Suflete tari, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Camil Petrescu este un autor analitic atât în roman, cât şi în teatru, introspectând personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană se înscrie în modernism şi evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă” (Gelu Ruscanu).

În drama modernă Suflete tari, Camil Petrescu preia din romanul Roşu şi negru de Stendhal, acele episoade care sunt esenţiale pentru desfăşurarea conflictului, diferenţa constând în alegerea unul plan dilematic de manifestare a acestuia în conştiinţa personajelor. Dramaturgul însuşi mărturiseşte atracţia deosebită pe care o are pentru autorul francez: „Eram încă de ani de zile, şi am rămas, un preţuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a părut că laborioasa tactică a lui Julien Sorel, ca să seducă pe d-ra de la Mole, ar putea fi tematic înlocuită cu o irumpere psihică atât de clocotitoare, atât de neprevăzută, încât să izbândească, în 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de luni (şi poate ani) de manevre calculate şi dibuiri de tot soiul”. (Camil Petrescu - Addenda la Falsul tratat).

Piesa Suflete tari de Camil Petrescu a avut premiera în anul 1922, dar a fost publicată abia în 1925.

Tema

Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lihnea ideilor pure, de obstinaţia de a aplica în societatea concretă iubirea absolută, ce se dovedeşte imposibilă la nivelul unor clase sociale antagonice.

Semnificaţia titlului

Titlul Suflete tari situează conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul conştiinţei personajelor, care nu sunt caractere cu trăsături morale tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete tari”, pentru care opţiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii inflexibile. Ioana, tributară prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare, „dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul ei...”.

Camil Petrescu

În opoziţie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecăţi, este însetat de o „dragoste în stare pură”, absolută, dominat de un orgoliu exagerat (hybris), care-l conduce spre eroarea că poate trece peste barierele sociale şi poate să-şi recapete demnitatea umană, de care fusese frustrat în viaţă din cauza condiţiilor sale sociale umile. În fond, el n-o iubea pe Ioana, ci se iubea pe sine. Aşadar, cele două „suflete tari” care compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai în faza iubirii tăinuite, când interpretează deja alte roluri, purtând fiecare o mască: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o prefăcătorie dezgustătoare”, mărturiseşte Ioana. „Suflete tari” sunt şi boierul aristocrat Matei Boiu Dorcani şi ţăranul Culai Darie, eroi rigizi, incapabili de a avea dileme, convinşi că cele două clase sociale nu se pot intersecta fără consecinţe fatale.

Structura şi construcţia textului dramatic

Drama Suflete tari este structurată de Camil Petrescu în trei acte, care, la rândul lor, sunt alcătuite din tablouri şi scene, iar la începutul piesei dramaturgul aşează un Prolog, în care prevesteşte tragedia din final.

Relaţiile spaţiale

Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.

Timpul

În actul I se fixează timpul când începe acţiunea, toamna anului 1913, precum şi locul, în Bucureşti, unde vor avea loc evenimentele dramatice care compun subiectul piesei. În manieră tipic camilpetresciană, personajele beneficiază de un portret fizic detaliat, precum şi de câteva trăsături dominante ale firii lor.

Acţiunea actului I

Acţiunea dramei începe în casa boierului Matei Boiu-Dorcani, o „clădire veche; cu ziduri groase ca de cetate” şi anume în enorma bibliotecă, în care se află Andrei Pietraru. Portretul fizic descrie în mod direct, prin didascalii, „un tânăr ca de 30 de ani, înalt, delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, faţa palidă şi ochii verzi-albaştri, foarte puternici, pătrunzători”.

Tânărul bibliotecar îi cere iertare lui Şerban Saru-Sineşti, avocat şi vicepreşedinte al Camerei, pentru că rupsese logodna cu fata cumnatului său, domnişoara Mărculescu. Cu o ironie ascuţită, Sineşti consideră că Andrei refuzase o avere, doctoratul în străinătate şi un post de profesor universitar pentru marele post de bibliotecar, pe care tânărul îl avea în casa Boiu de vreo patru-cinci ani. Andrei recunoaşte, cu o sinceritate amară, că n-o putuse iubi pe domnişoara Mărculescu şi că „ar fi fost nefericită dacă aş fi luat-o de soţie”.

