Tag Archives: Istoria Angliei

Universităţile din Anglia

Din secolul al XI-lea până în al XIII-lea, creştinătatea din Europa formează un fel de imperiu spiritual. Preoţii din toate ţările vorbesc latineşte; biserica propovăduieşte o credinţă unică; cruciadele sunt pornite din iniţiativa colectivă a regilor creştini; ordinele războinice (al templierilor şi al cavalerilor Sfântului Ioan) sunt armate internaţionale. Cu toate că mijloacele de comunicaţie sunt mai puţin rapide decât în vremea noastră, contactele intelectuale par să fi fost în Evul Mediu mai numeroase şi mai strânse decât astăzi. Un profesor ilustru, fie el italian, francez sau englez, atrage studenţi din toate ţările şi este înţeles de ei pentru că …

Read More »

Oraşele şi corporaţiile din Anglia

Pentru a înţelege cum, după Marea Cartă, controlul feudal s-a transformat cu încetul în control parlamentar, trebuie studiată mai întâi naşterea, în Anglia Evului Mediu, a unor noi forţe – comunităţile. Dreptul feudal proteguieşte pe proprietarul războinic şi, indirect, pe şerbii acestuia. Dar o societate care nu mai era tulburată de invazii şi care puţin câte puţin se îmbogăţea nu putea rămâne războinică şi agricolă. Citadinii, neguţătorii, studenţii, în fine, toţi acei care nu intrau în cadrele societăţii feudale nu aveau posibilitatea de a trăi în siguranţă decât dacă se grupau. Orăşenii unui târg, meseriaşii unei corporaţii, studenţii unei universităţi, …

Read More »

Revoluţia agricolă şi industrială din Anglia

În secolul al XIV‑lea, ciuma neagră, reducând în mod brusc populaţia Angliei cu o treime, favorizase, se pare, emanciparea ţăranilor şi divizarea exploatărilor agricole. În a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, o subită creştere a populaţiei a adus cu sine, dimpotrivă, o recrudescenţă a proprietăţilor „împrejmuite”. Prin 1700 numărul locuitorilor Angliei fusese evaluat la 5,5 milioane; până în 1750 această cifră a crescut foarte încet, apoi, deodată, numai în timpul domniei lui George al III‑lea, s‑a dublat, atingând în 1821 cifra de 14 milioane. Cauzele măririi populaţiei au fost multiple. Dezvoltarea rapidă a industriei, asigurând şi folosirea copiilor (şi, …

Read More »

Eduard I, reformele legale şi administraţia interioară

Începând din anul 1066, cucerirea normandă ridicase – între patricieni şi plebei, între castelani şi ţărani – dubla barieră a limbajului şi a urii: dar destul de repede cele două civilizaţii, alăturate una alteia prin forţă, se amestecaseră. Ţăranii saxoni îşi dăduseră seama de valoarea ordinii normande, iar seniorii normanzi respectaseră tradiţiile poporului englez. În momentul urcării pe tron a lui Eduard I, fuziunea este aproape completă şi persoana regelui constituie simbolul ei. Deşi descinde în linie directă din Cuceritor, el poartă vechiul nume saxon al Confesorului şi este un rege englez. Ţinta sa principală nu mai este recucerirea Normandiei, …

Read More »

Triumful liberului schimb în Anglia

Whigii făgăduiseră poporului că reforma electorală va pune capăt tuturor neajunsurilor. Poporul îi silise pe lorzi să accepte această reformă, dar neajunsurile erau mai insuportabile ca oricând. Poporul mormăia nemulţumit. Whigii şovăiau. Pentru a le răpi simpatiile noului corp electoral, tory nu erau lipsiţi nici de arme, nici de şefi. Ducele preferind de aci înainte popularitatea în locul puterii, conducerea partidului trecu în mâinile lui Robert Peel, care nu se mai intitula tory, ci conservator, cuvânt mai potrivit pentru a ademeni clasele mijlocii. Sir Robert, el însuşi mai apropiat de uzină şi prăvălie decât de domeniul rural şi de colibă, …

Read More »

Politica externă a lui Palmerston

Anglia a făcut totdeauna numai în silă o politică gen Metternich şi opinia publică l-a aprobat pe Canning când a îmbinat apărarea naţiunilor oprimate cu interesele britanice După Canning, marele ministru al afacerilor externe a fost, vreme de 20 de ani, lordul Palmerston. Acesta nu era un whig, dar susţinuse reforma electorală, din care pricină se învrăjbise cu partidul tory. Palmerston aducea în problemele de politică externă abilitate, bună dispoziţie, o idee foarte precisă a obligaţiilor Angliei faţă de celelalte ţări şi o tenacitate pentru care compatrioţii săi îl îndrăgeau. Din 1815 nici o primejdie reală nu mai ameninţa Marea …

Read More »

Sfârşitul Angliei romane

Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman, în ciuda unor redresări remarcabile, este ameninţat de o întreită criză: economică, religioasă şi militară. Capitalismul roman supusese unei exploatări neprevăzătoare bogăţiile provinciilor; lupta dintre păgânism şi creştinism îi dezbinase pe împăraţi şi cetăţeni; puterea militară a Romei se prăbuşise. Sistemul frontierei neîntrerupte (linia fortăreţelor legate printr-un val de apărare) dăduse greş. În Britania metoda păruse ceva mai eficace decât în alte părţi, pentru că frontiera de apărat era scurtă. Pe continent liniile fortificate au trebuit înlocuite prin trupe mobile. Dar legiunile înseşi se dovedeau neputincioase în lupta împotriva călăreţilor barbari. Curând spada …

Read More »

Henric al II-lea ca administrator. Justiţia şi poliţia

O trăsătură esenţială a istoriei Angliei începând de pe vremea lui Henric al II-lea o constituie unitatea regatului. Strădania regilor a fost mult mai uşoară ca în Franţa. Mulţumită Cuceritorului, nici un mare senior englez nu-i suveranul unei provincii care să-şi aibă tradiţiile, istoria, mândria sa. Ţara Galilor şi Scoţia, care ar fi fost greu de asimilat, nu sunt încă anexate. Întreg teritoriul fiind mai mic, orice rebel poate fi repede reprimat. Spre sfârşitul domniei biserica pare să fie supusă regelui, care controlează toate legăturile clerului cu Roma, supraveghează alegerea episcopilor şi, cu o infinită răbdare, se străduieşte să-i împace …

Read More »

Reforma electorală din 1832 din Anglia

Regele George al IV‑lea muri în iunie 1830; primul gentilom al Europei nu lăsă regrete în sufletul poporului său. Ducele, care organiza funeraliile, găsi la gâtul suveranului un medalion cu portretul în miniatură al doamnei Fitzherbert şi luă măsuri ca regele să fie înmormântat împreună cu portretul. George al IV‑lea fu înlocuit de fratele său, ducele de Clarence, care domni sub numele de Wilhelm al IV‑lea. Era un bătrân destul de popular, destul de ridicol, care făcuse o vreme îndelungată serviciu la marină, achitându‑se în mod destul de onorabil. Anul 1830 fu pentru Europa un an revoluţionar. În Franţa, după …

Read More »

Fiii lui Henric al II-lea. Moartea regelui. Richard Inimă de Leu. Cruciada şi captivitatea. Ioan fără Ţară

Sfârşitul lui Henric al II-lea fu tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă imperiul, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi. „Nu ştii – îi răspunse unul dintre ei unui trimis al regelui – că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi-strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?” Henric şi Geoffroy, cei doi fii mai vârstnici, muriră înaintea regelui, Geoffroy, lăsând un fiu, Arthur de Bretania; al treilea, Richard, complota împotriva tatălui său cu noul rege al Franţei, Filip August, tânăr abil şi rece, care, hotărând să recucerească regatul său de …

Read More »