şi hotarele etnice Sau sociale, aşa cum se reflectă acestea în documentele de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi din secolul următor, îşi găsesc explicaţii în evoluţii produse anterior invaziei mongole şi ar rămâne fără justificări în cazul în care am accepta mari schimbări intervenite la mijlocul secolului al XIII-lea.

Prin urmare, este mai mult decât probabil că tătarii au întreprins raiduri în Ţara Haţegului, prin detaşamente desprinse din grosul coloanei ce s-a deplasat pe valea Mureşului, precum şi prin cete pornite din cantonamentele pe care le-au organizat în perioada de circa un an cât au rămas pe teritoriul regatului, că cetatea de pământ şi lemn de pe dealul Sânpetru de la Hunedoara a fost atacată şi distrusă, că au fost arse biserici şi aşezări, dar este greu de crezut ca ei să fi intrat pe văi sau în zona de deal împădurit şi munte.

Specificul geografic al regiunii a permis fără îndoială adăpostirea majorităţii locuitorilor ei, împreună cu mare parte a avutului şi mai cu seamă a vitelor, iar după retragerea tătarilor viaţa şi-a reluat cursul respectând în liniile sale generale tiparele anterioare. Doar astfel ne putem explica prezenţa la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul următor a satelor de mică nobilime maghiară de pe cursurile inferioare ale râurilor Strei şi Cerna, descendentă din iobagii de cetate din secolele XI-XII.

Stările de dinainte de invazia mongolă s-au menţinut şi sub aspectul legăturilor politice ale Ţării Haţegului, în sensul dependenţei sale de voievodatul românesc cu centrul în nordul Olteniei, legături pe care nici intenţiile regalităţii manifeste în textul Diplomei cavalerilor ioaniţi nu le-au putut întrerupe sau modifica în următoarele trei decenii, după cum am subliniat mai sus.

Ţara Haţegului nu pare să fi fost implicată nici în conflictul care în deceniul şapte al secolului l-a opus regelui Bela IV pe fiul său, pe atunci „regele cel tânăr” şi duce al Transilvaniei, viitorul rege Ştefan V (1270-1272), deşi acesta din urmă pare să-şi ii avut măcar în unele momente la Deva centrul său de autoritate. Cu toate acestea, nici un izvor din câte ni s-au păstrat nu consemnează participări militare din regiunea de care ne ocupăm sau campanii care să o fi afectat. Situaţia s-a schimbat la mijlocul deceniului următor, în timpul domniei lui Ladislau IV supranumit Cumanul (1272-1290), iar asupra evenimentelor petrecute atunci trebuie să stăruim mai mult.

Conflictul izbucnit între regat şi voievodul Olteniei Litovoi la începuturile domniei lui Ladislau IV - „când începusem noi a domni, fiind încă copil”, după cum afirmă regele în diploma ce reprezintă principalul izvor al cunoaşterii evenimentelor - a reţinut în repetate rânduri atenţia istoriografiei noastre, ca fiind în strânsă legătură cu etapa finală a creării statului feudal al Ţării Româneşti.

S-a spus despre acest conflict că el ar fi fost declanşat de cuprinderea Ţârii Haţegului de către voievodul Olteniei, interpretare ce nu-şi găseşte nici un sprijin în informaţiile de care dispunem. Dimpotrivă, în diploma regală redactată cam la un deceniu după expediţia organizată împotriva lui Litovoi, în 1285, se precizează clar că acesta din urmă „cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi” şi că el „nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte”.

Aceste ţinuturi de dincolo de Carpaţi ocupate de Litovoi n-au putut fi decât cele din stânga Oltului, acolo unde Diploma cavalerilor ioaniţi atesta cu trei decenii mai devreme existenţa voievodatului lui Seneslau, considerat de coroană ca aparţinând regatului. O eventuală identificare a respectivelor ţinuturi cu Ţara Severinului este exclusă de menţionarea neîntreruptă, din 1272 şi până în 1277, a unui ban maghiar al Severinului.

A fost vorba deci de o primă încercare de reunire sub aceeaşi autoritate a celor două voievodate româneşti de la răsărit şi apus de cursul Oltului Inferior, amân-două aflate în relaţii de vasalitate faţă de regatul arpadian, acţiune declanşată de voievodul Olteniei. Ba a avut totodată semnificaţia unei contestări a suzeranităţii maghiare şi deci a constituirii, fie şi numai pentru o durată scurtă, a unui stat românesc de sine stătător, semnificaţie ce reiese din refuzul de a plăti „veniturile cuvenite coroanei” pe care-l menţionează diploma regală.

Nu dispunem de informaţii pentru stabilirea datei exacte a acestei acţiuni, după cum nici anul expediţiei militare împotriva lui Litovoi nu este asigurat de ştirile scrise. Opiniile exprimate au variat în cuprinsul unei perioade de şase ani, din 1272 de când a început domnia lui Ladislau IV şi până în 1278. Diploma regală din 1285 precum şi un act de danie din 1288 în care, printre altele, este vorba şi de expediţia împotriva lui Litovoi, nu permit datarea evenimentului, în primul dintre texte se precizează totuşi că, înainte de a-şi trimite oastea împotriva voievodului Olteniei, regele l-a îndemnat să plătească veniturile cuvenite coroanei, aceasta echivalând desigur cu recunoaşterea suzeranităţii maghiare. Suntem lăsaţi să înţelegem că între cele două acţiuni a trecut un timp oarecare, folosit pentru încercarea aplanării conflictului pe calea tratativelor.

Dacă acceptăm că dispariţia regelui Ştefan V (6 august 1272) a fost evenimentul ce l-a încurajat pe voievodul Olteniei în declanşarea acţiunii sale, atunci anul 1273 pare a întruni cele mai multe şanse pentru a fi cel al reunirii de către Litovoi a teritoriilor din stânga şi dreapta Oltului. Acţiunea n-a putut fi mai târzie decât anul 1274, pentru a rămâne timpul necesar tratativelor ce au premers expediţiei regale despre care va fi vorba.

Pentru data expediţiei, în afara cronologiei incerte din cele două documente de la 1285 şi 1288, mai dispunem de alte două repere, care însă lasă şi ele loc interpretărilor. Avem în vedere în primul rând atestarea la 1276 a comitatelor Haţeg şi Hunedoara şi a foarte probabilei prezenţe aici a marelui comis regal Petru Aba şi apoi starea generală de nelinişte şi confruntări din sudul Transilvaniei în anul 1277, când a avut loc şi răzvrătirea saşilor.

Cât priveşte primul reper, folosirea lui se loveşte de întrebarea dacă organizarea comitatului Haţeg a precedat expediţia militară împotriva Olteniei, având deci semnificaţia unei acţiuni pregătitoare întreprinsă în flancul adversarului, sau dacă ea a urmat în timp expediţiei, ca rezultat al succesului acesteia. Deşi nu marele comis regal Petru Aba ci magistrul Gheorghe Baksa a primit însărcinarea conducerii oştii trimise împotriva voievodului Litovoi şi chiar dacă nu cunoaştem vreo relaţie de subordonare a magistrului faţă de marele comis (ipoteză ce merită totuşi reţinută), legătura dintre acţiunile acestor două personaje se impune prin scopul comun urmărit.

Legătura ar fi încă mai evidentă în cazul în care am şti că oastea ce a pornit împotriva lui Litovoi şi-a avut baza de plecare în părţile hunedorene, trecând de aici în Oltenia pe la izvoarele Jiurilor şi peste pasul Vâlcan. Asemenea informaţie ne lipseşte şi suntem înclinaţi să credem că expediţia a pornit din Banatul de Severin, care în acei ani trebuie să fi jucat şi rolul de punte de legătură între coroana maghiară şi vasalul ei oltean.

Pe la Turnu Severin se vor fi scurs în anii anteriori veniturile pe care regele le primea din Oltenia, pe aici s-au purtat tratativele şi tot aici putea găsi magistrul Gheorghe Baksa proviziile şi informaţiile necesare expediţiei. Dar şi în cazul în care acţiunea a avut Turnu Severin ca bază de plecare, este mai firesc să credem că ea a fost paralelă cu organizarea comitatului Haţeg şi suntem deci înclinaţi să datăm amândouă evenimentele în anii 1275-1276.

Pentru datarea la 1277 a acţiunii voievodului Litovoi şi plasarea tot în acel an sau în anul următor a ripostei regatului, credem că opinia, oricât de atrăgătoare ar fi prin legăturile foarte largi pe care le sugerează, nu dispune de baza documentară necesară. Cu atât mai puţin ni se pare justificată interpretarea acestui moment ca făcând parte dintr-o largă mişcare cu caracter prevalent social, ca o ridicare a ţărănimii împotriva acţiunilor vizând aservirea obştilor săteşti. Dispunem de o singură mărturie documentară ce ar putea fi pusă în legătură cu mişcări ţărăneşti din această vreme în regiunea de care ne ocupăm, distrugerea în anii de domnie ai lui Ladislau IV (1272-1290) a bisericii cu hramul „Toţi sfinţii” din Pestişu Mare, prea vagă ca semnificaţie şi prea imprecisă ca dată pentru a documenta o răscoală în 1277.

Desprinderea la 1275-1276 a Ţării Haţegului din legăturile ei politice cu Oltenia, nu a însemnat desigur şi încetarea relaţiilor sociale, economice, culturale sau de altă natură dintre aceste ţinuturi româneşti aşezate pe cele două laturi ale Carpaţilor. Dimpotrivă, sub anumite aspecte şi în primul rând sub cel al solidarităţii şi conjugării acţiunilor de rezistenţă împotriva autorităţilor regale, legăturile au intrat pe un făgaş nou ce va deveni sesizabil câteva decenii mat târziu, o dată cu crearea la sud de Carpaţi a unei autorităţi politice româneşti de sine stătătoare. Pe de altă parte, deşi indirect şi fără a fi un scop urmărit de autorităţile regatului, integrarea mai strânsă a Ţării Haţegului în structurile teritorial-administrative ale voievodatului Transilvaniei a avut şi unele efecte pozitive, prin multiplicarea căilor de legătură cu celelalte „ţări” româneşti intracarpatice.

Asemenea prilejuri le-au constituit, de pildă, adunările obşteşti transilvănene, convocate de rege, ca aceea din 1291 de la Alba Iulia unde alături de nobili, saşi şi secui, au participat şi „românii din părţile Transilvaniei”, veniţi acolo desigur din mai multe ţinuturi, sau ca aceea convocată în 1355 la Turda de voievodul Transilvaniei, unde au participat „prelaţii, baronii, nobilii, secuii, saşii, românii şi ceilalţi oameni de orice stare sau condiţie aşezaţi şi aflători în zisele părţi ale Transilvaniei”. Alte prilejuri, ce nu se cuvin subapreciate deoarece documentele oglindesc situaţii excepţionale asupra cărora vom reveni, au fost oferite de participările militare româneşti la contingentele ridicate în Transilvania, precum şi la oastea regală.

Deşi avem ştiri despre prestarea încă de la 1213 de către români transilvăneni a slujbei militare în folosul regatului, nu credem ca episodul să reflecte o situaţie pe atunci generalizată, ci mai degrabă una strict locală. Acel detaşament de români atestat în oastea cu care corniţele Sibiului a ajuns la Vidin, continuă să ridice semne de întrebare, atât în ceea ce priveşte originea sa teritorială, cât şi semnificaţia angajării în acea acţiune. Principial, aceşti români trebuie să fi locuit în ţinutul supus autorităţii comitelui sibian şi prin urmare nu a putut fi vorba decât de luptători ridicaţi din Mărginimea Sibiului, adică din viitoarea Ţara Amlaşului, pe care progresul teritorial al hotarelor arpadiene şi colonizarea săsească au integrat-o încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea regatului.

Aici erau sate româneşti care aveau încă dinainte de anul 1200 îndatoriri militare, atât la paza hotarelor cât şi la campanii în afara lor. Pe acelaşi teritoriu administrat la 1213 de corniţele Sibiului se mai aflau atunci, pe lângă saşi, colectivităţi de secui şi de pecenegi, astfel încât zonele de provenienţă ale detaşamentelor din care el şi-a format oastea nu trebuie să le căutăm nici în Ţara Făgăraşului, nici în Ţara Bârsei aparţinând atunci cavalerilor teutoni şi nici pe Oltul superior unde de puţină vreme se instalase grosul obştilor secuieşti. Pare astfel foarte probabil ca aceste detaşamente, poate cu excepţia celui săsesc, să fi fost destul de reduse numeric.

Nici poziţia acelor români care la 1241 au apărat împreună cu secuii împotriva tătarilor trecătorile Carpaţilor, nu este întru totul limpede sub aspectul apartenenţei lor la structuri organizate teritorial ale regatului, din care să rezulte sarcini militare faţă de coroană. Chiar dacă progresele înregistrate spre est şi sud-est de hotarele regatului la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor au făcut ca la 1241 situaţia să fie sensibil modificată în raport cu aceea mai timpurie cu o jumătate de veac, e greu de crezut că în răsăritul Transilvaniei existau în vremea invaziei tătarilor regiuni omogen româneşti supuse într-un grad suficient de avansat autorităţii coroanei, pentru ca reprezentantul acesteia să ridice de acolo detaşamente organizate.

Pare deci mult mai probabil ca acei români să fi fost din sud-vestul Moldovei, de pe teritoriul episcopatului de scurtă durată,,al cumanilor”, colaborarea lor cu secuii reflectând legături locale create de vecinătate şi coabitare de la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la 1241, îndatoriri militare regulate faţă de regat revenind în principal secuilor.

Îndatoririle militare faţă de regat ale românilor din Oltenia, transferate la 1247 de coroană cavalerilor ioaniţi, nu erau prestate prin intermediul unui dregător regal, ci decurgeau din calitatea de vasal al regelui pe care o avea voievodul Litovoi, acesta urmând să-i sprijine pe cavaleri „cum apparatu suo bellico”. Din respectivele „mijloace ostăşeşti” făceau parte înainte de 1247 şi forţele militare ale Ţării Haţegului, ca fiind ale unei părţi a voievodatului lui Litovoi, iar Diploma cavalerilor ioaniţi nu a modificat aceste stări, după cum nici pentru următoarele trei decenii nu avem motive să credem că s-a produs o modificare a poziţiei românilor haţegani sub aspectul slujbelor militare datorate coroanei. Pentru aceasta ar fi trebuit să existe în Ţara Haţegului un reprezentant administrativ şi militar al regatului, care să recruteze şi să conducă contingentul de români haţegani.

Stările s-au schimbat sub acest aspect la 1275-1276, o dată cu organizarea comitatului Haţeg. Este probabil ca evenimentele legate de acest moment, care n-a putut fi nici paşnic şi nici lipsit de înfruntări şi conflicte, să mai fi întârziat folosirea de către regat a calităţilor militare ale cnezilor haţegani. Forţa ostăşească ce stătea la dispoziţia castelanului de Haţeg, identic cu corniţele Haţegului sau mai degrabă un reprezentant local al acestuia, trebuie să fi provenit din cele trei aşezări de oaspeţi regali nou întemeiate în preajma cetăţii, aceasta fiind de altfel şi raţiunea implantării lor în mediul omogen românesc din Ţara Haţegului.

În orice caz, nu dispunem de informaţii privind implicarea românilor din Ţara Haţegului în evenimentele care au marcat accentuarea anarhiei feudale în regatul Ungariei din ultimele două decenii ale secolului al XIII-lea, în vremea voievozilor transilvăneni Roland Borşa şi Ladislau Kan, cu toate că cel puţin acesta din urmă a rezidat multă vreme în imediată apropiere, la Deva.

Dar după anul 1300, când stingerea dinastiei arpadiene a declanşat luptele pentru tronul Ungariei, românii haţegani au intrat pe scena evenimentelor politice. Ei s-au aflat atunci în tabăra partizanilor dinastiei angevine, de partea noului rege Carol Robert, aceasta fiind explicaţia deţinerii de către coroană a cetăţii şi comitatului Haţeg într-o vreme în care, la distanţă de câţiva zeci de kilometri, pe Mureş, fiii fostului voievod transilvănean Ladislau Kan şi partizanii lor ţineau cetatea de la Deva.

În acest context se plasează şi acordarea la 1315 de regele Carol Robert acelui „villicus de Hatzak”, judele Ţării Haţegului sau jude al Ţării Haţegului, a actului care-l echivala cu nobilimea regatului recunoscându-i stăpânirea „ereditară” asupra moşiei Britonia. Poziţia adoptată de cnezii haţegani în al doilea deceniu al secolului al XIV-lea n-a fost singulară, tot în acei ani constatăm în Maramureş şi pe Tisa superioară prezenţa feudalităţii româneşti în tabăra angevină. La această opţiune şi în alăturarea românilor la partizanii dinastiei angevine, trebuie să fi jucat un rol important speranţa unei înnoiri a stărilor, amintirea evenimentelor de la 1275-1276 fiind pe atunci încă vie în Ţara Haţegului.

În orice caz, începând cu al doilea deceniu al secolului al XIV-lea, rolul militar al românilor haţegani în ostile ridicate din Transilvania sau în cele ale regatului a cunoscut, cu unele întreruperi, o creştere continuă. El a cunoscut apogeul în timpul lui Iancu de Hunedoara, dar a fost foarte important încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în condiţiile accentuării pericolului otoman, în campaniile militare întreprinse la marginile regatului, dar uneori şi departe dincolo de ele, români din diferite zone ale Transilvaniei au fost deseori împreună, în multe cazuri pentru perioade mai îndelungate, având astfel prilejul să se cunoască şi să stabilească legături.

Rolul militar al cnezilor haţegani a fost condiţionat, din punctul de vedere al regatului, de evoluţia relaţiilor sale cu Ţara Românească şi el a cunoscut desigur eclipse în momentele de criză intervenite în raporturile Ungariei angevine cu vecinul de peste munte. Asemenea momente s-au repercutat direct asupra societăţii româneşti din Ţara Haţegului, ca fiind un ţinut nemijlocit învecinat Ţării Româneşti, cu care a avut permanente şi strânse legături. Ele au intervenit periodic pe durata secolului al XIV-lea, iar măsurile sângeroase întreprinse cândva în anii 1356-1359 de voievodul Transilvaniei Andrei Lackfi în Ţara Haţegului trebuie puse în legătură cu astfel de momente.

Este probabil ca şi în afara anilor voievodatului lui Andrei Lackfi să se fi petrecut episoade asemănătoare, dar cele câteva informaţii privind execuţii şi silnicii întreprinse împotriva cnezilor haţegani nu se lasă datate cu destulă precizie. Există totodată un anumit particularism al relaţiilor feudalităţii româneşti haţegane cu regatul, mai ales dacă ţinem seama de stările din Maramureş, care se cere explicat.

În timp ce în Ţara Maramureşului, de-a lungul unui sfert de secol acoperit de domnia lui Carol Robert, de la 1317 şi până la 1342, cel puţin cinci familii cneziale importante au beneficiat de diplome regale care le-au echivalat juridic cu nobilimea regatului şi le-au confirmat stăpânirile de sate exercitate de dinainte pe temeiul stărilor de fapt, în Ţara Haţegului asemenea acte lipsesc.

Cel acordat la 1315 familiei cneziale de Britonia reprezintă o excepţie, iar în documentele ulterioare domniei lui Carol Robert nu găsim nici o referire la diplome date în timpul acestui rege, cum este cazul în Maramureş. Deosebirea nu poate fi întâmplătoare. Interpretată uneori ca reflectând diferenţe între structurile interne ale societăţilor româneşti din cele două „ţări” situate la marginile de nord şi de sud ale Transilvaniei, deosebirea pare mai degrabă să reflecte rezerva autorităţilor regale faţă de românii haţegani, datorată vecinătăţii imediate a Ţării Româneşti.

În acest sens pledează şi faptul că perioadele de vârf ale prezenţei cnezilor din Ţara Haţegului în ostile regatului, coincid celor în care pericolul otoman a determinat strângerea legăturilor Ţării Româneşti cu coroana maghiară, de pildă în vremea lui Mircea cel Bătrân sau a lui Vlad Dracul. Iar dacă rolul militar al cnezilor haţegani a fost atât de important în vremea lui Iancu de Hunedoara, la aceasta a contribuit desigur, pe lângă originea locală a Corvineştilor, caracterul legăturilor cu Ţara Românească în acei ani.

Corpul de oaste ridicat din rândul românilor haţegani se afla de obicei sub comanda castelanului de Haţeg, iar importanţa lui numerică şi valorică explică desigur de ce îl întâlnim chiar şi pe vicevoievodul Transilvaniei ca deţinând dregătoria de castelan al Haţegului”, deoarece valoarea defensivă a cetăţii de acolo era practic neglijabilă. Altă explicaţie ar putea fi mărimea veniturilor pe care nu numai coroana, ci şi reprezentanţii ei locali le aveau din Ţara Haţegului.

Este prin urmare mai mult decât probabil ca cnezii haţegani să fi participat la numeroasele şi îndelungatele campanii organizate de regat în deceniile cinci şi şase ale secolului al XIV-lea în Peninsula Balcanică şi împotriva Veneţiei, în Italia mai cu seamă unde corpurile de oaste au rămas multă vreme, dar şi împotriva tătarilor la răsărit de Carpaţi, sau la marginile regatului Poloniei.

De câte ori posedăm ştiri despre conducerea oastei regale de către voievodul Transilvaniei, sau despre prezenţa acestuia la respectiva campanie, suntem îndreptăţiţi să presupunem participarea unui detaşament de cavalerie uşoară ridicat dintre românii din Ţara Haţegului. În anii copilăriei şi tinereţii lui Iancu de Hunedoara, petrecuţi sub cetatea pe care tatăl său a primit-o de la rege în 1409, circulau desigur în mediul românesc haţegan multe istorisiri despre aceste campanii şi nu puţini din cei care au ajuns până la Bari sau la Neapole îşi depanau încă amintirile, hrănind imaginaţia viitorului comandant de oşti.

Este posibil de asemenea ca anumite trăsături stilistice, de factură renascentistă italiană, prezente în picturile murale datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi conservate în capele de curte ctitorite de familii cneziale haţegane, să-şi găsească explicaţia în contactele culturale foarte depărtate pe care le-au prilejuit aceste campanii. Alte scene au fost interpretate ca exprimând dorinţa ispăşirii de păcate săvârşite împotriva celor de aceeaşi limbă şi credinţă, cu prilejul expediţiilor întreprinse în Ţara Românească sau Moldova, ipoteză în favoarea căreia s-a invocat şi conţinutul inscripţiilor pictate.

Indiferent de îndreptăţirea interpretărilor, informaţiile scrise pledează pentru asemenea participări, deoarece prezenţa la 1395 în Moldova, în faţa cetăţii Neamţului, a castelanului de Haţeg, nu poate însemna decât prezenţa unui detaşament haţegan în oastea ce l-a însoţit pe Sigismund de Luxemburg împotriva lui Ştefan Muşat, domnul Moldovei. Faptul se înscrie firesc în comportamentele şi mentalităţile vremii. Câteva decenii mai târziu, când Matei Corvin a întreprins la 1467 campania din Moldova împotriva lui Ştefan cel Mare, suferind înfrângerea de la Baia, cei care au stat alături de rege în bătălia de noapte şi apoi foarte probabil l-au salvat, purtându-l rănit peste munte pe căile pe care ei le cunoşteau cel mai bine, au fost cnezii maramureşeni.

Dar românii haţegani n-au participat la campaniile militare ale regatului doar sub comanda castelanului de Haţeg, a comitelui hunedorean sau a voievodului Transilvaniei. Două informaţii documentare de la sfârşitul secolului al XIV-lea ne încredinţează că ei se aflau în subordinea voievodului Ţării Maramureşului, Drag fiul lui Sas. Pe un act de confirmare supus regelui Sigismund de Luxemburg în iulie 1392 în tabăra de pe Dunăre din timpul campaniei împotriva turcilor, act privind aparent un schimb de moşii contractat de doi cnezi haţegani, dar care urmărea în realitate obţinerea unei confirmări regale pentru stăpâniri exercitate doar pe temeiul stărilor de fapt, este menţionată „mijlocirea domnului Drag voievodul” (Relatio domini Drag woyuode).

Patru ani mai târziu, în 1396 la Slimnic lângă Sibiu, voievodul Transilvaniei acorda o diplomă de întărire celor trei fii al lui Ioan de Silvaş şi fratelui lor devălmaş luând în considerare intervenţia în favoarea acestor români haţegani a aceluiaşi voievod al Maramureşului (... consideratis diligentes et sinceris peticionibus quibus nobis magnificus dominus Drag waywoda Maramorisiensis suplicavit...).

Este semnificativă, în ambele informaţii, menţionarea lui Drag cu titlul de voievod al Ţării Maramureşului, iar nu cu cel de comite pe care-l exercita atunci în trei comitate de pe Tisa superioară, deşi acesta din urmă se afla cu mult mai sus în ierarhia regatului decât demnitatea sa voievodală, ajunsă la sfârşitul secolului al XIV-lea la capătul unei involuţii ce a golit-o de sensurile iniţiale.

Situaţia de excepţie este subliniată şi de faptul că, atât în calitatea sa de voievod al Maramureşului cât şi în aceea de comite de Sătmar, Maramureş şi Ugocea, Drag nu-şi exercita în nici un fel autoritatea în interiorul voievodatului Transilvaniei, din care făcea parte districtul Haţeg. Prin urmare, intervenţia lui Drag în favoarea românilor haţegani şi acceptarea ei de către rege sau de către voievodul Transilvaniei, nu-şi pot găsi alte explicaţii în afara meritelor militare câştigate sub comanda sa de către cnezii din Ţara Haţegului. Constatarea deschide o perspectivă în plus reconstituirilor istorice.

Dacă românii haţegani făceau parte din corpul de oaste aflat sub porunca voievodului Ţării Maramureşului şi dacă situaţia s-a extins şi asupra românilor bănăţeni sau a celor din alte părţi ale Transilvaniei, ipoteză întru totul plauzibilă datorită specificului militar al detaşamentelor compuse din cnezii români, atunci cu aceste trupe - la care se mai adăugau şi cele pe care Drag le aducea din comitatele în care avea dregătoria militară supremă - el deţinea în conducerea oştii regale un loc aflat aproape de cel al voievodului Transilvaniei sau poate egal cu acesta. Aspectul pe care-l relevăm merită în continuare urmărit şi adâncit, deoarece ni-l înfăţişează pe Drag fiul lui Sas ca ocupând în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea o poziţie ce prefigurează pe aceea la care va ajunge, o jumătate de secol mai târziu, Iancu de Hunedoara.

Nu ştim dacă această situaţie s-a creat abia la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul lui Sigismund de Luxemburg, sau dacă ea a avut antecedente în vremea lui Ludovic I sau poate încă mai devreme. Pe această oale s-au creat oricum căi suplimentare pentru stabilirea de legături între românii din diferitele părţi ale Transilvaniei. Foarte probabil că pe această linie se înscrie şi apariţia episodică a unui cneaz maramureşean ca stăpân al marelui domeniu al Geoagiului de pe malul de nord al Mureşului, în imediata vecinătate a Ţării Haţegului, domeniu dăruit la 1397 de rege lui Gurzo fiul lui Ioan ,,de Maramorusio”. Un alt document din aceeaşi vreme consemnează legături strânse între cnezii haţegani şi cei din districtul Mehadiei, din Banat, datorate poate unor fapte de arme săvârşite în comun, dar care izvorau desigur şi din legături familiale sau de altă natură ce aveau rădăcini mult mai adânci în aceste regiuni dispuse de o parte şi de alta a munţilor.

Dacă legăturile românilor din Ţara Haţegului cu cei din alte părţi ale Transilvaniei au evoluat în secolul al XIV-lea, măcar în parte, sub auspiciile autorităţii regatului, în schimb cele întreţinute înspre părţile Ţării Româneşti sau ale Moldovei, după constituirea acesteia din urmă ca stat de sine stătător la mijlocul secolului, n-au avut nevoie de patronajul coroanei ci au fost chiar îndreptate împotriva acesteia. Erau legături vechi şi statornice, desfăşurate vreme îndelungată în afara conului de lumină al consemnărilor scrise şi care ajung acum să-şi găsească ecoul în documente. Este cazul acelor fii ai cneazului Cândea din Ţara Haţegului, despre care aflăm la 1377 că după executarea tatălui lor s-au refugiat în Ţara Românească, de unde întreprindeau acţiuni împotriva regatului.

Avem suficiente motive să plasăm începuturile acestui episod în anii 1356-1359 şi să vedem în aceşti răzvrătiţi a treia generaţie consemnată documentar a familiei cneziale Cândea de Râu de Mori, generaţie despre care nu avem ştiri privind prezenţa ei în Ţara Haţegului de la 1360 şi până înainte de 1391, când atestarea documentară s-ar putea de fapt referi la a patra generaţie a Cândeştilor. Este deci plauzibil ca în deceniile şapte şi opt ale secolului, familia Cândeştilor să se fi stabilit în Ţara Românească, de unde să fi revenit în vatra sa haţegană după dispariţia în 1382 a lui Ludovic I.

Pledează în acest sens şi analogia frapantă pe care faza iniţială a cetăţii Cândeştilor de la Râu de Mori - Suseni şi-o găseşte la sud de Carpaţi, relevată de cercetările de la cetatea Poienari din cheile Argeşului. Asemenea cetăţui familiale compuse dintr-un turn-locuinţă plasat imediat sub munte, pe stânci greu accesibile, trebuie să fi existat în secolul al XIV-lea şi în alte zone ce mărginesc la sud sau la nord Carpaţii Meridionali, aşteptând ca resturile lor să fie identificate şi valorificate ca documente istorice.

Informaţiile scrise privind legăturile înspre părţile Moldovei ale românilor haţegani sunt ceva mai târzii, din prima jumătate a secolului al XV-lea, chiar dacă nici în această direcţie nu ne putem îndoi asupra vechimii şi permanenţei lor. Printre aceste legături se numără, de pildă, refugierea înainte de 1435 în Moldova a trei cnezi din Râuşor, unul dintre ei având şi calitatea de preot, după ce ei s-au răzvrătit în Ţara Haţegului împotriva autorităţilor regale, întâmplarea sau o relaţie pe care o putem doar bănui, face ca chiar din această vreme să posedăm o altă mărturie asupra legăturilor cu Moldova ale Ţării Haţegului.

Este vorba de dania făcută mănăstirii Neamţului de către Laţcu Cândea, castelanul cetăţii Haţegului, constând din tetraevanghelul copiat de Gavril Uricovici în 1436 sau poate doar de ferecătura acestei cărţi, ferecătură ce poartă numele şi calitatea donatorului. S-a crezut că legătura cu mănăstirea Neamţului a lui Laţcu Cândea şi-ar găsi explicaţia într-o însărcinare pe care el a avut-o din partea regelui sau voievodului Transilvaniei în Moldova, dar apropierea dintre date şi calitatea sacerdotală a unuia dintre cei refugiaţi acolo înainte de 1435 sau în 1435, nu pot fi trecute cu vederea. Indiferent de distanţe şi de semnul de întrebare ce stăruie asupra drumurilor urmate, prin Ţara Românească sau prin sudul Transilvaniei, asemenea legături s-au stabilit şi au fost menţinute fără intervenţia coroanei.

Încercarea de a reconstitui mai amănunţit sau doar de a schiţa aceste pagini de istorie politică haţegană de până în epoca înmulţirii izvoarelor scrise, evidenţiază că abordarea subiectului echivalează cu depăşirea hotarelor geografice ale regiunii de care ne ocupăm şi cu plasarea evenimentelor în contextul general al istoriei româneşti. Nici nu putea, fi altfel deoarece, indiferent de împrejurările politice care au condiţionat diferit în secolele X-XIV evoluţia societăţii dintr-o parte sau alta a teritoriilor locuite de români, această istorie a fost unitară.