Venirea ziaristului Deciu prilejuieşte conturarea portretului aristocratic al „jupâniţei” Ioana Boiu-Dorcani. Din articolul publicat în reviste „Lumea ilustrată” reiese firea, distanţă: şi rece a tinerei care nu se măritase încă, deşi avea treizeci de ani şi zece milioane de lei zestre, gazetarul sugerând cu subtilitate dorinţa acesteia de a semăna cu unul dintre personajele feminine ale lui Stendhal, domnişoara de la Mole.

Matei Boiu-Dorcani este întâmpinat de Sineşti cu excesivă politeţe, dispărându-i definitiv aroganţa de până atunci. El doreşte să ştie dacă refuzul bătrânului aristocrat de a face parte din noul guvern este definitiv, ceea ce provoacă iritarea acestuia, care-şi mărturiseşte aversiunea faţă de politică, inclusiv faţă de fostul lui partid, argumentând că fusese deja de două ori ministru şi „demnitatea mea nu-mi îngăduie să mai fiu a treia oară...”. Mai mult, Boiu îşi administra singur moşia de pe Valea Nereului, ceea ce-i ocupa tot timpul.

Ioana Boiu intră cu „un aer imaterial” şi o înfăţişare stranie, eleganţa şi nervozitatea mâinilor dându-i o expresivitate vie, vorbeşte „foarte repede [...] Nu râde niciodată, dar surâde adesea, un surâs nervos şi ironic”. Ea aduce în atenţia celor prezenţi tabloul care reprezenta portretul Suzanei Boiu, fiica Bev-vel vornicului Iordake, descendentă dintr-un neam de boieri vechi, iar pentru a le citi povestea îi cere lui Andrei un volum de istorie, dar acesta, emoţionat, nu nimereşte cartea şi tânăra o ia singură, cu superioritate şi dispreţ, din raftul bibliotecii.

Ioana consideră că seamănă cu predecesoarea sa, pe care o şi admira pentru faptul că, pe vremea fanarioţilor, aceasta se căsătorise cu un vestit haiduc, prins şi condamnat la moarte, care putea să scape cu viaţă numai dacă vreo jupâniţă se oferea să-l ia de soţ: „iertatu-s-au acel haiducu spre marea mulţămită a prostimei. Ioana este foarte mândră de străbuna sa, o consideră idealul ei în trecut, „o simt în sângele meu mai mult ca pe oricare dintre strămoşi”. Maria Sineşti îi reproşează, tinerei comportamentul faţă de Andrei, pe care-l intimidează cu atitudinea ei superioară şi dispreţuitoare, dar pe Ioana n-o interesează deloc acest ins cu totul neinteresant, cu care ea nu vorbise niciodată în adevăratul înţeles al cuvântului în cei şase ani de când lucra la ei.

Culai Darie, prietenul lui Andrei, venise să-l ia la ţară, într-un ţinut de pe malul Teleajenului, ca să exploateze împreună pădurile satului, să ducă o viaţă sănătoasă în aer liber. Refuzul acestuia îl enervează pe Culai, care-i reproşează faptul că nu-şi luase licenţa, că pe când erau colegi de şcoală toţi se uitau la el ca la „un nume mare”, iar el se iroseşte de şase ani în postul acesta obscur, într-o casă care „nu prieşte ălor tineri şi omoară omul din ei”.

Culai îşi dă seama că Andrei este îndrăgostit de domnişoara Boiu şi se înfurie îngrozitor când află că ea nici nu-i vorbeşte, compătimindu-şi, în acelaşi timp, prietenul: „Nenorocitule! [...] Eşti nebun?”. El încearcă să-i deschidă ochii asupra obsesiei pe care o făcuse pentru tânăra aristocrată, fiind „fără noimă”, stupid, odios şi ridicol ca un fiu de ţărani cum era el şă fie îndrăgostit de „fata unui boier cu averi nemăsurate”. Cunoscându-şi bine prietenul, Culai este convins că o iubea pentru că ea descinde dintr-o familie străveche şi mai ales din nemăsuratul său orgoliu care-l domină şi care-l va nenoroci.

