Taina gorunului, de Vasile Voiculescu (comentariu literar, rezumat literar)

Vasile Voiculescu a creat o proză fantastică încărcată de simboluri mitologice, cu personaje arhetipale din lumea „satului magic”, care participă la întâmplări fabuloase. Categoria estetică a fantasticului se defineşte, în povestirile voiculesciene, printr-un miraculos mitico-magic şi superstiţios (Ovidiu Ghidirmic), realizat prin îmbinarea planului real cu cel fabulos.

Creaţia Taina gorunului, scrisă în 1947, dar publicată postum, în volumul de povestiri Ultimul Berevoi (1966), este o povestire fantastică, prin îmbinarea realului cu fabulosul, acest concept estetic definind specificul prozei voiculesciene.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Timpul narativ

Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marchează prezentul şi timpul povestit, care ilustrează un plan al trecutului, al faptelor întâmplate în vremea când naratorul, dornic de „un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie şi să trosnească în vâlvătăi dionisiace”, merge în vizită la prietenul său din Defileul Oltului, ritualul întâlnirii, cu tăceri prelungite şi destăinuirile îndelung reprimate.

Incipitul

Incipitul este reprezentat de o întrebare adresată în mod direct cititorului (naratorului) privind dorinţa nostalgică a fiecărui posesor de calorifer de a auzi trosnetul lemnelor într-o sobă sau într-o „vatră deschisă”, fiind copleşit de imaginea din copilărie a focului ce vărsa „binecuvântările căldurii cereşti peste noi...”.

Desfăşurarea acţiunii

Naratorul, care se confundă cu vocea auctorială prin naraţiunea la persoana I, evadează într-un sat din defileul Oltului, unde prietenul său, silvicultor, îl primeşte de fiecare dată cu bucurie, trimiţând sania să-l aştepte în cea mai apropiată haltă. Întâlnirea celor doi amici se derulează după un ritual care le producea mare plăcere: amândoi privesc „luminile focului”, în timp ce are loc „o straşnică partidă de tăcere” întreruptă numai de anunţarea cinei; abia după „al treilea păhărel de ţuică fiartă” începea „taifasul”, fiecare dintre ei fiind curios să afle despre „viaţa codrilor” şi, respectiv, despre „vraja oraşului”.

Vasile Voiculescu

Revederea celor doi prieteni are loc, de data aceasta, după câţiva ani şi, chiar din prima noapte, silvicultorul se lansează într-o expunere despre arheologie şi preistorie, arătându-se indignat de faptul că aşa-zişii intelectuali nu cunosc valorile spirituale ale omenirii. Îi reproşează naratorului că nu ştia nimic despre coiful de aur aflat la Muzeul naţional de antichităţi, obiect preţios găsit de un copil ce păştea vitele „pe nişte pârloage ale Prahovei” şi-i smulge acestuia promisiunea că, imediat ce se va întoarce în Bucureşti va merge la muzeu ca să vadă „nepreţuitul coif.

În seara următoare, prietenul îi mărturiseşte naratorului pasiunea sa tainică pentru comori, în existenţa cărora credea de mic copil, fiind convins că la rădăcina multor opaci bătrâni „zăcea îngropată câte-o poveste alături de o căldare cu galbeni”. Istorisirile despre comori miraculoase îl preocupaseră dintotdeauna şi aflase că strămoşii popii din sat ascunseseră „în fundul prisăcii o putină cu aur”, că dascălul ştia de această comoară care rămăsese rătăcită într-o râpă şi chiar bunicii lui îngropaseră „o avere” la rădăcina unui gutui, dar uitaseră locul.

Ca urmare, în tinereţe alergase bezmetic după „focuri mincinoase”, dezgropase oase de câine în loc de tezaure, fiind fascinat toată viaţa de „Mitul norocului, deghizat pretutindeni în jocul de cărţi, în loterie, în comori”. De altfel, nu câştigul în sine îl atrăgea, cât mai ales, „favoarea unei şanse”, speranţa că ar putea fi un ales al sorţii, un câştigător în limitata existenţă.

Peripeţiile prin care trecuse căutând iluzoriile comori s-au terminat brusc, atunci când, într-o noapte a fost lovit din greşeală de unul dintre tovarăşii cu care săpa şi din care pricină zăcuse la pat vreme îndelungată, chinuit de „friguri cerebrale”. Întâmplarea nefericită l-a convins să nu mai umble după comori. Acum era invidios pe copilul norocos care găsise „cel mai scump coif din lume...”. Cu toate acestea, prietenul mărturiseşte că tot a făcut o descoperire senzaţională în vara trecută şi îi povesteşte naratorului acea întâmplare fabuloasă, care constituie o naraţiune în naraţiune, cele relatate până în acest moment formând rama povestirii.

Împătimit de păduri, prietenul s-a afundat, într-o zi, „cât mai departe, în bungeturi” (desiş), fiind însoţit de câinele Haiduc. Fermecat de frumuseţea locurilor, silvicultorul s-a aşezat „la tulpina unui gorun falnic, într-o poiană răznită (răzleţită) de lume, ca într-o baladă”. Câinele a început să dea târcoale gorunului şi, în loc să stea, ascultător, lângă stăpânul său, s-a repezit furios asupra trunchiului, „sărind să-i râcâie coaja”. Omul s-a ridicat, a lovit cu baltagul trunchiul copacului şi acesta „suna a gol”, ba, mai mult, era convins că aude „un sunet ca de zornăit înfundat”. Din ce în ce mai agitat, Haiduc a început să latre şi să muşte din scoarţa gorunului, încercând să ajungă la o scorbură aflată mai sus.

Pădurarii chemaţi de către silvicultor au tăiat în trunchiul gorunului „o fereastră” şi, băgând mâna înăuntru, „dăduse de ceva rece, tăios, de care degetele se izbiseră ca de zăbrelele unei capcane”. Ca urmare, s-au hotărât să reteze tulpina copacului şi au găsit în interiorul lui un schelet omenesc ce stătea înţepenit în pereţii lui atât de puternic, încât se încrustase în „carapacea lui de lemn”. În ziua următoare, în prezenţa procurorului şi a medicului legist, gorunul a fost tăiat şi după decuparea lui, rămăsese „ca o copaie jumătatea de dedesubt, cu scheletul întreg culcat în ea...”.

De oseminte atârnau încă „zdrenţe dintr-o cămaşă de cânepă”, iar după mărimea impresionantă a scheletului se părea că „fusese o namilă de om”, întrucât măsura un metru şi nouăzeci. Descrierea scheletului este detaliată, iar dintre elementele de identificare se remarcă, în mod deosebit, câteva „jurubiţe lungi de păr negru corb”, un „enorm chimir de piele neagră” şi „un cuţit mare, cu plasele de os”.

După banii aflaţi în chimir se stabileşte faptul că omul trăise cu o sută de ani în urmă, când prin aceste locuri jefuia o bandă vestită de hoţi, sub comanda lui Gogolea şi Chiloman, care băgaseră spaima în tot ţinutul. Se ştia că, la un moment dat, cei doi se certaseră „dintr-o pricină oarecare” şi se credea că trecuseră graniţa în Bulgaria. Acum taina este dezlegată: scheletul găsit în trunchiul gorunului era al unuia dintre cei doi tâlhari care se luptaseră şi unul dintre ei, grav rănit, se târâse până la scorbura gorunului şi intrase înăuntru, întrucât aici se mai ascunsese şi altădată voind să scape de potere.

De data aceasta, rănit fiind şi sleit de puteri, de sete şi de foame, murise înţepenit în trunchiul copacului. Se încearcă identificarea osemintelor, ceea ce constituie o dificultate, întrucât se ştia că amândoi erau „haidamaci”, spătoşi, înalţi şi bruneţi, având chică şi barbă. Un bătrânel care asistase înfricoşat la întâmplare spune că ştie de la bunicul său că tâlharul Gogolea „avea câte şase deşte”. Se constată astfel, că cel care murise în trunchiul gorunului este într-adevăr, Gogolea. Scheletul lui Gogolea, împodobit cu chimirul lat şi cu opincile uriaşe este „fala muzeului Morgii” şi naratorul îi promite prietenului său că va merge să vadă acest exponat.

Particularităţi ale limbajului artistic

Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele populare specifice zonei, care creează un farmec particular şi originalitate povestirii. Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile descriptive. Lexicul se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi dau stilului oralitate.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale [...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forte înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …