Studii asupra situaţiei, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Studii asupra situaţiei, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie a apărut în „Timpul”, I. Un nou program?..., nr. 38 din 17 februarie 1880; II. În ordinea de idei..., nr. 39 din 19 februarie 1880; III. Din momentul în care..., nr. 41 din 21 februarie 1880; IV. Precară este aşadar..., nr. 42 din 22 februarie 1880; V. Am văzut cu înlesnire..., nr. 44 din 24 februarie 1880.

Primul studiu, al doilea şi al treilea se tipăresc în volum, prima dată, în Culegere de articole d-ale lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1891. Celelalte două se tipăresc în volum, prima dată, în Scrieri politice, 1931. Studiile se tipăresc în amândouă ediţiile fragmentar.

Proclamarea independenţei de guvernul român la 9 mai 1877, participarea la războiul din 1877-1878 şi recunoaşterea independenţei de către marile puteri se înscriu ca acte politice de mare însemnătate în viaţa ţării, atât pe plan intern, cât şi extern.

Conservatorii, care activau ca o grupare politică, în care cea mai reprezentativă era a „Junimii” ieşene, se văd obligaţi să-şi definească poziţia în noul context politic, cu atât mai mult cu cât presa guvernamentală liberală îi acuza că nu aveau „domiciliu” şi un „şei”. Fruntaşii conservatori se întrunesc în 3 februarie 1880 şi formează un „Club Politic” sub conducerea lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu şi Theodor Rosetti şi stabilesc programul Partidului Conservator.

Nu participă la şedinţa de constituire şi nici la cele ale „clubului politic” Titu Maiorescu, P.P. Carp, G. Gr. Cantacuzino, pe motiv că Emanoil (Manolache) Costache Epureanu nu era persoana cea mai indicată să reprezinte Partidul Conservator. Făcuse parte din guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu, pe care îl părăseşte să treacă la liberali, spre a reveni la conservatori.

Maiorescu aprecia că o asemenea conduită nu era admisibilă. Clubul Politic întocmeşte un Program, pe care „Timpul” îl publică în fruntea numărului său din 16 februarie 1880 şi pe care îl semnează Emanoil (Manolache) Costache Epureanu. Acesta este actul de constituire a Partidului Conservator, ca organizaţie politică.

Programul întocmit de „Clubul Politic” şi semnat de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu arată că la câştigarea independenţei au contribuit toate guvernele, indiferent de orientarea lor politică, după care prezintă situaţia economică a ţării şi instituţiile de stat.

Programul preciza că Partidul Conservator prelua şi „Timpul”, care devine organul său de presă. La conducerea ziarului este numit Eminescu, în calitate de redactor-şef, care din octombrie 1877 şi până la această dată este redactor, alături de Slavici, Caragiale şi Ronetti Roman. Programul se compunea din teze generale, la care puteau subscrie şi liberalii.

Mihai Eminescu

Programul este reprodus de „Democraţia naţională”, „România liberă” şi „Românul” care îl comentează şi reproduc extrase, iar „Presa” arată că Programul nu conţinea nimic concret şi se înfăţişa ca „o prefaţă de editor a unei cărţi de doctrine politice şi economie socială”. Maiorescu critică şi el Programul pentru faptul că se mărginea la generalităţi, „în fraze anodine, lipsite de orice preciziune şi pe care le puteau subscrie şi membrii partidului opus” (Istoria contimporană a României).

Eminescu îşi inaugurează cu Studii asupra situaţiei activitatea la „Timpul” ca redactor-şef şi îşi propune să explice „generalităţile” din Program, care nemulţumeau deopotrivă pe conservatori şi liberali. De altfel, „generalităţile” îi ofereau un cadru, nu se putea mai nimerit, să expună tezele sale, fără să ţină seama de orientarea partidelor politice.

Problema fundamentală pe care o aduce în discuţie priveşte natura statului cu toate implicaţiile sale economice, sociale şi politice. Poetul se pronunţă pentru statul natural, rezultat al unui proces istoric ireversibil. Statul este comparat, ca funcţionare, cu organismul uman şi prezentat ca fiind supus, ca şi acesta, unor trăsături asemănătoare, de la naştere până la moarte. Statul este comparat, ca organizare, cu aceea a albinelor sau furnicilor.

Eminescu respinge, în termeni fără echivoc, teza lui Jean-Jacques Rousseau, potrivit căreia statul ar fi rezultatul unii „contract social”. Această teză a gânditorului francez formează obiectul unor consideraţii critice şi în articolele sale din „Curierul de Iaşi” din 1876-1877 (Opere IX. Publicistica). Acum completează tabloul şi cu numele lui Platon, Iacob, regele Angliei, şi Thomas Morus.

Eminescu împărtăşea opinia potrivit căreia forma de guvernământ mai potrivită pentru ţara noastră o constituia monarhia constituţională. Când se pronunţă în favoarea acesteia avea dinainte exemplul domniilor elective din Moldova şi Muntenia, cu consecinţele lor în politica internă şi externă. Poetul nu respinge opţiunea pentru republică, formă de guvernământ. Condiţionează însă această opţiune de existenţa unei clase de mijloc, cu poziţii puternice economice şi politice.

Menirea clasei de mijloc consta, în opinia sa, în menţinerea echilibrului pentru buna funcţionare a statului. Monarhia constituţională reprezenta şi ea o formă ideală de guvernământ numai câtă vreme cel chemat să stea în fruntea statului îşi îndeplinea prerogativele cu care era învestit. Aici stă explicaţia pentru poziţia sa, aparent contradictorie, faţă de monarhia constituţională. Eminescu pledează teoretic în favoarea ei, ca în activitatea practică să o supună la unele critici.

Pornind de la concepţia statului natural şi a monarhiei constituţionale, ca formă de guvernământ, Eminescu susţine că „politica practică” nu poate lucra decât cu elementele ce îi sunt date de stările reale de lucruri. Introducerea „formelor fără fond” constituia o asemenea realitate, ce nu putea fi ignorată în procesul istoric ireversibil.

Eminescu nu cere înlăturarea „formelor fără fond”, cum se susţine uneori, ci stăruie pentru învestirea lor cu conţinutul corespunzător stărilor de lucruri din ţara noastră. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza introduce instituţiile din ţările apusene, ca o cerinţă de modernizare a statului naţional român. Eminescu manifesta o admiraţie nedesminţită faţă de Alexandru Ioan Cuza şi nu pierdea nici un prilej să-i denunţe opiniei publice ca trădători de ţară pe participanţii la complotul detronării sale.

Poetul ar fi dorit ca la baza procesului de modernizare a statului naţional român să stea realităţile economice, sociale şi politice din ţara noastră, pentru care să se găsească formele cele mai potrivite la introducerea noilor instituţii. „«Reacţionarismul» lui Eminescu se reduce - scrie George Călinescu - la a învinovăţi pe liberali că nu sunt nişte adevăraţi liberali, ci nişte mânuitori de «retorice suliţi», şi la recomandarea ocrotirii proletariatului în genere şi pe cel agrar în special” (Mihai Eminescu. „Studii şi articole”, de George Călinescu, Iaşi, 1978).

Când comentează Programul Partidului Conservator, Eminescu ţine seama de faptul că România fusese recunoscută de marile puteri ca ţară independentă şi suverană. Poetul adoptă şi în această problemă o poziţie ce nu concordă cu aceea a partidelor politice. Aspectul cel mai important îl constituie aici demonstraţia sa, cu o bogată informaţie, a independenţei ţării noastre de facto, în tot cursul veacurilor.

Eminescu pune în discuţie în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876, problema raportului dintre Imperiul austro-ungar, stat mare, cu o structură internă neomogenă, şi România, stat mic cu o structură internă omogenă, însă ale cărui funcţii vitale erau expuse acaparării exponentelor imperiului vecin. Analizează acolo stadiul de subdezvoltare al României şi caută soluţii pentru apărarea fiinţei naţionale a poporului nostru.

Condiţiile impuse de Congresul de la Berlin îl conduc pe Eminescu la concluzia că România devenea o colonie a marilor puteri, în care îşi transferau elementele improductive. Poetul caracterizează situaţia cu expresia, nu şi exactă, însă foarte sugestivă de „Americă dunăreană”. Spre ţara noastră se scurgeau, cum arată Eminescu, elemente care nu urmăreau să pună în valoare bogăţiile ţării, asemeni coloniştilor din America, ci să le jefuiască prin toate mijloacele şi sub protecţia puterilor străine. Avem în vedere reprezentanţele diplomatice din ţara noastră.

Există în opinia lui Eminescu un singur remediu împotriva relelor de care suferea ţara. Acest remediu îl vedea în munca fizică şi intelectuală. Poetul readuce în discuţie teoria sa cu privire la „clasele pozitive” şi „pătura superpusă” (Opere IX. Publicistica). Include în „clasele pozitive” ţărănimea, meseriaşii şi comercianţii, aceştia numai în măsura în care ridicau valoarea produselor naţionale, nu însă şi atunci când le speculau în folosul lor.

Distincţia pe care o face în legătură cu comercianţii explică opiniile sale, nu întotdeauna dintre cele mai favorabile, cu privire la activitatea acestora. Interesant de observat că Eminescu nu vorbeşte şi de „clase suprapuse”, ci numai de „pătura superpusă”. Aceasta se forma din „scribii” de toate categoriile, în majoritate români, care sporeau aparatul administrativ neproductiv şi din elemente, în bună parte, alogene, care speculau munca populaţiei autohtone. Statul era chemat să ia măsuri prin care să îngrădească exploatarea muncii naţionale.

Eminescu îşi întemeia concepţia social-politică pe considerente economice şi excludea imixtiunile rasiale sau de altă natură. Poetul proclamă primatul muncii şi nu face de la acest principiu nici o derogare pe tot parcursul publicisticii sale. Studii asupra situaţiei prezintă un interes aparte prin tezele expuse, chiar dacă cea mai mare parte a lor se întâlnesc şi în articolele anterioare, precum şi în rapoartele din timpul revizoratului şcolar.

Eminescu readuce însă în discuţie tezele sale din activitatea sa anterioară într-un nou context social-politic şi le conferă semnificaţii pe care nu le aveau mai înainte. Acum nu stăm în faţa unor opinii personale care puteau fi luate sau nu în considerare. Eminescu subsumează Programul Partidului Conservator tezelor sale şi le înfăţişează, cu recunoaşterea oficială, ca program de activitate al acestuia pe tărâm economic, social şi politic. Această mutaţie spectaculoasă, fără precedent în activitatea ziaristică a lui Eminescu, se face sub privirea înţelegătoare a lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, care era, cum recunoaşte şi Maiorescu, unul dintre cei mai spirituali reprezentanţi ai vechii generaţii de luptători politici din ţara noastră.

Eminescu transformă „Timpul” într-o tribună personală, încă de la preluarea conducerii ziarului şi expune teze care contraveneau orientării politice a „partidei conservatoare”. Încetarea din viaţă a lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu în septembrie 1880 înseamnă şi pentru Eminescu o mare pierdere. Îi consacră, de altfel, şi un necrolog, în care îi recunoaşte „bogăţia de spirit, de sentiment, de durabilitate” (Opere XI. Publicistica). Câteva luni mai târziu, poetul este înlocuit de la conducerea „Timpului” şi-şi continua activitatea ca redactor, cu însărcinări limitate, până la îmbolnăvirea sa în iunie 1883.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …