Suprarealism

Termen de provenienţă franceză, suprarealismul denumeşte cea mai vastă şi mai puternică mişcare de avangardă a secolului al XX-lea, productivă la început în literatură, curând şi în pictură, care a pătruns, cu timpul, în toate sferele artei şi s-a implicat şi în viaţa politico-socială. Termenul a apărut prima dată în subtitlul „dramei suprarealiste” Les Mamelles de Tiresias (1917) a lui Guillaume Apollinaire, dacă nu va fi fost - cum susţin unii - lansat anterior (1916) de Pierre-Albert Birot, redactorul efemerei reviste „Sic”.

Declanşatorul curentului este, în orice caz, Andre Breton, medic psihiatru, format sub influenţa lui Sigmund Freud, şi poet de orientare mallarmeeană. Sub impactul cunoaşterii unui pacient cu o stranie personalitate accentuată şi a unui aventurier bizar, ale căror comportamente şi păreri îi ofereau material pentru studierea inconştientului, influenţat şi de poeţii Apollinaire şi Pierre Reverdy, Breton îşi schimbă radical felul de a scrie.

În 1919, împreună cu Louis Aragon şi Philippe Soupault, scoate revista „Litterature”, modernistă în sens larg la început, apoi organ al mişcării Dada, la care întemeietorii suprarealismului aderă temporar. În 1920 Breton şi Soupault publică primul text suprarealist, Les Champs magnetiques. Separaţi în 1922 de dadaişti, cei trei poeţi, cărora li se alătură Paul Eluard, Benjamin Peret, Robert Desnos, Marcel Duchamp, pictorii Francis Picabia şi Max Ernst, ceva mai târziu Joseph Delteil, Antonin Artaud, Andre Masson, Roger Vitrac, Jacques Prevert, Michel Leiris etc., se constituie într-o grupare autonomă, devotată suprarealismului. Aceasta îşi propune revoluţionarea nu doar a literaturii, a artelor, ci a întregii existenţe, individuală şi socială.

Opunând spiritului dadaist anarhic şi pur negativist acţiunea constructivă organizată, ei întemeiază un „birou” de cercetări suprarealiste, care, în loc de „Litterature”, editează în 1924 revista „La Revolution surrealiste”. Activitatea suprarealiştilor - al căror număr creşte mereu, prin ralierea unor scriitori şi artişti plastici ca Rene Char, Henri Michaux, Raymond Queneau, Salvador Dali, Luis Bunuel, Georges Hugnet, Georges Sadoul, Hans Arp, Yves Tanguy, Man Ray, Rene Magritte, Giorgio De Chirico, Pablo Picasso, Georges Ribemont-Dessaignes - se dezvoltă în două direcţii opuse, menite să ducă fie la transformarea interioară a oamenilor, fie la schimbarea ordinii sociale.

Pe de o parte, ei examinează fenomene psihice paranormale şi necontrolabile, manifestări patologice, practică hipnoza, înregistrează relatări de vise, instituie ca mod de producere a unor „texte suprarealiste” dicteul automat. Pe de alta, se dedau la felurite provocări cu sens politic, stârnesc scandaluri în locuri publice, atacă în presă, cu o violenţă fără precedent, personalităţi ale culturii oficializate, unora le organizează procese publice (fireşte, în contumacie), protestează zgomotos împotriva politicii guvernului (în 1925 condamnă războiul din Maroc), în sfârşit, în 1927, Aragon, Breton, Eluard, Peret etc. intră în Partidul Comunist Francez.

Revista „La Revolution surrealiste” îşi schimbă titlul, devenind în 1930 „Le Surrealisme au service de la revolution”. Obişnuit să domine, chiar să dicteze, să exercite prerogative de „papă”, cum se spunea, Andre Breton nu suporta disciplina de partid, şi, de altfel, era un adept fervent al lui Leon Troţki, în timp ce partidul urma linia stalinista; în 1933 va fi exclus din partid.

Louis Aragon, dimpotrivă, rămâne fidel Internaţionalei a III-a şi, fidel stalinismului, îmbrăţişează realismul socialist. Cu timpul, exemplul său va fi urmat de mulţi alţii, de la Paul Eluard la Georges Sadoul, cineastul, încetul cu încetul, gruparea se dezagrega, iar al doilea război mondial îi pune capăt. Unii suprarealişti (Aragon, Eluard, Dali, Picasso, Prevert etc.) aveau să se afirme însă şi mai târziu, individual, cu noi opere viabile.

Suprarealismul, diferenţiat sau nu de celelalte curente de avangardă, a acţionat şi în alte literaturi, modelând sau orientând doar temporar creaţia unor poeţi ca spaniolii Guillermo de Torre, Vicente Huidobro, Gerardo Diego, Vicente Aleixandre, Luis Cernuda, cubanezul Nicolas Guillen, chilianul Pablo Neruda, grecii Odisseas Elytis, Nikos Engonopulos, cehul Vitezslav Nezval, românii Ilarie Voronca, Saşa Pană, Ştefan Roll, Constantin Nisipeanu, Gellu Naum, Geo Bogza, Virgil Teodorescu.

Primii patru români, dar şi alţii, mai puţin notorii, scriu în prima jumătate a deceniului al doilea, la reviste de avangardă în care predomină constructivismul - „Contimporanul” (1922-1932), „75 HP” (1924), „Punct” (1924-1925) „Integral” (1925-1928), „Urmuz” (1928) etc., dar producţiile lor dobândesc caractere distinct suprarealiste doar în revista „unu” (1928-1932,1935), nici ea diferenţiată întru totul în contextul avangardismului.

Publicaţie pur suprarealistă va fi „Alge” (1930-1931), în care semnează Hans Mattis-Teutsch (grafică), Aurel Baranga, Sesto Pals, Gherasim Luca, Paul Păun. Ultimii doi, împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi D. Trost se constituie, în 1945, într-o grupare ce nu reuşeşte să scoată o revistă, dar editează volume şi broşuri-manifeste, precum Critica mizeriei, Dialectique de la dialectique. Message adresse au mouvement surrealiste international. Era ultima grupare suprarealistă din lume.

Potrivit definiţiei pe cât de lapidare pe atât de abstracte a lui Andre Breton, din primul Manifeste du surrealisme (1924), suprarealismul este „automatism psihic pur”, menit să exprime, pe orice cale posibilă, „funcţionarea reală a gândirii”, cu alte cuvinte e un „dicteu al gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale”.

Suprarealismul se întemeiază pe „credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere” neglijate anterior, în „atotputernicia visului”, în „jocul dezinteresat al gândirii”. Sensul formulărilor laconic rezumative se precizează în contextul întregului discurs, corelat cu alte scrieri teoretice bretoniene, precum Second manifeste du surrealisme (1929) şi Prolegomenes a un troisieme manifeste du surrealisme ou non (1942).

Suprarealiştii năzuiau, ca altădată Arthur Rimbaud, să schimbe întreaga existenţă şi înţelegeau să o facă prin provocarea unei „crize de conştiinţă” generalizate. Admiţând, cu marxiştii, că un asemenea obiectiv presupunea şi modificarea ordinii sociale, promotorii curentului considerau „problema acţiunii sociale” doar o ipostază a unei „probleme mai generale”, aceea a „expresiei umane sub toate formele”. Lăsând militanţilor politici sarcina de a combate pe plan social, suprarealiştii îşi asumau „misiunea” legată de „problemele iubirii, ale visului, ale nebuniei, ale artei şi ale religiei”.

Nu fără a-şi face o „dogmă” din „nesupunerea totală”, din „sabotaj”, din faptul de „a nu mai aştepta altceva decât violentă”, ei găseau că menirea lor era „recuperarea totală a forţei noastre psihice”, prin „coborârea vertiginoasă în noi, iluminarea sistematică a locurilor ascunse [...], plimbarea perpetuă în plină zonă interzisă”. Preconizata „recuperare” urma să culmineze cu accederea în „acel punct al spiritului din care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, susul şi josul nu mai sunt percepute contradictoriu”.

O asemenea „suprarealitate” e un absolut ce nu se confundă cu cel mallarmeean, identificat cu neantul, dar nici cu acela al spiritelor religioase, ce implică o unio mistica cu divinitatea. Spiritul gândirii lui Breton şi al adepţilor săi este eminamente laic. Perfect profan e şi caracterul atribuit de suprarealişti „miraculosului”, pentru care doctrinarul lor pledează, afirmând că „miraculosul e totdeauna frumos, orice miraculos e frumos, şi numai miraculosul e frumos”. Suprarealiştii au în vedere ceea ce, după ei, este fascinant prin singularitate în viaţa de fiecare zi.

Potrivit unor repetate specificări din cele două manifeste ale suprarealismului, şi nu numai de acolo, sfera acţiunilor nu numai că depăşeşte literarul, ci îl exclude. Preocupările de stil, de literatură, de artă sunt considerate incompatibile cu apartenenţa la suprarealism, iar cei ce le afişau erau eliminaţi din grupare. „Noi nu avem talent”, susţine Breton, împărtăşind opinia lui Lautreamont că „poezia trebuie făcută de toţi, nu de unu”, suprarealiştii urmăresc nu să făurească „opere”, ci să producă „texte” exprimând viaţa interioară a indiferent cui, în întreaga ei autenticitate.

Întrucât existenţa în societate impune, după Freud, disimularea mişcărilor sufleteşti de adâncime, cenzurarea pulsiunilor inerente fiinţei, cele de natură sexuală în special, acestea nu se pot manifesta liber decât în afara conştientului: în vis, în condiţii de imaturitate sau de senectute, de sistare în vreun fel a funcţionării conştiinţei. Toate demersurile suprarealiste vor avea, în consecinţă, drept scop obţinerea de supape prin care să poată ţâşni conţinuturile inconştientului. Pentru aceasta, suprarealiştii colecţionează producţii scriptice sau orale, precum şi desene ale unor copii, bătrâni şi alienaţi mintali, îşi povestesc sau scriu rapid visele, hipnotizează şi se lasă hipnotizaţi, practică scrierea automată. Scriind şi pictând, ei se abandonează „hazardului obiectiv”.

„Dicteul automat” e o variantă a procedării dadaiste de a decupa cuvinte din ziare şi a le amesteca, deosebirea constând în aceea că suprarealiştii încredinţează paginii albe, ca în stare de transă, orice iese de sub instrumentul de scris. „Scrieţi repede - îşi instruieşte Breton discipolii - fără subiect preconceput, destul de repede pentru a nu reţine şi a nu fi tentaţi să vă recitiţi. Prima frază va veni singură, dat fiind că, în fiecare secundă, există o frază străină gândirii noastre conştiente, care nu cere decât să fie exteriorizată.” În ce măsură această procedare a fost aplicată e greu de stabilit, căci „hazardul”, fie şi „obiectiv”, poate fi simulat.

Fapt este că, elaborate sau produse prin „dicteu automat”, textele suprarealiste stârnesc interesul în funcţie de talentul celui de la care provin. Unele au calitate literară (dorită sau nu), altele plictisesc. Louis Aragon îşi prevenea în acest sens cititorii, în al său Traite du style (1928): „Si vous ecrivez, suivant une methode surrealiste, de tristes imbecilites, se sont de tristes imbecilites. Sans excuses...”. Cât priveşte oroarea de literatură, s-a dovedit a fi o simplă poză. Aproape toţi suprarealiştii au devenit, mai devreme sau mai târziu, „literatori”, ba chiar militanţi. Aragon a publicat nu doar poeme explicit angajate politic, ci şi romane.

La noi, aproape toţi suprarealiştii şi-au pus scrisul, după 1948, în serviciul comunismului, lepădându-se de suprarealism cât timp acesta s-a găsit în dizgraţie, reasumându-şi-l când a început să fie tolerat. Dar literatură au scris în permanenţă. O spune franc Gellu Naum, într-un text din volumul Poetizaţi, poetizaţi (1970): „Am cu mine tristeţea profundă a poeţilor care, toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să nu facă literatură, şi până la urmă, răsfoind cele câteva sute de pagini, au descoperit că n-au făcut decât literatură”.