Andrei recunoaşte că îl fascinează faptul că ea este „un exemplar unic”, prin numele, palatul, echipajul, toaletele, cărţile, călătoriile ei. Culai ar vrea ca Andrei să se enerveze aşa cum făcea în copilărie, când i „se urca sângele în cap” şi devenea incredibil de bătăios şi de puternic, insistând să facă un efort şi să şi-o scoată din minte pe aristocrată. Îndrăgostitul recunoaşte însă că iubirea lui era ca o boală, o nebunie şi este convins că va muri din această cauză: „Unii mor de cancer, alţii de tuberculoză. (Surâzând cu un calm groaznic): Eu voi muri pentru că am avut nenorocirea s-o cunosc pe d-ra Ioana Boiu. O boală incurabilă”.

În seara precedentă, fiind la teatru, un tip refuzase să-i facă lui Andrei Ioc să treacă şi el îl provocase la duel, trimiţându-i ca martori doi dintre foştii colegi de şcoală. Ulterior, el aflase că provocase la duel pe prinţul Bazil Şerban, un aristocrat îngâmfat, care făcea parte din aceeaşi lume cu domnul Boiu. Elena, o tânără care lucra şi ea în casa Boiu, se arată îngrijorată de faptul că Andrei urma să se bată în duel şi, dorind să-l convingă să renunţe, îi relatează că ea venise în această casă pentru a-l îngriji pe tânărul Grigore Boiu, care fusese rănit grav într-un duel şi după două luni de chinuri, acesta murise. Elena fusese martora suferinţelor îngrozitoare îndurate de tânăr şi văzuse cutremurată „cu ce litere de sânge se poate scrie cuvântul ăsta, duel”.

Maria Saru-Sineşti soseşte în calitate de mesager al Prinţului Bazil Şerban, care cetea mâna Ioanei Boiu. Bătrânul Matei afirmă cu amărăciune că nu mai are moştenitori ca să-i ducă mai departe numele, deoarece unicul lui băiat murise, aşa că singura lui mângâiere ar fi ca Ioana să devină soţia Prinţului, care este „din neamul celor care au stăpânit cândva ţara asta”. Ioana îi pune la curent cu faptul că Andrei Pietraru îl provocase la duel pe prinţ şi, dispreţuitoare, consideră că cel mai neplăcut lucru ar fi ca „prinţul să ucidă în duel un bibliotecar”.

Prinţul Bazil Şerban este rugat de Ioana să-şi ceară scuze, pentru că nu se putea duela cu „un salariat al tatălui meu”, „un ratat”, pe care va „ trebui să-l concedieze dacă duelul va avea loc. Este chemat Andrei şi tânăra îi spune că Prinţul Bazil nu-l recunoscuse şi îşi cere scuze pentru incidentul din seara precedentă, iar el îşi exprimă, de asemenea regretul pentru atitudinea sa.

În celălalt plan, Culai îi dezvăluie lui Andrei faptul că boieroaica îl dispreţuieşte, că îi spusese prinţului să nu se bată „cu un servitor al tatălui ei”, dar îndrăgostitul, cu ochii halucinaţi, speră cu disperare că ea o să-l iubească atunci când va observa că „am un suflet ca o stâncă”. Cu o hotărâre de neclintit, Andrei decide să se sinucidă, dacă „astă seară până la ora 12 nu îi voi fi sărutat mâna, la ea în iatac...”.

Acţiunea actului II

Acţiunea actului II se desfăşoară în iatacul Ioanei Boiu-Dorcani, aflat chiar deasupra bibliotecii, o încăpere încărcată de mobilă, de cărţi scumpe şi obiecte de artă. Aşezat într-un fotoliu, Andrei aştepta ca Ioana să se întoarcă de la concert, spre disperarea Elenei care insistă ca el să plece, pentru că tânăra va veni însoţită de tatăl ei, iar prezenţa lui nefirească în budoarul domnişoarei va declanşa din partea celor doi o reacţie violentă.

Întorcându-se de la concert, Matei Boiu o anunţă cu bucurie pe Ioana că Prinţul Bazil Şerban o ceruse de soţie, veste pe care tânăra o primeşte cu răceală, fiind indignată că ei nu-i spusese nimic, ba mai mult, îi comunicase că intenţionează să plece pentru totdeauna la Paris, ceea ce o făcuse să piardă „şi bruma de simpatie pe care o aveam pentru el”.

Tatăl îi găseşte scuze lui Bazil, susţinând că Ioana intimida pe oricine şi probabil că nici prinţul nu avusese curaj să-i ceară mâna direct, dar ea ar trebui să se simtă măgulită, pentru că el provine „dintr-un neam de voievozi”. Cu ironie şi dispreţ, Ioana refuză cererea în căsătorie, accentuând superficialitatea prinţului, care se crede sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor şi cântăreţ, dar nu este nimic din toate astea, este numai un diletant, o mediocritate, un „preparat de educaţie şi timp liber”, dar Matei o roagă să se mai gândească totuşi, noaptea fiind un sfetnic bun.

Andrei Pietraru intră în iatac încurcat, sfios şi rugător, spre surprinderea arogantă a Ioanei. Făcându-şi curaj, tânărul adoptă un ton bărbătesc şi-i destăinuie că este îndrăgostit de ea, că nu mai poate dormi, nu mai poate lucra, însă ironia şi atitudinea ei batjocoritoare îl fac să pară un personaj de comedie, ridicol şi penibil. Cu amărăciune, Andrei îi relatează cum „toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra d-voastră”, cum invidia până şi câinele alb „care vă interesa mai mult decât mine”. Ironică, Ioana consideră confesiunea lui o tiradă de teatru prost, „fraze de roman ieftin”.

Trezit brusc din starea emoţională de dispreţul ei agresiv, Andrei conştientizează că idealul lui se prăbuşeşte, că el îşi deschisese sufletul, iar ea îl batjocorea şi, deodată, toată suferinţa lui acumulată în atâţia ani se revoltă şi izbucneşte cu violenţă. Tânărul se hotărăşte să rămână la ea peste noapte, „cu sau fără voia d-tale”, fiind decis să-şi respecte jurământul ca înainte de miezul nopţii să-i sărute mâna, altfel „îmi sfărâm tâmpla”. Dezmeticit brusc, devine el însuşi batjocoritor şi aprig, ameninţând cari’ va sfâşia; această mască mincinoasă, care a făcut din mine un bolnav”.

Dezgustată de patetismul lui, Ioana îi dă să citească un pasaj din romanul lui Stendhal, Roşu şi negru, foarte asemănător cu situaţia lui, acela când Julien Sorel, indignat de laşitatea sa, jură că, dacă până la ora zece seara nu va reuşi s-o prindă de mână pe d-na de Renal, îşi va zbura creierii. Ea bănuieşte că el se inspirase din acest roman, parodiind gestul lui Sorel. Stupefiat, Andrei rupe zăgazurile şi, cu ochi halucinaţi, izbucneşte năvalnic, o jigneşte spunându-i că ea este cea ridicolă, deoarece se ascunde în spatele tablourilor şi al palatului, care o apără de lume, de viaţa reală.

O acuză că inteligenţa ei este fabricată, că se serveşte de mâinile şi picioarele slugilor şi cumpără fleacuri cu bani despre care habar n-are cum se câştigă. O uimeşte apoi informând-o că a doua zi în zori va avea loc duelul cu prinţul, întrucât el retractase scuzele şi îi explică faptul că nu acest duel este o luptă cu moartea, ci adevărata bătălie cu destinul o constituise perioada de şase ani de suferinţă şi zbucium peste măsură, când o iubise cu patimă. Matei vine să ia dublura cheii de la bibliotecă şi Ioana intră în,panică, de teamă ca tatăl ei să nu-l găsească pe Andrei în iatac, acesta refuzând să plece.

Istovită de zbuciumul prin care trecuse, îi cere lui Andrei să plece, pentru că are nevoie de linişte, dar el reacţionează curajos, acuzând-o că se gândeşte numai la ea şi de liniştea lui nu-i pasă. Andrei îi povesteşte cum colegii îl consideraseră totdeauna în fruntea generaţiei lor, îi apreciaseră calităţile ieşite din comun pentru a face o carieră strălucită, or, el sacrificase totul pe altarul iubirii, apoi îi adresează o supremă rugăminte: „trebuie să fii a mea... trebuie... astă-seară chiar”.

Scena se consumă în tăcere, accentele mutându-se pe gesturi, mimică şi atitudini sugestive, fiind descrisă de autor în didascalii: „Aproape o azvârle pe covor privind-o cu dispreţ. [...] Ioana cade uşor pe genunchiul drept, dar se scoală fulgerător cu corpul întins ca o coardă, fixează asupra lui o privire de mândrie, de ură şi de patimă în acelaşi timpi Se apropie de el ca să-l lovească. Vrea să spună ceva, îl prinde de mână, dar în aceeaşi clipă, Andrei a cuprins-o brusc în braţe, o sărută apăsat pe gură”.

Acţiunea actului III

În tabloul I din actul al III-lea este prezentat duelul, care totuşi avusese loc. Andrei este acuzat de martorii adversarului că lovise după ce directorul de luptă strigase „Halt” şi-l rănise destul de grav la umăr pe prinţ. Martorii lui Andrei tăgăduiau acest lucru, susţinând că lovitura fusese dată chiar în clipa când s-a auzit comanda, aşa că nu se punea în nici un caz problema descalificării. Aşadar, Andrei Pietraru, dintr-un sentiment profund al onoarei, nu renunţase la duel, pentru a-i demonstra iubitei lui că poate avea şi el demnitate aristocratică.

Acţiunea celui de al doilea tablou din ultimul act se petrece în marea bibliotecă a casei Boiu, după o săptămână de la seara când Ioana Boiu îi cedase lui Andrei. Mărturisindu-se prietenului său, Darie Culai, el se consideră un învingător, pentru că simţise o adevărată voluptate când, plimbându-se la şosea pe. aleea pietonilor, a trecut Ioana, „mândră şi dispreţuitoare”, în echipajul ei de lux, admirată de toţi snobii, dar ea nu-i băga în seamă, ci l-a privit numai pe el. Culai consideră că este numai iluzia de învingător, iar faptul că ea se purta din ce în ce mai rece cu el denotă că aventura lor fusese doar un capriciu al Ioanei Boiu, de care începuse să se sature.

Mai mult decât atât, Culai îl acuză că era nedemn s-o necinstească pe fata stăpânului său, în propria lui casă, iar în al doilea rând, se comporta josnic, ducând o viaţă de „prefăcătorie, de minciună grosolană” faţă de omul care-l plătea. Îi atrage atenţia şi asupra faptului că bătrânul îl va acuza că-l interesează numai averea fetei şi nu-l va crede nimeni că este un „nebun sincer”. De altfel, altcineva îl iubea cu adevărat pe Andrei şi aceasta era Elena, fata care „şi-a pustiit tinereţea, şi-a secat viaţa cu ochii la tine” timp de şapte ani şi el nici nu băgase de seamă.

Ioana îi comunică lui Andrei că tatăl ei va pleca la moşie, spre fericirea tânărului, care însă, ei îi pare cu totul deplasată. Ea insistă ca să-i spună tatălui ei totul, chiar astăzi, dar Andrei se sperie, ezită, dovedind laşitate. Ioana îi mărturiseşte că nu mai poate trăi cu această ruşine, că de o săptămână „viaţa mea nu e decât prefăcătorie dezgustătoare”, ceea ce nu mai poate îndura, ameninţându-l că altfel totul se va sfârşi între ei. Andrei îi promite că va vorbi cu bătrânul chiar azi, fapt ce o entuziasmează pe fată, pentru că-l vrea „puternic şi poruncitor”, să arate ce poate, să-i surprindă pe toţi.

Venind în bibliotecă, Matei Boiu îi comunică lui Andrei că i-a făcut rost de un post de suplinitor la un liceu în Bucureşti, că s-a gândit la un înlocuitor pentru bibliotecă şi apreciază strădania şi devotamentul cu care tânărul muncise la ei. Andrei este încurcat şi încearcă să mulţumească pentru anii aceştia care au fost pentru el cei mai frumoşi. Cu o hotărâre bruscă, tânărul îi cere mâna fiicei lui, dar boierul consideră că este o glumă necuviincioasă, însă tânărul insistă, argumentând că şi ea îl iubeşte, spre amuzamentul bătrânului, care îl consideră nebun. Ioana, emoţionată şi ţeapănă, îi explică tatălui său ceea ce îi sugera Andrei şi anume „că sunt nevasta lui”. Matei Boiu este uluit de cele aflate şi, autoritar, îi spune fetei să iasă, pentru că el are de vorbit cu „acest vânător de zestre”.

Domnul Matei Boiu-Dorcani este din cale afară de furios, îl acuză pe Andrei că s-a dovedit un mişel, că nu este decât un ratat, „un student întârziat”, un ticălos. Argumentul iubirii este pentru Matei cu totul nesemnificativ, fără importanţă în neamul lor, care a dăinuit nu prin „dezmăţul iubirii”, ci „prin renunţare, prin luptă, prin înfrângeri” şi prin sacrificii. Dispreţul lui nu cunoaşte margini, uluit că tânărul îi spune pe nume domnişoarei Boiu apoi conştientizează că ea devenise „nevasta” bibliotecarului.

Aristocratul rămâne încremenit, abia mai poate respira şi nu poate înţelege cum fiica lui putuse deveni amanta unui fiu de ţăran, a unei slugi, întrebându-se cu dezgust: „Cum de nu, i-a fost silă?”. La aceste cuvinte, Andrei, care ascultase sfios şi respectuos toate acuzaţiile, se simte profund jignit şi devine, brusc, de o autoritate agresivă: „Cu sau fără binecuvântarea dumitale, Ioana e nevasta mea”. Matei Boiu-Dorcani, cu un dispreţ amar, regretă că Andrei nu face parte din lumea aristocratică, pentru că l-ar fi putut pălmui după cununie, dar aşa cum stau lucrurile totul este zadarnic.

Dacă tânărul ar fi fost un hoţ de rând, dacă s-ar fi strecurat în casă cu scopul de a fura „câteva boarfe”, ar fi fost pedepsit de lege şl închis, dar pentru că i-a luat fata, „floarea cea din urmă a sângelui meu sfârşit”, nu va da socoteală nimănui, nu va suporta nici un fel de consecinţe pentru mârşăvia lui. Andrei îl sfătuieşte s-o dezmoştenească pe Ioana, deoarece el nu este un vânător de zestre, dar Matei, vlăguit de durere, ripostează spunând că nu o va dezmoşteni, dar ar da tot ce are „pentru ochii curaţi ai fetei mele de dinainte” şi-l asigură, cu ironie, că se va simţi bine în averea adunată de generaţii.

Elena, palidă şi vădit tulburată, îşi face bagajul pentru a-l însoţi pe Matei Boiu, care se muta definitiv la moşia Dorcani, unde nu mai fusese de şapte ani, de când îi murise fiul. Ea îşi ia rămas bun de la Andrei, care o sărută, scena fiind surprinsă de Ioana Boiu, care tocmai intra. Speriată, Elena fuge, ceea ce agravează şi mai mult aparenta trădare.

Ioana este sufocată de indignare, „cu slugile din casă!”, respingând cu silă orice atingere a lui Andrei şi acuzându-l că este într-adevăr un vânător de zestre, „un suflet de slugă”, aşa cum afirmase tatăl ei. Încercând disperat să se dezvinovăţească, Andrei o întreabă: „dacă m-aş omorî, m-ai crede?”. Ioana este sarcastică şi, amintindu-şi scena din noaptea în care o cucerise, îi răspunde „cu o ucigătoare batjocură: „Să te omori? Iar [...] să te omori?”.

Andrei, „cu un zâmbet alb, cu o linişte de mort”, se împuşcă în inimă, spunând cu ultimele puteri: „Pe dumneata te-am ucis în mine... Eşti moartă... mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată”. Năucită şi disperată, Ioana strigă după ajutor. Intră servitorii, Elena şi Culai, care venise împreună cu fostul lor coleg care era acum doctor. După examinarea lui Andrei, acesta constată că nu este atinsă inima. Culai îi spune tăios Ioanei că Andrei al ei a murit, apoi o îndeamnă pe Elena să-şi facă bagajul şi să meargă împreună cu ei la Văleni.

Finalul

Pentru finalul dramei Suflete tari, nu este importantă sinuciderea fizică a personajului central, ci moartea iubirii absolute în sufletul zbuciumat al lui Andrei Pietraru, eşecul generat de imposibilitatea împlinirii idealului în dragoste.

Camil Petrescu este creatorul dramei psihologice, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic.

Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabile de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul lor ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie” (Camil Petrescu).

În Addenda la Falsul tratat, Camil Petrescu afirma: „Nevoia de absolut este... întoarsă de la exteriorul teoretic, la conştiinţa în ea însăşi, absolutul dorit cu necesitate fiind căutat în interior şi această necesitate interioară apărând ca însăşi generatoare de conflicte. Numai în acest sens drama fiind autentică, întrucât „teatrul nu este şi nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …