Strigătură

Strigătura este o specie a liricii folclorice care însoţeşte jocurile populare, unele petreceri săteşti sau familiale (nunta, cumetria), precum şi anumite forme de teatru popular, având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, strigătura prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental.

Termenului consacrat îi corespund, în diferite zone etnofolclorice ale ţării, numeroase alte denumiri: chiotitură, chiuitură, ciot, descântec, iuitură, horire, strigare, ţipătură, ţipuritură. În unele zone, cum ar fi Bihorul, Ţara Oaşului, Bucovina, strigătura se cântă pe o melodie monotonă, arhaică. Clasificarea se face în funcţie de conţinutul afectiv, de cadrul ocazional în care este spusă şi de funcţionalitate.

După conţinutul afectiv, există două mari categorii: strigătura cu caracter liric-sentimental şi strigătura satirică. Prima constituie, în genere, punctul de plecare al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreţie deosebită. Dimpotrivă, în cea satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică, tematica acestui tip fiind axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale colectivităţii, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes şi alte tare.

După cadrul ocazional în care se produce, strigăturile se grupează astfel: la joc, la nuntă, la ospăţ, la şezători, la drum etc. Se impune aici o demarcaţie între strigătura la joc, care este aproape exclusiv apanajul bărbaţilor, şi cea de nuntă, rostită în mare parte de femei. Funcţionalitatea acestei specii folclorice determină o compartimentare în strigătura-comandă de joc, care are scopul de a ordona şi armoniza mişcările dansatorilor, şi strigătura de atmosferă, destinată să creeze şi să întreţină veselia petrecerilor populare.

Răspândită pe întreg teritoriul carpato-dunărean, specia apare, cu totul sporadic, şi la istroromâni, în timp ce la aromâni şi meglenoromâni nu este semnalată. Ariile de mare intensitate a prezenţei acesteia (Maramureşul, Munţii Apuseni, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Bucovina) coincid, în general, cu acelea în care muzica de joc conservă forme arhaice. Aici melodiile jocurilor populare, executate adesea numai la fluier, se cereau întărite de strigături.

Atestată documentar de Samuil Micu în 1780, apoi de Dimitrie Ţichindeal în 1802, specia are o vechime mult mai mare. Prima culegere este realizată în 1838 de Nicolae Pauleti, trimisă în 1839 lui George Bariţiu spre a fi tipărită în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, dar editată postum. Ea cuprinde peste trei sute de cântece şi strigături culese dintr-un singur sat, Roşia de Secaş.

Vasile Alecsandri nu acordă importanţă speciei, considerând-o aceeaşi cu cântecul de joc. Denumirea „hore”, pe care el o încetăţeneşte în literatura de specialitate, va crea unele confuzii. Începând cu colecţia lui Jan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu, publicată în 1885, în care sunt cuprinse peste o mie de texte lirice, strigătura va intra din ce în ce mai mult în sfera de interes a culegătorilor de folclor.

Necesitatea comunicării concise, aproape aforistice, a unor observaţii determină dezvoltarea unor modalităţi specifice de exprimare. Enunţul direct este destul de rar: „Te cunoşti lele pe frunte / C-ai pus rumenele multe”. Se foloseşte mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog („Hora, polca pot juca, / Dar cămăşi nu pot spăla”), precum şi pseudodialogul („Mândro cu nasul pe sus, / Poale la cămaşă nu-s. / - Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus”). Un procedeu compoziţional, specific şi altor creaţii folclorice scurte, este repetiţia. Ea susţine osatura, căreia îi întregeşte imaginea poetică, ajutând-o să se constituie autonom.

Repetiţia este absolut necesară pentru a întreţine ritmul alert, vivace. Respectând o caracteristică a liricii folclorice în general, strigătura are o structură internă construită pe baza paralelismelor. Sunt utilizate frecvent paralelismele de sinonimie, de gradaţie, de enumeraţie şi, mai ales, paralelismul contrastant. Contrastul poate fi aparent, pentru a sublinia o trăsătură caracterologică („Fata muicăi cea bărbată / Cu cânepa nelucrată / Cu casa nescuturată”), sau poate fi real, reliefând o satiră socială („Are hâda şese boi / Mândra n-are nice doi”).

Mai puţin întâlnite, epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele portretizări, până la sarcasm. Apar, de asemenea, false epitete laudative, menite să evidenţieze contrastul dintre aparenţă şi realitate. Comparată adesea cu epigrama, strigătura are aceeaşi formă concisă, redusă la câteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efectul final de surpriză, specific speciei culte.

Nu rareori cântecul şi strigătura s-au influenţat reciproc, ajungându-se ca unele strigături să se cânte, iar fragmente de cântece să se strige la joc. Enunţul cu caracter liric-sentimental, spre exemplu, se apropie atât de mult de cântec, încât numai comprimarea materialului liric şi modalitatea de a fi rostite contribuie la diferenţierea celor două specii. La fel de labile sunt şi graniţele dintre strigătura satirică şi cântecul satiric. Acesta din urmă porneşte adesea de la strigătură, dar dă amploare temei, reuşind să realizeze o accentuare, o îngroşare a ironiei.

Deşi este mult mai spontană decât cântecul propriu-zis, strigătura prezintă o anumită stereotipie formală şi de conţinut. Improvizaţia intervine, ca şi în cazul altor specii folclorice, doar pe linia îmbogăţirii unor texte elaborate anterior. Prin realismul observaţiei morale şi vigoarea imaginilor poetice, prin valoarea ei etică, strigătura se înscrie printre speciile importante, precis conturate, ale creaţiei populare.

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …