Tag Archives: Specii literare

Zicătoare

Zicătoarea este o specie folclorică prin care se exprimă în mod figurat, cu o expresie succintă şi plastică, o constatare general valabilă, o normă de conduită. Termenii pentru denumirea speciei sunt de provenienţă populară, confundându-se, în parte, cu denumirile date proverbelor: cuvânt, poveste, vorbă (vorba ceea, vorba ăluia, vorba prostului etc.), zicală. Apropiată de proverb prin concizie şi aspect imagistic, zicătoarea nu se poate defini decât prin raportarea continuă la acesta. Spre deosebire de proverb, zicătoarea nu enunţă o judecată întreagă, rămânând la constatarea faptului, căruia îi dă o formulare metaforică şi îl plasează într-un anumit context. De aceea, zicătoarea …

Read More »

Teatru popular

Teatrul popular reprezintă totalitatea producţiilor dramatice populare, incluzând drama rituală, jocurile cu măşti, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice etc. Pe teritoriul ţării noastre elemente de artă teatrală au existat în cadrul riturilor arhaice cu mult înainte de contactul cu civilizaţia greacă şi romană. În substratul traco-dac au pătruns cu timpul scheme, subiecte, teme şi chiar personaje ale mitologiilor elene şi latine, în special ale antesteriilor păgâne, ale dionisiacelor, saturnaliilor şi calendelor. Primele forme de dramă rituală au fost cele referitoare la vânătoarea primitivă. Acestora le-au urmat jocurile crescătorilor de animale, apoi cele cu caracter agrar, care …

Read More »

Strigătură

Strigătura este o specie a liricii folclorice care însoţeşte jocurile populare, unele petreceri săteşti sau familiale (nunta, cumetria), precum şi anumite forme de teatru popular, având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, strigătura prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental. Termenului consacrat îi corespund, în diferite zone etnofolclorice ale ţării, numeroase alte denumiri: chiotitură, chiuitură, ciot, descântec, iuitură, horire, strigare, ţipătură, ţipuritură. În unele zone, cum ar fi Bihorul, Ţara Oaşului, Bucovina, strigătura se cântă pe o melodie monotonă, arhaică. Clasificarea se face în funcţie de conţinutul afectiv, …

Read More »

Snoavă

Snoava este o specie a epicii populare, în proză, de obicei uniepisodică, având caracter satiric şi conţinut anecdotic. Pe lângă denumirile ei regionale (polojanie, jâtie, tacla, trufă, sozie, basm, păcăleală, pildă, palavră, isnoavă etc.), există termenii poveste şi glumă, larg răspândiţi în toate provinciile. În folcloristică s-a impus cuvântul snoavă (de origine veche slavă) şi alături de acesta, au fost adoptaţi termenii glumă şi anecdotă, pentru desemnarea unor categorii. Deşi specia pare să fi apărut mult mai târziu decât basmul şi legenda, prin fenomenul de poligeneză motive ale ei au fost depistate încă în operele literare ale Antichităţii. Circulând de …

Read More »

Proverb

Proverbul este o specie folclorică exprimând, adeseori metaforic şi uneori rimat, într-o propoziţie sau într-o frază, un adevăr cu valabilitate generală, impus prin tradiţie. Denumirea speciei este de provenienţă cultă (din latinescul proverbium şi francezul proverbe) şi a înlocuit mai vechiul parimie, de origine neogrecească. În popor se folosesc termenii cuvânt, pildă, vorbă, zicală şi zicătoare. Izvorât dintr-o experienţă colectivă îndelungată, proverbul a circulat la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri. Pătrunzând foarte devreme în scris, s-a confundat cu maximele, sentinţele, pildele filosofilor şi scriitorilor din Antichitate, a fost difuzat prin texte juridice, religioase şi cărţi populare. Şi-a păstrat, …

Read More »

Pluguşor

Pluguşorul este o formă a colindei legată de obiceiul uratului din ajunul Anului Nou. Regional, obiceiul se mai numeşte „cu plugurelul”, „cu plugul”, „cu buhaiul”, „cu cârceia”, iar colindătorii – „plugari”, „plugăraşi” sau „urători”. Se practică, în forme mai simple sau degradate, de către copii, iar în forme ample, adesea spectaculoase, de bărbaţii tineri sau maturi şi, mai rar, de femei. Urătorii se organizează în grupuri de două sau mai multe persoane şi urează la fiecare familie fericire şi mai ales recolte bogate. Textul este un recitativ epic (în Muntenia se şi cântă uneori), prezentat de un solist pe fond …

Read More »

Oraţie

Oraţia este o specie folclorică în versuri ce se rosteşte la nuntă, de obicei pe un ton ceremonios, şi care stăruie asupra principalelor momente ale desfăşurării ritualului, subliniind totodată importanţa acestora. În limba română există o variantă destul de veche a acestui termen. Latinescul oratio a dat în româneşte „urâciune”. Cât despre formele „oraţie”, „uraţie”, întâlnite în secolul al XVIII-lea în scrierile cronicarilor, acestea derivă din polonezul oracya. Neologismul polonez a fost concurat în epoca influenţei greceşti de cuvântul encomion. De aici şi cumulul de înţelesuri pe care îl capătă noţiunea, însemnând nu numai oraţia de nuntă, ci şi oraţia …

Read More »

Legendă

Legenda este o specie a epicii populare, în proză, de mică întindere, care explică, utilizând de obicei miraculosul, cauzele unor fenomene ale naturii înconjurătoare sau evocă, din aceeaşi perspectivă, făpturi supranaturale, evenimente şi personaje biblice şi istorice. Termenul folosit astăzi în limbajul cult, provenit din latinescul legenda „naraţiune”, a avut iniţial o accepţie restrânsă, referindu-se doar la prezentarea sfinţilor. Cu timpul şi-a lărgit sensul, incluzând în sfera lui toate categoriile amintite. Pentru legenda istorică cu caracter local se mai foloseşte cuvântul „tradiţie”. Cunoscută în popor sub denumirea „poveste”, i se atribuie o vechime mai mare decât a basmului. Se consideră …

Read More »

Ghicitoare

Ghicitoarea este o specie a liricii populare gnomice, care denumeşte, în chip figurat, obiecte, fiinţe sau fenomene, cerând identificarea lor pe baza câtorva trăsături caracteristice. Apărută din cele mai vechi timpuri, prima dată în Orient, cu scopul de a verifica iscusinţa, puterea de inventivitate şi fantezia tinerilor – o consemnează astfel şi unele basme populare româneşti – ghicitoarea a căpătat, cu vremea, funcţii predominant distractive. În Grecia antică, la mesele filosofilor, era folosită frecvent ca mijloc de întrecere. Latinii au cultivat-o mai puţin decât grecii. Între ghicitoarea românească şi cele întâlnite mai ales la popoarele din Peninsula Balcanică există mari …

Read More »

Doină

Doina este o formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numai din punct de vedere muzical. Termenul a fost impus de Vasile Alecsandri prin culegerea sa şi, după el, de Jan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu, pentru Transilvania. În mediul folcloric termenul nu a fost folosit decât pe o arie restrânsă în Moldova, doina fiind denumită şi cu alţi termeni: „de dragoste”, „de codru”, „de frunză”, „horă lungă”, „de urât”, „de jale” etc. Etimologia cuvântului a stârnit multe controverse. Dimitrie Cantemir crede că este numele unui zeu războinic dac; I. Malinescu îl pune în legătură cu Danubius şi …

Read More »