Sub pecetea tainei, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

După o notiţă a autorului, reprodusă de Perpessicius în ediţia sa din 1936, Mateiu I. Caragiale ar fi conceput Sub pecetea tainei în anul 1930. În traducere, din limba franceză, textul însemnării sună astfel: „Conceput în 1930. Început scris 18 mai 1930. Început fixat 8 octombrie 1930. Titlul fixat primăvara lui 1930”. De asemenea, pe dosul filei doi (prima nu s-a păstrat), din articolul neterminat privind politica externă a regelui Carol I (Biblioteca Naţională a României, Fondul Saint-Georges CXIX/2-12) am remarcat următoarele însemnări făcute cu tuş negru - textul articolului fiind cu cerneală albastră - pe spaţiile din josul paginii: Sub pecetea tainei timide (într-un cartuş), apoi, la stânga acesteia, la aceeaşi înălţime: „Right hon. M.I. Caragiale”, iar dedesubt, Sub pecetea tainei, subliniat cu o ghirlandă stilizată, de aceeaşi mână. Conchidem că autorul a şovăit între aceste două posibile titluri, oprindu-se la cel mai scurt - şi mai inspirat.

Date despre mersul lucrului găsim în Agenda lui Mateiu Ion Caragiale. Perpessicius nu a dispus, probabil, de timp, spre a transcrie integral textul Agendei, procedeul său fiind acela de a reda în limba franceză, în care a fost scrisă Agenda, însemnările ce i s-au părut că merită o restituire integrală şi, în româneşte, rezumativ, datele ce reprezentau un interes strict informativ.

În felul acesta, reţinem, de pildă, că la data de 18 mai 1930 se afla adăugată în textul Agendei (lipită?) o filă purtând titlul povestiţii şi pe care se aflau trecute toate datele când Mateiu lucrase la ea, respectiv: „18, 20, 21 mai, 9, 10, 12, 14, 15, 16 septembrie, 9, 10, 11, 12, 13 decembrie, 1930; 4, 8, 9, 10, 11, 12, 141, 7, 9, 20, 22 februarie, 16, 17, 18 martie, 9, 11 aprilie, 2, 3 iunie 1931; 4, 5 octombrie 1932; 28 februarie, 2, 3, 6, 7, 8, 9-12 (inclusiv), 17, 24, 29 martie, 19-30 (inclusiv) decembrie 1933; 2, 5-8, 21, 23-31 ianuarie, 2, 3, 24, 28 februarie, 1-8, 10, 16, 19, 20, 26, 27 martie, 31 august, 1, 2, 21-23 septembrie, 10, 11 decembrie 1934.

Pesemne, autorul făcuse un extras din propriile-i însemnări, care pot fi, de altfel, urmărite şi zilnic în Agendă, unde se remarcă mici variaţii faţă de tabelul respectiv. Citim, astfel, în Agendă: „13 decembrie 1930. Termină partea I-a din Sub pecetea tainei. O dă Gândirei”; 14 ianuarie 1931: începe a doua parte din Sub pecetea tainei; 12 ianuarie 1931: „Dă 12 pagini din partea II-a „Gândirei”; 14 ianuarie: „Dă încă 2 pagini din partea a II-a „Gândire”?; 18 martie 1931: Copie din Sub pecetea tainei. Zilele următoare mai expediază spre tipărire 7 pagini, apoi încă 7 (pe 21 martie). La 17 aprilie 1933: Apare „Gândirea” cu Sub pecetea tainei”, toate în româneşte, deci în transcrierea, probabil rezumată, a lui Perpessicius.

O examinare atentă a însemnărilor de lucru ne atesta cum, în timp, pe măsură ce se apropia de sfârşitul naraţiunii, scriitorul îi acorda tot mai puţină vreme. Datele, privind acelaşi interval de timp, din Agendă, oglindesc tot mai mult tensiunea sporită a pasiunii pentru E.B., dimpreună cu măsurile compensatorii severe luate, în vederea unei renaşteri spirituale - în acest sens, mai grăitor e Jurnalul. În Agendă, ultima dată unde pomeneşte de lucrul la Sub pecetea tainei este cea din 21 ianuarie 1935.

Mateiu I. Caragiale

După cum se ştie, povestirea a rămas neterminată. Manuscrisul era predat spre publicare în mici porţii şi probabil că redacţia nu-l restituia. În Ediţia sa din 1936, Perpessicius afirmă a fi utilizat textul din „Gânditea” revizuit de autor, cu adaosul câtorva file găsite în manuscris, între versiunea sa şi aceea din „Gândirea” există, într-adevăr, câteva mici deosebiri. Textul trimis la tipar pentru Ediţie a fost însă unul transcris de văduva scriitorului, text pe care Perpessicius a mai făcut mici modificări ortografice şi însemnări pentru culegere.

La Biblioteca Naţională a României (Fondul Saint-Georges, cota LXIX 2-4, 9-4 şi 9-5) se află trei caiete dictando scrise de mâna Maricăi M. Caragiale, şi anume, unul numerotat, scris pe ambele feţe, şi două, scrise pe o singură faţă şi numerotate, primul de la 1 la 40, celălalt de la 41 la 97. În Arhivă nu se află nici un text din roman scris de mâna lui Mateiu. În cel de al doilea caiet se găseşte textul cu care se încheia episodul Lena Ceptureanu - atâta cât a fost scris, deci fără scena confruntării dintre poliţist şi intruşi. În „Gândirea”, Sub pecetea tainei a apărut astfel: anul X, 1930, nr. 12 din 1931, nr. 1 din 1931, nr. 4 din 1934, nr. 4. Despre modalităţile de colaborare a scris Ovidiu Papadima - revista „Tomis” - Fascinaţia vieţii (Amintiri despre Matei Caragiale), nr. 6 din decembrie 1966.

Tot în colecţiile Bibliotecii Naţionale se află şi contractul editorial încheiat între Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă şi Mateiu I. Caragiale, la 19 ianuarie 1934, având ca obiect tipărirea la acea casă editorială a romanului Sub pecetea tainei. Contractul prevedea un tiraj de 3 000 de exemplare, autorului fiindu-i rezervate 20 de exemplare şi 20% din beneficii, asigurându-i-se, la semnare, un aconto de 10.000 de lei, pe care se obliga să-i restituie imediat, în cazul în care nu ar fi predat manuscrisul la dara de 25 mai, acelaşi an, o dată foarte apropiată. Faptul că scriitorul a acceptat - poate chiar a sugerat - un termen atât de apropiat ne indică impresia lui că ar fi mai avut foarte puţin de lucru la roman. Or, dacă studiem volumetric textul de care dispunem, el este de două ori mai amplu decât Remember, de pildă, care, însă, este o nuvelă, nu un roman.

Cele 97 de pagini de caiet dictando nu ar fi dat decât o nuvelă-roman, de dimensiuni simţitor mai reduse decât Craii de Curtea-Veche, iar dacă Sub Pecetea tainei ar fi avut destinaţia de a fi un al doilea volum dintr-o proiectată trilogie, al cărei ultim tom ar fi fost Soborul ţaţelor, atunci, cel puţin între primul şi cel de al doilea titlu din trilogie s-ar fi instalat o anume disproporţie. Cum Sub pecetea tainei este un roman cu sertare, autorul l-ar fi putut îmbogăţi şi cu alte episoade, dar, ţinând seama de încetineala cu care scria şi, în acelaşi timp, de termenul scurt pe care îl acceptase, suntem înclinaţi să credem că el intenţiona să încheie episodul cu Lena Ceptureanu, considerând în acel punct încheiat şi romanul. Ultimul paragraf („Peste toată această pâclă roşie...” etc.) îl avea deja scris, textul s-a oprit la fraza „Voi să mă reţie şi ea la masă...”. O însemnare, văzută de Perpessicius, pretindea trasarea de portrete personajelor Mieluşică şi baronul Flaimuc, de unde ar rezulta că aceştia urmau să joace un oarecare rol în anularea intenţiilor criminale ale celor doi musafiri ai Lenei.

În ultimul paragraf este vorba de un bărbat şi de o femeie, pe care povestitorul nu i-a mai văzut în continuare, probabil cei doi bandiţi, un barbar şi o femeie. Dar aceasta este o simplă ipoteză, întrucât o singură întorsătură de frază putea introduce femeia cu priviri de pisică, aceea care-l obseda pe conu Rache şi despre care bănuim numai că ar fi putut fi conducătoarea bandei internaţionale. Aşa a văzut lucrurile şi Radu Albala, în încercarea sa meritorie de a da un sfârşit romanului, prin completarea ultimului său episod. Şi tot astfel, într-o încercare similară, Alexandru George. Câr ne priveşte, ţinând seama de cursul celorlalte episoade, credem că tentativa lui conu Rache de a-i surprinde pe cei doi impostori asupra faptei ar fi dat greş, dintr-un motiv oarecare, lăsând mai departe taina nepătrunsă. Suntem, evident, într-un domeniu strict ipotetic, îndemnaţi să devinăm intenţiile scriitorului, acolo unde el însuşi nu s-a pronunţat.

Bănuim, oricum, că prototipul Lenei Ceptureanu a fost Elisa Băicoianu, distinsă cântăreaţă din înalta societare, şi că reaua desfăşurare a relaţiilor cu aceasta a blocat inspiraţia romanescă a lui Mateiu. Conu Rache trebuia să o salveze pe Lena din ghearele unor tâlhari primejdioşi care nu se dădeau îndărăt de la crimă, care chiar pregătiseră trama unei asemenea crime perfecte, urmată de jaf, dar, după cum vedem, tocmai acest ultim scurt pas ce nu ar fi concentrat într-un text de câteva zeci de pagini, mai mult de câteva file, nu a mai fost făcut, împrejurarea este cu atât mai semnificativă dacă luăm în consideraţie afirmaţiile scriitorului, precum că nu începea să scrie înainte de a avea subiectul lămurit în minte până la ultimul amănunt, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că nu a redactat finalul în mai bine de un an de zile, cât a mai trăit. În tot acest timp, atât Agenda, cât şi Jurnalul îl arată torturat de eşecul său sentimental, al cărui nex îi scapă cu desăvârşire, eşec care îl făcea cu atât mai usturâror pe cel social, mai mult sau mai puţin real. De această târzie dată, preocuparea intensă de sine nu s-a mai sublimat în creaţie artistică, romanul a rămas nererminat, omul nu a putut depăşi impasul în cate se situase, organismul său, supus, altfel, unui tratament aspru de redresare, a cedat.

În forma în care ne-a rămas, Sub pecetea tainei nu a solicitat interesul criticii în aceeaşi măsură cu celelalte opere ale lui Mateiu I. Caragiale, primele luări de poziţie urmând apariţiei Ediţiei de Opere, îngrijită de Perpessicius, în 1936. Atunci, însă, critica a luat în dezbatere problemele de principiu ale artei mateine, cercetându-i sursele, încadrarea în gen, în actualitate, semnificaţiile şi aplicându-şi instrumentele asupra operelor finite, încât Sub pecetea tainei a fost numai numită, situaţie care s-a perpetuat şi mai apoi.

În 1994 apare, într-o ediţie concepută şi îngrijită de Marian Papahagi (cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi o postfaţă de Ion Vartic), volumul Mateiu I. Caragiale - Sub pecetea tainei, în fapt continuări la două dintre episoadele romanului matein - una datorată lui Eugen Bălan, cealaltă lui Radu Albala, aceasta reprodusă după textul apărut în „Viaţa românească” (nr. 1 din 1966).

În conflict de opinii cu Şerban Cioculescu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Alexandru George, Nicolae Manolescu argumentează că, din cele trei istorisiri ale lui conu Rache, doar ultima a fost considerată ca neterminată - cea pe care, în apocrifa sa, a scris-o Radu Albala. Însă, „a treia povestire nu este nici mai misterioasă, nici mai laconică decât precedentele. Dacă nu e terminată, atunci nici celelalte nu sunt”. Aceasta, deoarece explicaţia insolitelor fapte rămâne în suspensie în roate celelalte episoade anterioare.

În concepţia lui Nicolae Manolescu nu există „nici o dovadă în sprijinul ideii că ultima povestire e neterminată şi că punctele de suspensie de dinaintea finalului ar trebui «umplute», aşa cum a şi făcut Radu Albala. Iar într-un post-scriptum, admiţând opinia lui Alexandru Călinescu, după cate amânarea sau ocultarea romanului ai reprezenta la Mateiu Caragiale artificiul des întâlnit în toate ficţiunile sale, Nicolae Manolescu conchide: „In acest caz, de ce ne-am mira că a procedat la fel şi în Sub pecetea tainei, lăsându-ne să credem într-un roman neterminat, prin omisiuni voite când, de fapt, cele trei povestiri îşi au înţelesul (artistic) deplin şi finalurile neechivoce?”

Proza semnată de Eugen Bălan este o „urmare scrisă după moartea soţiei lui Gogu Nicolau”, de către acelaşi Povestitot din versiunea mateină şi se constituie într-o intrigă maritală terminata cu o teribila răzbunare a soţiei - o replică, astfel, a Ancăi din Năpasta}. -, tramă ingenios construită, poate cu o prea mare complicaţie. Inovator, dar ca un sacrilegiu, în această naraţiune, conu Rache apare micşorat, contestat în calităţile sale profesionale!

Continuarea scrisă de Radu Albala, intitulată În deal, pe Militari, are un iz romantic, aducând în prim-plan necunoscuta cu chip de pisică din fotografie, dovedită a fi anume conducătoarea bandei de hoţi de giuvaericale, cu vocaţie prematura de asasină - o veche cunoştinţă a lui conu Rache şi, parcă, o pasiune secretă a lui. În postfaţa sa (Sâmburele de cireaşă al celui din urmă senior), Ion Vartic acceptă, cu unele obiecţii, opinia lui Nicolae Manolescu: „Trebuie să considerăm Sub pecetea tainei ca o poveste terminată-neterminată, ca fiind virtual terminară”. Plecând de la preferinţa pe care Mateiu I. Caragiale o acordă lui Furetiere, autorul aşa-zisului Roman burghez, şi de la balzaciana Histoire des Treize, Ion Vartic califică Sub pecetea tainei ca fiind scris în estetica fragmentului: „În acest fel şi Balzac şi Mateiu Caragiale exemplifică, cu strălucire, definiţia fragmentului dată de Friedrich Schlegel: acesta trebuie să fie o mică operă de artă independentă, in-abordabilă şi «desăvârşită în sine ca un arici».”

Dispariţia fără urmă a lui Gogu Nicolau şi-ar găsi cazul afin într-un roman al lui Dashiell Hammet, o istorie asemănătoare mai aflăm şi la Giorgio Bassani, în Les neiges d’antan. Dar, dintre toate cazurile numite, cel al lui Gogu Nicolau rămâne cel mai închis. „Şi totuşi, două-trei indicii par să fie presărate pe parcursul povestirii conului Rache, ca nişte «petice» de altă culoare în stofa prozaică a naraţiunii”. Printre acestea ai fi cele două legături de cireşe cumpărare în gara oraşului de munte. Iniţiatic, „ca într-un aer sacrificial, dincolo de «carnea» şi «sângele» cireşii, se dezveleşte sâmburele tare al fructului, adică, simbolic vorbind, miezul însuşi al fiinţei”. lat descoperirea acestui „sâmbure magic” constituie punctul de plecare al restructurării fiinţei şi metamorfozei sale într-o sferă superioară de existenţă.

Legat de aceasta: „Toate simbolurile ultimei lui proze şi multe din însemnările sale intime ni-l arată pe Mateiu Caragiale obsedat, la maturitate, de iminenţa morţii şi de natura ei, de speranţa că ea nu este un capăt de drum, într-un alt regim ontologic.” Or, sintagma Gogu Nicolau ar conţine, în realitate, un cifru, ţinând seama de arhicunoscuta etimologie a numelui „Georgios” şi „Nikolaos” „însemnând împreună «agricultorul biruitor», adică exact ultima ipostază pe care şi-o construieşte în viaţă Mateiu Caragiale: moşierul, proprietarul de pământ, castelanul de la Sionu”. De unde concluzia: „De obicei, cu cât interpretarea avansează mai adânc în câmpul textului, cu atât mai repede autorul - «comme subjectivite proprietaire d’un sens», cum spune Jean Ricardou - se şterge din faţa ochilor noştri, dispărând apoi cu totul. În acest caz, dimpotrivă, la capătul drumului hermeneutic ne aşteaptă autorul. Învăluit într-un pseudonim plebeu, cel din urmă senior stătea bine ascuns sub pecetea tainei.”

Probabil versiunea de încheiere a romanului cu cel mai strâns raport la datele textului aparţine lui Alexandru George, după cum, conştient, o mărturiseşte: „Cel ce s-a însărcinat acum să întregească ultima povestire nu şi-a pus Ia contribuţie fantezia, cum au făcut predecesorii săi, luând doar ca pretext ceea ce lăsase autorul, ci a păstrat toate datele factuale şi personale pomenite, sporind însă ceea ce a crezut el mai de preţ: misterul, aşa cum Mateiu I. Caragiale însuşi spusese în prima sa încercare de proză, Remember, că e mai frumos”. Şi, ce e drept, în versiunea lui Alexandru George, acţiunea se continuă prin atragerea în punerea unei curse, a lui Mieluşică şi a baronului Flaimuc - fără îndoială personaje ale lumii interlope, poare informatori ai politiei. De altminteri, unul dintre ei, „codiţă” a cuplului de tâlhari, va nărui tentativa de capturare a acestora.

Dacă soluţiile alese de cei trei continuatori ai textului matein răspund unor puncte de vedere auctoriale fatal diferite, în schimb, efortul de integrare în stilul matein - şi cu aceasta în lumea plăsmuirilor sale - s-a dovedit remarcabil, preferinţa noastră orientându-se către versiunea lui Alexandru George, acesta realizând un autentic mimetism. Dacă, întru cât ne priveşte, ne-am fi antrenat într-o asemenea întreprindere, a completării ultimului episod din Sub pecetea tainei am fi încercat soluţia unei încheieri în puţinele rânduri a una-două pagini.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …