„Stratagema” lui Tudor Vladimirescu. Dificultăţi de interpretare

Susţinătorii caracterului antiotoman al revoluţiei din Ţara Românească (şi implicit adepţii teoriei despre alianţa greco-română de la 1821) întâmpină dificultăţi în explicarea celorlalte laturi ale mişcării pandurilor: antiboierească şi antifanariotă. Cum se armonizează aceste caractere în sinteza lui Andrei Oţetea? O particularitate a metodei sale este utilizarea largă a conceptului de stratagemă (diplomaţie sau tactică), în înţelesul de procedeu folosit pentru ascunderea adevăratului scop.

Se poate presupune că, în răscoală, unele manifestări au decurs direct din scopul urmărit, iar altele au reprezentat o învăluire a lui, o simplă tactică. Se înţelege că, în încercarea de a distinge acţiunile ce sunt o manifestare directă a intenţiilor, de actele ce trebuie interpretate doar ca o disimulare, atitudinile sincere de cele nesincere, cercetătorul poate uşor greşi, răsturnând sensul real al documentelor.

Spre exemplu, buna primire făcută lui Alexandru Ipsilanti în Moldova de către boieri a fost interpretată de A.D. Xenopol ca o prefăcătorie, în timp ce Andrei Oţetea a găsit în aceleaşi acte (donaţii etc.) dovada adeziunii sincere a clasei stăpânitoare din Principate la Eterie. Invocând, în sprijinul afirmaţiei sale, aceste fapte, socotite concludente pentru ajutorul ce i s-a dat lui Ipsilanti în Moldova, Andrei Oţetea îi reproşează lui Xenopol că, deşi „ştia toate acestea”, „pentru a-şi salva teoria, susţine că aceste acte nu erau sincere”.

La rândul său, Andrei Oţetea nu procedează altfel, când argumentează că Tudor Vladimirescu s-a prefăcut a porni o răscoală socială, pentru a ascunde turcilor, până la momentul oportun, caracterul eterist, antiotoman, al mişcării sale (precum şi pentru a-i determina pe ţărani să se ridice la luptă, iar pe boieri să i se alăture şi ei, de teama de a nu suferi represaliile răsculaţilor).

Teoria „stratagemei” lui Tudor (ideea că obiectivele anunţate de el, iniţial, n-au fost decât mijloace tactice, mascând intenţia lui reală de-a se coaliza cu eteriştii în vederea luptei cu turcii) a fost susţinută şi de I.C. Filitti, care afirmă: „Proclamaţiile lui Tudor, comunicate şi Porţii, nu exprimau adevăratul lui scop, ci erau menite numai să ascundă turcilor adevărul, până la momentul oportun. Nu trebuie confundate mijloacele de care s-a slujit Tudor, cu scopul ce l-a urmărit”. „Relaţiile [lui Tudor] cu turcii n-au avut de scop decât să-i înşele, până la momentul oportun, asupra adevăratelor lui intenţii”.

Fapt cert este că programul anunţat de Vladimirescu, antiboieresc sau (uneori) numai antifanariot, s-a deosebit totdeauna de programul lui Ipsilanti (cu excepţia presupusei cuvântări către panduri de la Slatina, de la începutul lui martie, când Tudor ar fi mărturisit intenţia de a lupta împotriva turcilor, alături de armata rusă, care - aşa se părea în acel moment - urma să înceapă războiul).

Însă, după istoricii I.C. Filitti şi Andrei Oţetea, Tudor nu s-a angajat, în mod real, într-o luptă cu boierii şi cu fanarioţii, cum reiese din proclamaţiile şi scrisorile sale, ci el a adoptat doar tactica luptei antiboiereşti şi antifanariote, în cadrul războiului cu turcii. Şi atunci, n-a existat o contradicţie reală între revoluţia din Ţara Românească şi Eterie (măcar în prima fază ele s-au confundat), ci a existat numai o acţiune de camuflare a identităţii scopurilor urmărite de Ipsilanti şi Vladimirescu, camuflare ce era necesară pentru izbânda mişcării comune.

Credem însă că raportul dintre scopurile reale şi procedeele tactice nu se poate preciza decât prin stabilirea firului logic şi unitar al evenimentelor, prin găsirea locului pe care fiecare detaliu îl ocupă într-o construcţie de ansamblu. Interpretarea documentelor de la 1821 (şi stabilirea firului evenimentelor) este îngreuiată de constatarea că ele reflectă, adeseori, fapte contradictorii. Astfel, din unele acte reiese că Tudor, în ajunul revoluţiei, a stabilit o înţelegere cu unii dintre marii boieri pământeni, precum şi - pe de altă parte - cu fruntaşii eforiei eteriste din Bucureşti.

În ce fel se acordă conţinutul antiboieresc al proclamaţiei lansate la Padeş, la 23 ianuarie, cu convenţiile încheiate de Vladimirescu la Bucureşti, în preajma răscoalei, cu reprezentanţi ai guvernului provizoriu, instaurat la moartea domnitorului Al. Suţu, şi cu reprezentanţi ai Eteriei? După ce, la 15 ianuarie, marii bani Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, din guvern, au semnat un înscris (păstrat în copie) prin care delegau pe şeful pandurilor să cheme norodul la arme - desigur în vederea scuturării jugului fanariot sau turco-fanariot -, să fi declarat oare Tudor, odată ajuns în Oltenia, un autentic război nu turcilor, ci regimului boieresc?

Ce înţeles ar avea, în acest caz, acordul (probabil) intervenit între Tudor şi căpeteniile militare eteriste, Iordache şi Farmache, ofiţeri în garda domnitorului Alexandru Suţu (acord atestat de un înscris păstrat în limba germană)? Aceste acte par să facă plauzibilă ipoteza că Vladimirescu n-a intenţionat - cel puţin la început - să răstoarne feudalismul în Ţara Românească, ci el a convenit cu boierii din comitetul de oblăduire şi cu Eteria să se ridice contra turcilor, pentru câştigarea independenţei naţionale, fără a mărturisi deschis scopul pe care-l urmărea. Problema se complică prin constatarea că Tudor a indicat Adunării norodului o dată un scop social (la Padeş), iar altă dată - pare-se - scopul naţional al luptei cu turcii (în presupusa cuvântare de la Slatina).

O contrazicere radicală pare a fi, în special, între scrisoarea adresată de boierii sus-menţionaţi lui Tudor, la 15 ianuarie, şi proclamaţia dată la Padeş. Cum o putem explica şi unde trebuie să vedem adevăratul scop al răscoalei? Ţinând seama de dificultatea răspunsului la aceste întrebări, e potrivit să reamintim unele puncte de vedere, ce s-au înfruntat în istoriografia anului 1821.

E de reţinut că în disputa despre sensul evenimentelor de la 1821 s-a răspuns într-un fel sau altul la următoarea dilemă: sau mişcarea este socială, antiboierească, aşa cum arată primele proclamaţii ale conducătorului ei, şi atunci înţelegerea prealabilă a lui Tudor cu boierii n-are sens şi urmează a fi negată (ea n-a existat ori n-a fost respectată de Tudor); sau mişcarea nu este socială, ci naţională (antiotomană), de vreme ce Tudor a dirijat-o pe baza acordurilor prestabilite cu boierii şi cu Eteria, şi atunci proclamaţia antiboierească de la Padeş, în care se recunoaşte autoritatea sultanului, trebuie socotită o stratagemă.

Încă C.D. Aricescu, cel dintâi istoric al mişcării, deşi nu avea la dispoziţie documentele ce atestă amestecul boierimii în răscoală, dedusese din desfăşurarea evenimentelor la 1821 că „unii din boierii divanului erau înţeleşi cu Tudor”, în privinţa ridicării pandurimii de peste Olt la lupta antifanariotă. Cu această teză polemizează V.A. Urechiă, bazându-se mai ales pe cronica lui Naum Râmniceanu, care contestă colaborarea dintre boierii pământeni şi Tudor, în prima fază a răscoalei: „Nu este documentată vorba lui Aricescu... că boierimea jurase lui Tudor încă înainte de izbucnirile revoluţiunii, că va fi cu dânsul în mişcare”.

„Boierii de la 1821 n-au fost înţeleşi cu Tudor. Nu zic că nu se va fi găsit vreun suflet nobil, vreun Golescu, care să simtă ca şi Tudor, dar este absolut falşă aserţiunea prealabilei înţelegeri dintre boieri şi Tudor la 1821”. „Aceasta n-a fost şi nu putea să fie, după chiar logica desfăşurării mişcării...”. „Nu boierimea care s devenit slugă plecată a fanarioţilor simţea nevoia răsturnării lor, din interes naţional, ci acele straturi sociale din naţiunea română, care se convinseseră pe deplin, că de minune se înţeleg boierii, fie cât de pământeni, cu fanarioţii, pentru a prăda şi îngenunchea clasele dezmoştenite”. „Pe platforma de luptă aleasă de Tudor, [el] nu se putea întâlni cu boierii ca aliaţi, ci numai ca supuşi, precum îi va avea un moment, din martie până la mai 1821. Este evident că Tudor va căuta să deştepte în sufletul boierilor simţăminte mai româneşti şi mai grijilive de soarta claselor dezmoştenite, dar vai! până în fine el nu izbuteşte”.

Acest pasaj, remarcabil prin justeţea argumentaţiei, defineşte în mare măsură poziţia boierimii faţă de răscoală. Însă realitatea social-politică de la 1821 a fost mai complexă: descoperiri documentare mai recente au confirmat şi întregit intuiţia lui Aricescu, demonstrând că unii boieri au fost iniţiatori şi sprijinitori (inconsecvenţi) ai mişcării lui Tudor. Între anii 1942-1947 au fost scoase la lumină (de către C. Grecescu, M. Romanescu şi E. Vârtosu) trei scrisori semnate de boierii Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu şi adresate, una lui Tudor Vladimirescu (la 15 ianuarie 1821) şi alte două lui Dimitrie Macedonschi (la 16 ianuarie şi 2 februarie). Din aceste acte (găsite în copii în arhivele de familie ale descendenţilor unor părtaşi la evenimente: poetul Al. Macedonski, familia Kretzulescu) reiese că boierii citaţi s-au înţeles cu T. Vladimirescu şi cu D. Macedonschi în privinţa organizării răscoalei.

Ideea că principalii membri ai Comitetului de oblăduire au dat impuls revoluţiei pandurilor a continuat să fie însă contestată şi după publicarea acestor scrisori, întrucât ea vine în contrazicere - măcar aparentă - cu caracterul antifeudal al mişcării. Pe linia lui V.A. Urechiă, care susţinuse răspicat - simplificând întrucâtva realitatea - că revoluţia condusă de Tudor „este numai a claselor dezmoştenite”, nu şi „a clasei pe atunci dirigente”, N. Adăniloaie accentuează latura ei de luptă socială, încercând respingerea punctului de vedere după care ridicarea de la 1821 a avut printre iniţiatori pe reprezentanţii de frunte ai marii boierimi pământene. Documentele, păstrate numai în copie, arătând pe boierii Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu drept organizatori şi finanţatori ai răscoalei, ar fi lipsite de bază reală.

Autorul dă crezare argumentelor pe care chiar aceşti boieri le-au invocat, în timpul guvernării lui Kiseleff, pentru a demonstra falsitatea înscrisurilor semnate cu numele lor şi adresate lui Tudor Vladimirescu şi lui Dimitrie Macedonschi. (Aceste acte - declară boierii - „trebuie să fie o faptă a vreunui înşelător”, căci „noi am fost primii care am cerut ca oblăduirea să trimită trupe împotriva lui Vladimirescu, am fost primii care am propus să fie chemaţi turcii în ajutor...” etc.). N. Adăniloaie nu neagă total participarea boierimii la răscoala din 1821, ci concede că „a existat o oarecare înţelegere între Tudor Vladimirescu şi unii boieri, dar n-au fost implicaţi în ea cei trei bani”, cu alte cuvinte, înţelegerea nu s-a stabilit cu guvernul provizoriu.

Contestarea autenticităţii scrisorilor incriminate rămâne însă neconvingătoare, iar conţinutul lor ne apare veridic. Cu tot dezacordul dintre delegaţia dată lui Vladimirescu de către cei trei bani, la 15 ianuarie („[pe] dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul cu arme”, iar „noi ne jurăm... că la toate vom da ajutor cu mijloacele folositoare”) şi sensul general, antiboieresc, al proclamaţiei de la Padeş, o legătură există totuşi între aceste acte.

Menţiunea ce se face în proclamaţie că unii boieri „vor urma nouă - precum sunt făgăduiţi”, coroborează înscrisurile în discuţie. Aceasta înseamnă că mişcarea nu era doar socială, ci urmărea, încă de la început, şi obiective naţionale: antifanariote sau antiotomane (rămâne de precizat), la care s-au raliat boierii. Memoriile lui I.P. Liprandi despre „răscoala pandurilor”, descoperite relativ recent în arhivele din Leningrad, adeveresc şi ele convenţia încheiată între Tudor şi marii boieri pământeni.

La alţi istorici, cercetarea a luat o direcţie opusă. Nesocotirea aspectului social al mişcării lui Tudor şi considerarea ei ca o ridicare antiturcească, asemenea Eteriei, caracterizează interpretarea lui I.C. Filitti. După acest autor, Vladimirescu n-a avut „rolul de răzvrătitor al ţăranilor împotriva boierilor”, ci el s-a dus în Oltenia să adune trupe pentru acţiunea eteristă. Proclamaţiile sale nu se opuneau programului Eteriei (care era şi programul mişcării româneşti), ci aveau rostul să-l acopere: Ele „nu exprimau adevăratul lui scop, ci erau menite numai să ascundă turcilor adevărul, până la momentul oportun”.

„Ridicarea ţăranilor [împotriva boierilor], la începutul acţiunii lui Tudor, n-a avut de scop decât de a ascunde, din motive de oportunitate politică, adevăratul... ţel urmărit: neatârnarea ţârii”. Pe această linie merge mai departe Andrei Oţetea, afirmând (mai desluşit în ediţia I a sintezei sale) că proclamaţia de la Padeş şi primul arz către Poartă nici n-au fost redactate de Tudor, ci i-au fost date acestuia de către Eterie, ca simple mijloace tactice. Cu alte cuvinte, atacarea clasei stăpânitoare în actele lui Tudor a fost doar aparentă, ţinând de strategia; luptei cu turcii.

Să ne oprim mai pe larg la interpretările şi soluţiile propuse de monografia acad. Andrei Oţetea. Spre a-şi consolida teoria inseparabilităţii dintre cele două mişcări, autorul a trebuit aşadar să susţină că revoluţia lui Tudor n-a avut un program cu adevărat social (antiboieresc), ci numai unul naţional, anti-otoman, ca şi Eteria. În privinţa aceasta, ediţia a doua a monografiei se deosebeşte, în parte, de ediţia I.

Teza afilierii la Eterie a fost susţinută în două feluri: prin negarea caracterului social al acţiunii lui Tudor (în ediţia I) şi prin încercarea de a face să fuzioneze programul social al mişcării lui Tudor cu programul Eteriei (în ediţia II-a). Primul punct de vedere este socotit chiar de autor nesatisfăcător, de vreme ce i-a adus amendamente. Cu toate acestea, se va vedea că, în fond, autorul se menţine pe poziţia iniţială. Sub aspectul coerenţei logice, a doua versiune a interpretării este mai inconsecventă decât prima.

Potrivit afirmaţiilor pe care Andrei Oţetea le face în studiul său din 1945, trebuie să credem că, în răscoala din Ţara Românească, numai acţiunile maselor, privite independent de conducerea mişcării, au avut caracter de luptă socială, în vreme ce Tudor acţiona pe linia înţelegerii prestabilite cu boierii din guvernul provizoriu şi cu Eteria. Proclamaţia antiboierească de la Padeş a fost o stratagemă. Ea nu înfăţişează ţelurile reale ale mişcării din Ţara Românească, ci a constituit doar mijlocul tactic, oferit chiar de Eterie, de a răscula ţărănimea şi de a induce în eroare pe turci. („Apelul adresat ţăranilor olteni... n-a fost decât un mijloc de a pune în mişcare ţărănimea...”).

În spatele atacurilor din proclamaţie îndreptate contra căpeteniilor ţării şi a proprietăţii boiereşti (menţiunea privind „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri”) se ascundea planul de luptă al Eteriei şi colaborarea cu boierii în lupta antiotomană. Întrucât însă, „ţăranii au luat în serios chemarea lui Tudor şi au căutat să transforme mişcarea eteristă într-un «război al celor săraci împotriva celor crezuţi bogaţi»”, conducătorul mişcării s-a aflat în opoziţie, dintru început, cu ţăranii răsculaţi de el. După Andrei Oţetea, toate promisiunile de eliberare făcute de Vladimirescu ţărănimii au fost o simplă diplomaţie; de altfel, Tudor le-a renegat, prin acordul ulterior dintre el şi boieri.

În ediţia a doua, la prima vedere, poziţia autorului s-a schimbat, căci programul social al revoluţiei lui Tudor nu mai este socotit o stratagemă. Mişcarea e definită acum, atât prin proclamaţia de la Padeş (căreia i se recunoaşte caracterul unui „adevărat manifest de război”, lansat „împotriva unui guvern asupritor” şi împotriva boierilor - cu excepţia acelora care aderaseră la Eterie -, document ce „face procesul vechiului regim” şi „prevesteşte viitorul conflict între Tudor şi boieri”), cât şi prin cuvântarea lui Tudor de la Slatina sau Oteteliş (care, în opoziţie cu prima proclamaţie, conţine precizarea că mişcarea nu este îndreptată împotriva boierilor, ci împotriva turcilor).

În interpretarea din 1945, Andrei Oţetea, observând că aceste poziţii - de la Padeş şi de la Slatina - sunt contradictorii, a optat pentru una, admiţând ca scop real, pentru Tudor ca şi pentru Eterie, doar lupta cu turcii, şi socotind atacul împotriva boierimii o simplă faţadă necesară pentru ridicarea mulţimii, boierimea fiind în mare măsură aliată cu Tudor.

În interpretarea recentă, autorul (fără să dea atenţie contrazicerilor) s-a decis să pună alături, pe acelaşi plan, ca fiind deopotrivă de definitorii pentru răscoală, şi programul revendicărilor sociale antiboiereşti, şi programul naţional al luptei cu turcii, menţinându-şi totodată teza integrării în Eterie a mişcării lui Tudor. Din unele pasaje ale ediţiei a doua, s-ar părea că autorul dă o formă mai elastică tezei sale despre afilierea acţiunii lui Tudor la Eterie, de vreme ce insistă pe alocuri şi asupra laturii sociale a mişcării din Ţara Românească. Astfel, el afirmă că, în timp ce programul Eteriei şi al boierilor se limita la răsturnarea jugului otoman, programul lui Tudor prevedea şi reforma socială, abolirea privilegiilor boiereşti. Din aceste consideraţii reiese că, prin programul său social, Tudor era mai aproape de masele populare decât de boieri şi de Eterie, de care, în ciuda colaborării, îl despărţea un conflict latent.

Cu toate acestea, din alte pasaje, mai numeroase, rezultă că autorul îşi menţine vechea interpretare, potrivit căreia Vladimirescu n-a fost realmente preocupat de abolirea privilegiilor boiereşti şi de slobozenia ţăranilor. Acţionând în înţelegere cu Eteria, el se afla în dezacord cu ţăranii. „În planurile Eteriei, ridicarea ţăranilor n-avea să fie decât un mijloc de presiune asupra boierilor pentru a-i determina să se asocieze la mişcarea eteristă. De aceea Tudor a reprimat cu severitate atacurile împotriva proprietăţii şi persoanei boierilor. Dar ţăranii voiau ca, odată cu dominaţia otomană, să răstoarne şi stăpânirea boierilor”. Ei s-au ridicat la luptă, fiindcă i-au „atribuit” lui Tudor un autentic program antiboieresc. În realitate, conformându-se planului stabilit de eterişti, „Tudor a ridicat în proclamaţiile sale chestia ţărănească pentru a putea exercita o presiune asupra boierilor şi pentru a-i sili să adere la mişcarea sa”.

Deci şi în ediţia a II-a, chemarea la lupta de clasă, lansată prin proclamaţia de la Padeş, continuă să fie socotită o stratagemă. Tot aici, autorul polemizează cu susţinerile lui Xenopol, după care mişcarea lui Tudor a avut de la început un caracter social, urmărind - «mântuirea ţăranului din robia boierului». Aceasta n-a putut fi, declară Andrei Oţetea, căci Tudor, „când a ridicat steagul revoltei, era înţeles cu o parte din boieri... Admiţând teoria lui Xenopol, ar trebui să conchidem că Tudor s-a înţeles de mai înainte cu boierii ca să distrugă clasa boierească şi să-i confişte moşiile”.

Sensul întreg al monografiei lui Andrei Oţetea se află în această opoziţie faţă de teoria lui Xenopol, în respingerea ideii că scopul iniţial al lui Tudor a fost emanciparea ţăranilor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti. Adevărul este, după Andrei Oţetea, că la 1821, în Ţara Românească, s-a produs o revoluţie antiotomană, iniţiată de fruntaşii Eteriei şi de boieri. Vladimirescu, mandatarul Eteriei, a chemat pe ţărani la luptă, făcându-le promisiuni de dezrobire. Însă aceste simple promisiuni nu schimbă caracterul eterist al mişcării sale, într-unui social, antiboieresc, cum greşit socotea Xenopol. De altfel, Tudor şi-a retras promisiunile după intrarea sa în capitală, încheind cu boierii un nou acord, ce reprezenta „renegarea tuturor revendicărilor şi principiilor formulate în proclamaţia de la Tismana” (Padeş).

Foarte limpede îşi prezintă autorul teoria în prefaţa la ediţia de popularizare (compendiul din 1971): Revoluţia pandurilor n-a fost socială, cum o considera Xenopol, ci a constituit o „ridicare pentru răsturnarea stăpânirii otomane”. Principalul argument al acestei concepţii se cuprinde în întrebarea: cum s-ar putea împăca pretinsul caracter social al mişcării, susţinut de Xenopol, cu faptul, de necontestat, că Tudor a răsculat norodul după ce se înţelesese cu boierii? („Cum se împacă caracterul social al mişcării cu înţelegerea prealabilă a lui Tudor cu boierii...?”).

Teza lui Xenopol că revoluţia condusă de Vladimirescu a fost „la începutul ei... socială” şi „esenţial diferită de revoluţia eteristă” n-are valabilitate, întrucât, prin Tudor, au ridicat steagul luptei pentru independenţă „membrii Eteriei din Ţara Românească”. Răscoala „a fost organizată la Bucureşti”. „Tudor Vladimirescu a pornit din acest oraş cu o ceată de arnăuţi din garda domnească şi cu banii puşi la dispoziţia lui de către fruntaşii boierimii, membri ai Eteriei, pentru a răscula Oltenia şi a înlesni lui Ipsilanti trecerea Dunării”. „Chemarea [lui Tudor] către toţi locuitorii ţării şi arzul lui către Poartă au fost redactate la Bucureşti la consulatul Rusiei sau în casa lui Constantin Samurcaş, unul dintre principalii membri ai Eteriei”.

Andrei Oţetea dă ca fapte sigure, „afilierea fruntaşilor politici din Principatele Române la Eterie... şi misiunea Eteriei ca instrument al politicii orientale a Imperiului rus”. Tudor însuşi era eterist şi a declarat pandurilor (la Slatina) că „pornirea aceasta este din porunca ţarului Alexandru al Rusiei”. „Programul prezentat de Eterie membrilor săi români” a fost însuşit atât de Tudor, cât şi de toţi „fruntaşii politicii româneşti”, marii boieri afiliaţi la Eterie; preconizând răsturnarea stăpânirii otomane, acest program „corespundea aspiraţiilor întregii societăţi româneşti”.

Aşadar, din istoria scrisă de Andrei Oţetea reiese că Tudor a răsculat pe ţărani nu împotriva boierilor (pământeni sau fanarioţi), ci împotriva turcilor, ca un luptător pentru independenţă, înregimentat în Eterie. Iar abaterile sale de la linia eteristă, chiar dacă în parte se pot justifica, ar arăta că un mobil al acţiunilor lui a fost dorinţa de mărire personală. Acesta ar fi adevărul, „la lumina necruţătoare a documentelor”, „scrutate fără nici o idee preconcepută” (după cum dă asigurări autorul, în introducerea la ediţia I).

Teoria încadrării în Eterie a acţiunii lui Tudor postulează ruptura dintre şeful pandurilor şi oastea lui de ţărani: conducătorul a aprins în clăcaşi „entuziasmul răzbunării” (expresia lui M. Cioranu), dar numaidecât l-a înfrânat, căci ţinea de fapt să colaboreze cu boierii, cel puţin până la răsturnarea jugului otoman. Dacă, într-adevăr, Vladimirescu, asociat cu eteriştii şi cu boierii, a urmărit idealul independenţei, pe când ţăranii s-au ridicat împotriva boierilor români şi a jefuitorilor fanarioţi, şi nicidecum ca să lupte, în unire cu exploatatorii lor direcţi, împotriva turcilor, faptul acesta trebuia să provoace un inevitabil dezacord între căpetenia răsculaţilor şi masele ţărăneşti. Mişcarea lui Tudor nu putea fi, dintru început, eteristă, decât prin conducerea ei. Însă a-l opune pe Tudor maselor nu înseamnă oare a crea o situaţie artificială, care indică tocmai slăbiciunea concepţiei?

Socotindu-l pe Vladimirescu mandatarul Eteriei, Andrei Oţetea îi atribuie un alt program decât acela pe care el însuşi l-a anunţat, în proclamaţii ce acuză regimul social-politic intern. Conţinutul proclamaţiilor apare, în această ipoteză, mai mult ca un vicleşug al diplomaţiei eteriste, urmărind triplul scop: de a stârni pe ţărani la răscoală, de a înspăimânta pe boieri, determinându-i să adere cu toţii la mişcarea eteristă, şi de a adormi bănuielile turcilor. Nu e oare mai natural să vedem în aceste proclamaţii obiectivele reale ale mişcării româneşti, urmărite cu adevărat de Tudor, încă de la început, şi nu doar expresia tacticii abile a eteriştilor?

După cum am arătat, în ediţia a doua a monografiei lui Andrei Oţetea dificultăţile de interpretare (şi contrazicerile cercetătorului) au crescut. Ideea autorului că Tudor şi marii boieri pământeni au acţionat de comun acord, nu independent de Eterie, ci în cadrul ei, voind cu toţii să înlăture stăpânirea otomană, rezumă deopotrivă conţinutul cărţii din 1945 şi pe al celei din 1971. Însă, în versiunea nouă, autorul a simţit nevoia să adauge, în unele locuri, că acţiunea lui Tudor a fost în acelaşi timp şi socială, antiboierească (măcar la început; ori avea intenţia de a deveni astfel), şi să accentueze că lupta socială şi cea naţională se identifică la 1821.

Raportul dintre aspectul social şi cel naţional al revoluţiei de la 1821 rămâne astfel nelămurit până acum. Tudor Vladimirescu - se spune în istoria lui Andrei Oţetea - s-a angajat în lupta de câştigare a independenţei, şi mişcarea lui, „ca orice mişcare de eliberare naţională..., a solidarizat toate clasele societăţii româneşti în lupta împotriva dominaţiei otomane”. Dacă lucrurile sunt astfel înţelese, atunci ce îndreptăţire logică are învinuirea adusă lui Tudor că el a părăsit „drumul revendicărilor ţărăneşti”, capitulând faţă de boieri? Calea revendicărilor sociale înteţeşte conflictul dintre clase, pe când lupta naţională uneşte clasele.

Totuşi, autorul declară (în pasajele de consideraţii generale din ediţia a II-a) că mişcarea lui Tudor a fost „îndreptată în acelaşi timp împotriva orânduirii feudale şi împotriva dominaţiei otomane”, latura socială şi cea naţională (antiotomană) a revoluţiei „confundându-se”, ceea ce ar însemna că masele s-au ridicat împotriva boierilor (români şi fanarioţi), şi în acelaşi timp s-au unit cu ei, în vederea luptei cu turcii. Această situaţie fiind greu de conceput, pare mai firesc să admitem că lupta socială şi cea antiotomană nu s-au confundat la 1821; ca atare, cercetării istorice îi stă încă în faţă îndatorirea de a clarifica raportul dintre aceste laturi.

De altfel, nici Andrei Oţetea (cum am observat) nu confundă şi nu egalizează - în ansamblul lucrării sale - latura naţională cu latura socială, ci accentuează primatul luptei antiturceşti în evenimentele de la 1821. Autorul afirmă că „mişcarea pornită de Tudor Vladimirescu a fost în adevăr o revoluţie de eliberare naţională” de sub jugul otoman, adăugind că, din punctul de vedere al obiectivelor antifeudale, ea a rămas o „răscoală”, ce nu s-a transformat „într-o revoluţie socială, care să modifice repartiţia proprietăţii şi să modernizeze structura arhaică a societăţii”. Explicaţia decurge, în primul rând, din felul cum concepe autorul geneza mişcării: „Cei mai mari boieri ai ţării au aderat la Eterie şi au organizat ridicarea lui Tudor Vladimirescu”. Marii bani „Grigore Brâncoveanu, Barbu Văcărescu şi Grigore Ghica, care făceau parte din Comitetul de oblăduire constituit la moartea lui Alecu Suţu, erau eterişti şi... ei l-au angajat pe Tudor să ridice poporul la arme”.

Alt considerent: „Tudor Vladimirescu nu avea nici pregătirea teoretică, nici baza materială, nici libertatea de acţiune necesară pentru o astfel de misiune [de conducător şi înfăptuitor al unei revoluţii sociale]’. Pe lângă aceasta, rolul care revenea Ţării Româneşti în lupta de emancipare de sub dominaţia otomană a popoarelor creştine clin Turcia europeană şi sensul autorităţii militare, foarte puternic la Tudor, l-au determinat să înfrâneze agitaţia ţărănească... El nu concepea posibilitatea de a se urca şi de a se menţine în scaun, fără respectul formelor tradiţionale ale domniei”; Am văzut că după Andrei Oţetea, programul social al lui Tudor, privind abolirea privilegiilor boiereşti şi emanciparea ţăranilor (lozinca „Dreptate şi slobozenie”), nu numai că n-a fost realizat, dar însuşi Tudor l-a „renegat”, capitulând faţă de boieri. Autorului i se pare că, chiar de la început, „Tudor a ridicat în proclamaţiile sale chestia ţărănească [doar] pentru a putea exercita o presiune asupra boierilor şi pentru a-i sili să adere la mişcarea sa”.

Acest punct de vedere, după care mişcarea pandurilor a fost mai ales antiturcească, năzuind la câştigarea independenţei naţionale, se loveşte însă de următoarea dificultate logică: o ridicare antiotomană presupunea nu numai solidarizarea tuturor claselor societăţii româneşti, dar şi solidarizarea ţăranilor români cu fanarioţii, întrucât aceştia din urmă erau susţinătorii Eteriei în Principate. Cronicarul Mihai Cioranu spune că în Eterie „se aflau toţi boierii greci din România şi mulţi încă din boierii români greciţi”.

În Principate, Ipsilanti a fost sprijinit de elementele fanariote, în frunte cu domnul Moldovei, Mihail Suţu. Era oare cu putinţă ca poporul român, urmărind înlăturarea administraţiei fanariote, să pactizeze totuşi cu fanarioţii, sub drapelul principelui Ipsilanti? în alţi termeni: românii, exploataţi de slujitorii Porţii (care ajunseseră în Principate în fruntea unui regim autonom faţă de Imperiul otoman), să fi acceptat cumva unirea cu stăpânitorii lor fanarioţi, pe considerentul că aceştia se răzvrătiseră împotriva sultanului?

Dacă boierii, chiar şi cei fanarioţi, au putut juca în felul lor un rol progresist sau revoluţionar, intrând în Eterie, atunci nu se poate ocoli dilema: mişcarea lui Tudor a fost sau antiotomană (eteristă), fără a fi şi antiboierească, sau această mişcare a fost socială, îndreptată împotriva boierilor - cu precădere împotriva susţinătorilor regimului fanariot -, fără a fi şi antiotomană (în sens strict), fiindcă orientarea antiturcească implica asocierea pandurilor cu boierii fanarioţi, deveniţi eterişti.

Andrei Oţetea menţionează faptul că teoria sa - cu deosebire ideea că revoluţia pandurilor a fost antiotomană, „pornită în cadrul general al Eteriei” - este însuşită şi de alţi istorici şi întărită prin cercetările şi descoperirile lor. Deoarece - într-adevăr - această teză pare a fi acceptată de tot mai mulţi istorici români, e necesară examinarea atentă a suportului ei documentar. Să consemnăm mai întâi, în rezumat, câteva din pledoariile recente în favoarea ei, - lucrări întemeiate pe sistemul de idei elaborat de I.C. Filitti şi mai ales de Andrei Oţetea, în interiorul căruia aduc completări şi uneori amendamente: Nestor Camariano susţine că Vladimirescu a pus în aplicare planul alcătuit de fruntaşii eterişti din Bucureşti de a fi stârnită o răscoală românească antiotomană, care să înlesnească acţiunea lui Alexandru Ipsilanti, ce urma să ridice în Principate stindardul revoluţiei greceşti.

Teza că mişcarea pandurilor a fost în primul rând antiotomană este exprimată şi în studiul lui Vasile Maciu, Caracterul mişcării lui Tudor Vladimirescu (comunicare prezentată la Academia Română cu prilejul comemorării a 150 de ani de la revoluţia română din 1821). Însă, câtă vreme după Andrei Oţetea acţiunea lui Vladimirescu a fost subordonată Eteriei şi boierilor, V. Maciu face precizarea (fără s-o dezvolte) că mişcarea românească a pornit în colaborare cu Eteria, „dar nu ca parte a ei”: „Mişcarea din 1821 n-a avut un caracter spontan, cum au răscoalele, ci a fost pregătită cu mult timp înainte de a izbucni, în colaborare cu Eteria, dar nu ca parte a ei, şi sub inspiraţia Rusiei”.

În linii generale, punctele de vedere ale celor doi istorici concordă. Notăm câteva din ideile exprimate cu pregnanţă de V. Maciu: După acest cercetător, insurecţia pandurilor n-a avut o ideologie - socială şi naţională - propriu-zisă (specifică) şi un program prin care să se diferenţieze net de mişcarea eteristă; esenţialul în ideologia revoluţionară a vremii - pentru noi, ca şi pentru popoarele din sudul Dunării - era năzuinţa de a răsturna dominaţia otomană.

Înainte de dezavuarea ţarului, „cită vreme acţiunea [condusă de Tudor] se desfăşura în speranţa sprijinului diplomatic, eventual şi militar, al Rusiei, între Tudor Vladimirescu şi Eterie a fost o înţelegere deplină. Alături de panduri mergeau de la început şi arnăuţi, mulţi din ei bulgari, sârbi şi greci, iar lupta de eliberare de sub turci urma să se ducă împreună cu aceştia în numele credinţei creştine ortodoxe, de unde şi numele de zavera dat mişcării generale din Principatele Române din 1821”. Dar, odată cu dezavuarea mişcării eteriste de către ţar, „Tudor Vladimirescu a luat o atitudine de independenţă... faţă de Alexandru Ipsilanti”.

„S-a ajuns treptat la o răcire tot mai accentuată a raporturilor dintre cei doi conducători, Alexandru Ipsilanti pretinzând conducerea unică şi ostilitatea făţişă faţă de turci, în timp ce Tudor Vladimirescu se considera, pe drept, adevăratul reprezentant al ţării şi voia să trateze cu Poarta”. Însă pandurii şi căpitanii lor erau „convinşi că trebuia continuată lupta contra turcilor, în numele credinţei creştine... Aşa se şi explică uşurinţa cu care... [căpeteniile de arnăuţi Hagi Prodan şi D. Macedonschi] au convins pe căpitanii lui Tudor Vladimirescu, la Goleşti, să-şi predea conducătorul lor lui Iordache Olimpiotul, care l-a dus la Târgovişte, în tabăra lui Alexandru Ipsilanti, unde a fost ucis”.

Această concepţie, după care ridicarea cu armele împotriva Imperiului otoman constituia principala cerinţă a progresului societăţii româneşti, căci altfel nu se putea dobândi independenţa sau deplina autonomie a Principatelor, este contrazisă de constatarea (făcută în treacăt de acelaşi autor) că „nu numai Imperiul otoman, dar nici Rusia ţaristă şi Austria habsburgică n-ar fi tolerat răsturnarea orânduirii feudale în Principate şi nici formarea unui stat românesc independent între ele”. Atunci de ce era imperios necesar, la 1821, războiul Principatelor cu Imperiul otoman?

Cea dintâi proclamaţie revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu către locuitorii Ţării Româneşti afirmă desluşit că împăratul „voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!” V. Maciu (ca şi Andrei Oţetea) consideră însă că această afirmaţie a fost dictată de nevoi tactice, fiind menită să ascundă adevăratul caracter al mişcării; proclamaţia rostită la Padeş, la 23 ianuarie, precum şi arzmagzarul trimis Porţii „au fost scrise de Tudor Vladimirescu, în înţelegere cu colaboratorii săi boieri” (boierii eterişti).

  1. Maciu e de părere că mişcarea din 1821, de vreme ce n-a izbucnit spontan, ci a fost îndelung pregătită, a reprezentat mai mult decât o simplă răscoală, fără a atinge însă nivelul unei revoluţii; numele ei cel mai potrivit este de „mişcare revoluţionară antifeudală şi naţională”. N-a fost o revoluţie antifeudală, întrucât „n-a înlăturat privilegiile feudale”, Tudor colaborând pe scară largă cu boierii. De asemenea, nu se poate vorbi de o revoluţie naţională, la 1821, chiar dacă restabilirea domniilor pământene în Principate în 1822 a fost un act cu urmări importante din punct de vedere naţional.

Căci - insistă autorul - în mişcarea lui Tudor s-a manifestat cu putere nu ideologia naţională a „dacoromânismului”, ci ideologia eteristă: convingerea răsculaţilor că trebuie să lupte împotriva turcilor, în unire cu celelalte popoare balcanice, în numele credinţei creştine ortodoxe. Iar actul de restabilire a domniilor pământene în Principate a fost determinat, în mare măsură, de „cererile insistente ale boierilor refugiaţi la Braşov, la Cernăuţi şi la Chişinău, precum şi de cele ale boierilor rămaşi în ţară, făcute într-un moment în care conducătorii otomani nu mai puteau să aibă încredere în fanarioţi”.

Spre deosebire de Vasile Maciu, Gheorghe Platou susţine că mişcarea lui Tudor a fost o revoluţie, în care s-a răsfrânt cu putere conştiinţa naţională. Prin felul cum înţelege caracterul revoluţiei pandurilor, natura luptei naţionale din Ţara Românească, Gheorghe Platon nu se depărtează însă de poziţia lui Andrei Oţetea: „Ne precizăm, din capul locului, acordul cu ultimele încheieri la care academicianul Andrei Oţetea a ajuns, în legătură cu evenimentele de la 1821”, afirmă acest istoric. „Orientarea antiotomană a mişcării din 1821” este „în afara oricărei discuţii”.

„Toate clasele societăţii româneşti s-au găsit unite în lupta pentru înlăturarea stăpânirii otomane”. Dacă, din raţiuni de natură tactică, ţelurile antiturceşti ale românilor răsculaţi n-au fost mărturisite deschis, aceasta nu înseamnă că ele au lipsit. Dimpotrivă, în realitate, obiectivele antiotomane au fost chiar mai precise decât cele sociale (cuprinse în Proclamaţia de la Padeş, Cererile norodului românesc sau în arzurile către Poartă).

După părerea lui Gheorghe Platon, asuprirea otomană şi cea fanariotă se confundau (interesele turcilor şi ale guvernanţilor greci erau identice în Principate), şi de aceea, pandurii s-au ridicat la luptă „împotriva stăpânirii otomane şi a regimului fanariot, expresie politică a acesteia”. Autorul mai arată că memoriile şi proiectele de reformă elaborate de boieri după înfrângerea mişcării „preiau programul naţional al revoluţiei din 1821 şi-l filtrează prin prisma intereselor de clasă a boierilor”.

Dan Berindei şi Traian Mutaşcu, în cartea intitulată Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821 (ediţia I, 1962; ediţia a II-a, 1973). argumentează pe larg că răscoala populară de sub conducerea lui Tudor „n-a fost doar o izbucnire spontană, ci [a constituit] o mişcare organizată”. De asemenea, „autorii - după cum declară ei înşişi - au folosit acest prilej pentru a-şi expune opiniile în problematica complexă a evenimentelor, alăturându-se unor teze ce li s-au părut justificate şi formulându-şi obiecţiile faţă de acelea care li s-au părut mai puţin întemeiate” (Prefaţa la ediţia a II-a).

Ţinând seama de caracterul antifeudal al mişcării din Ţara Românească, Dan Berindei şi Traian Mutaşcu nu încadrează acţiunea lui Tudor în Eterie. Din expunerea lor reiese însă că latura antiotomană în revoluţia pandurilor a fost primordială ori, cel puţin, egală în importanţă cu latura socială, antiboierească, şi, ca atare, prin obiectivele ei antiotomane, insurecţia condusă de Vladimirescu s-a aflat în raport de solidaritate cu mişcarea eteristă. În fond, ideile esenţiale ale teoriei lui Andrei Oţetea sunt apărate în lucrarea lui Dan Berindei şi Traian Mutaşcu.

Iată cum înfăţişează aceşti autori şirul evenimentelor: Din capul locului, Tudor Vladimirescu a urmărit „înlăturarea apăsătoarei dominaţii otomane”. Ca atare, el şi-a început acţiunea revoluţionară în înţelegere cu conducătorii Eteriei, bazându-se pe alianţa cu aceştia. A pornit „în fruntea maselor să lupte împotriva Imperiului otoman, crezând că Eteria, sprijinită de Rusia, era o forţă reală”. În cadrul mişcării generale de eliberare a popoarelor aservite Imperiului otoman, Tudor a primit o misiune specială: „s-a angajat să înlesnească armatei revoluţionare greceşti trecerea Dunării”.

Ridicând masele, Tudor a voit, de la început, „să execute marşul spre Bucureşti în conexiune cu acţiunea militară a Eteriei şi cu aceea a trupelor ruse de sprijin”. „Vladimirescu şi-a organizat şi întărit oastea în Oltenia, aşteptând sosirea oastei eteriste şi a corpului rus de sprijin pentru desfăşurarea acţiunilor sale militare ulterioare; totodată, dând dovadă de tact politic, el nu a rupt făţiş puntea tratativelor cu turcii. În înţelegere cu Eteria, el a întreprins marşul spre Bucureşti...”.

E adevărat - observă autorii citaţi - că mişcarea lui Tudor a avut şi un caracter social antifeudal şi că, iniţial, ea nu s-a declarat pe faţă a fi antiotomană. „Ţelurile antiotomane au apărut mai palid la începutul mişcării - ceea ce corespundea atât scopurilor, cât şi tacticii stabilite între Tudor şi Eterie”. Tudor trimitea petiţii turcilor, şi prin aceasta, „el adormea bănuielile Porţii şi câştiga timp, atât pentru a concentra oastea revoluţionară, cât şi pentru a îngădui sosirea aliaţilor eterişti şi a armatei ruse de sprijin...”. La Slatina însă, Vladimirescu a declarat deschis pandurilor că intenţionează să dea ajutor lui Ipsilanti şi că „pornirea aceasta este din porunca şi cu voia împăratului Alexandru al Rusiei”... „Conducătorul pandurilor îşi dezvăluia astfel cu limpezime în faţa ostaşilor săi ţelurile - de data aceasta şi pe cele antiotomane”.

Alte dovezi că acţiunea lui Tudor s-a desfăşurat potrivit înţelegerii dintre el şi Eterie sunt următoarele: trupele stăpânirii, comandate de ofiţeri eterişti, au trecut de partea răsculaţilor; în general, boierii eterişti au sprijinit mişcarea pandurilor. Spre exemplu, C. Samurcaş, însărcinat de Divan să ducă tratative cu şeful pandurilor spre a-i zădărnici acţiunea, nu l-a combătut, ci l-a ajutat, transmiţându-i o importantă sumă de bani. „Pentru a-şi crea o acoperire, Samurcaş a obţinut o scrisoare de la Vladimirescu..., în care se insinua planul uciderii slugerului de către Samurcaş prin Hagi Prodan, care trecuse cu oamenii săi de partea lui Tudor”. Cei doi istorici din care cităm primesc argumentaţia lui Andrei Oţetea, în legătură cu „inexistenţa unei tentative reale de a-l ucide pe Tudor în acest moment”.

La Bucureşti, Vladimirescu şi-a schimbat planul de acţiune, din cauza atitudinii ţarului. „Dezavuând mişcarea populară din Ţara Românească, ţarul a pus pe Tudor Vladimirescu într-o nouă situaţie”. Poziţia adoptată de curtea imperială rusă era defavorabilă luptei antiotomane. Faptul acesta „a obligat pe Tudor, pe de o parte, să facă unele concesii boierilor pentru a-i putea atrage de partea sa (ceea ce a limitat însă baza de mase a mişcării), iar pe de altă parte, a produs o cotitură în relaţiile revoluţionarilor cu Poarta”.

Tudor sperase că la Bucureşti „îşi va putea uni forţele cu o oaste eteristă puternică, organizată, ca împreună cu aceasta şi cu trupe de sprijin ruse să acţioneze împotriva otomanilor pentru a dobândi neatârnarea ţării. Dar încă din primele zile ale sosirii sale în oraş, el se convinsese că acest plan avea puţini sorţi de a putea fi înfăptuit în noile împrejurări create de poziţia adoptată de ţarul Alexandru I şi de slăbiciunea şi dezorganizarea oastei eteriste”. Atunci a căutat să se înţeleagă cu turci. „Tratativele cu turcii n-au dat rezultatele scontate. Armatele otomane de invazie au pătruns pe teritoriul ţării. Se intra, astfel, într-o nouă etapă, în care Tudor a trebuit să-şi schimbe iarăşi planurile, ce e drept, după şovăieli, ezitând între încercarea de rezistenţă şi o retragere după un plan dinainte stabilit”.

Aceste idei au fost reluate de Dan Berindei în lucrarea sa L’Annee revolutionnaire 1821 dans les Pays Roumains, Editions de l’Academie de la Republique Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1973 (colecţia „Bibliotheca historica Romaniae”). Remarcăm nuanţările şi amendamentele aduse aici unora din tezele lui Andrei Oţetea. Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor a pornit, în acelaşi timp, împotriva dominaţiei otomane şi a sistemului feudal, reafirmă Dan Berindei, adăugind precizarea (insuficient argumentată) că, deşi insurecţia pandurilor s-a aliat - graţie unor legături organice şi ţeluri comune - cu cea eteristă, ea nu trebuie socotită „o acţiune eteristă propriu-zisă”, ci o mişcare de sine stătătoare, întrucât n-a fost exclusiv antiotomană.

Dar, cu toate că autorul pare a urmări să demonstreze caracterul relativ independent al mişcării româneşti, felul cum expune faptele vine totuşi în sprijinul concepţiei lui Andrei Oţetea. Dacă atitudinea adoptată de Tudor în Oltenia (la sfârşitul lui ianuarie şi în luna februarie) a fost conformă cu descrierea pe care o cităm mai jos, atunci acţiunea lui nu ne apare de sine stătătoare, ci subordonată planului eterist.

Iată, spre exemplu, interpretarea dată de Dan Berindei arzului către Poartă: „Des le debut de l’action revolutionnaire, donnant cours a la necessite imperieuse dans laquelle se trouvait «Assemblee du peuple» de ne pas provoquer l’intervention de la Sublime Porte avânt que l’armee des insurges se fut renforcee sur le plan militaire et que l’armee hetairiste et les troupes regulieres de l’armee russe l’eussent rejointe, le dirigeant du mouvement adressa a l’Empire Ottoman un «arz» au moment meme ou il lancait la proclamation de Tismana - Padeş. Il nous faut noter egalement que cette attitude repondait pleinement aux buia d’ordre tactique de l’Hetairie aussi bien qu’aux stipulations de l’accord condu entre Vladimirescu, Iordaki l’Olympiote et Farmaki…”.

De ce a rămas Tudor în Oltenia toată luna februarie? „Le desir des boyards «engages» de limiter l’aire d’operations de l’armeo revolutionnaire coincidait pour le moment avec les intentions de Tudor Vladimirescu de jaire aller de paire la marche sur Bucarest et l’action militaire de l’Hetairie, conjuguee aussi avec celle des troupes russes d’appui. En demeurant sur place, il pouvait completer ses effectifs, parachever leur organisation et apaiser en meme temps les apprehensions des boyards «engages», beneficiant de l’alliance et du concours de l’Hetairie et, partiellement, de celui du consulat russe”...

Vladimirescu essayait de gagner du temps pour qu’il puisse parachever les operations de concentration de ses forces et permettre l’evolution des forces exterieures sur l’appui desquelles il comptait”.... „Cette marche de «Assemblee du peuple-devait placer le pays tout entier sous son autorite apres l’occupation de la capitale, preparer la jonction entre les forces de Vladimirescu, de l’armee hetairiste et des armees russes sur la venue desquelles on comptait. L’occupation de Bucarest devait, certes, creer au «sluger» Tudor... des conditions favorables a une action antiottomane, en collaboration avec l’Hetairie et avec l’appui de la Rusie”.

Despre aşa-zisele „meandre” ale politicii lui Tudor, care, constrâns de atitudinea dezaprobatoare a ţarului, „s-a abătut de la programul stabilit iniţial”, vorbeşte şi o altă lucrare relativ recentă, ce popularizează tezele lui Andrei Oţetea. Considerăm că stabilirea firului real al evenimentelor de la 1821 şi precizarea semnificaţiei lor continuă să fie probleme insuficient elucidate.

Anticipând asupra rezultatului mai general la care ajunge cercetarea de faţă, exprimăm părerea că teoria caracterului antiotoman - după unii, chiar eterist - al acţiunii lui Tudor nu este conformă cu realitatea, întrucât mişcarea revoluţionară românească de la 1821 a fost socială şi antifanariotă (aşa cum au prezentat-o Bălcescu, Kogălniceanu” şi Aricescu, ale căror caracterizări generale ne apar confirmate, în esenţă, de documentele descoperite după ei). Nici boierii pământeni n-au stat pe poziţia Eteriei, cu atât mai puţin Vladimirescu, reprezentantul maselor populare, ce nu s-au ridicat la război cu turcii.

Boierii şi fanarioţii voiau - cum spune Aricescu -, „fiecare din punctul său de vedere, a se servi de Tudor ca de-un instrument...: boierii, cu scop de-a sfărâma jugul grecilor; şi grecii, cu speranţa de-a sfărâma jugul turcilor”. Tudor plănuia de mult răscoala. Dar acţiunea lui a aruncat „sămânţa... pentru emanciparea claselor dezmoştenite” şi a contribuit la scuturarea jugului fanariot.

Aprofundarea momentului 1821 obligă la cercetarea contradicţiilor social-politice obiective ce s-au manifestat în răscoală, privite în interacţiunea lor. Se va vedea că pentru definirea mai exactă a mişcării, laturile ei trebuie ierarhizate. Modul adeseori nepotrivit în care cercetătorii au folosit documentele anului 1821 s-a pus mereu în discuţie. Andrei Oţetea, în prefaţa la ediţia I, observă că materialul documentar „e atât de bogat şi el a fost utilizat atât de superficial sau de tendenţios...”

Realitatea reflectată în actele revoluţiei are aspecte multiple şi contradictorii, iar o practică a cercetătorilor a fost de a alege din relatările documentelor doar ceea ce venea în sprijinul tezei de demonstrat. Prin utilizarea parţială şi unilaterală a documentelor s-au eludat contradicţii obiective şi s-au putut susţine teze diametral opuse, spre exemplu, că boierii au combătut răscoala sau că, dimpotrivă, au sprijinit-o; că Tudor a fost aliat cu boierii sau duşman al lor; afiliat Eteriei sau în opoziţie cu ea; supus turcilor ori revoltat contra lor etc.

Fără surprinderea nuanţelor, o realitate social-politică atât de complexă ca aceea de la 1821 nu poate fi prezentată veridic. Căci „adevărul este, de cele mai multe ori, o chestiune de nuanţă. Ceva mai mult peste sau ceva mai puţin sub ceea ce ar trebui să cuprindă, transformă cu siguranţă o afirmare ce ar putea să fie adevărată într-una ce nu poate fi decât eronată” (P.P. Negulescu).

Se ştie, pe de altă parte, că folosirea necritică a izvoarelor este generatoare de erori. În vinul şi acelaşi document se amestecă, adeseori, relatări adevărate şi false. Iar analiza critică a materialului documentar privitor la revoluţia din 1821 se află încă la început. Astfel, scrierile lui Naum Râmniceanu şi Ilie Fotino sunt recunoscute ca izvoare de preţ, dar primul autor este apologet al boierimii pământene, iar al doilea al eteriştilor, şi amândoi sunt porniţi împotriva lui Tudor.

Cum vom arăta, de la aceşti autori au fost preluate unele date şi interpretări inexacte, care au dus la deformarea realităţii. Nişte afirmaţii discutabile şi comentarii superficiale ale memorialistului Ştefan Scarlat Dăscălescu au fost acceptate cu prea multă uşurinţă de I.C. Filitti şi Andrei Oţetea, şi puse la baza teoriei lor despre caracterul antiotoman al mişcării lui Tudor şi despre „confundarea” ei cu Eteria.

Cercetătorii, care au făcut descoperiri documentare, au manifestat uneori tendinţa de a defini răscoala numai prin prisma actelor date la iveală de ei. Când Constant Grecescu a găsit copia înscrisului înmânat lui Tudor la 15 ianuarie de trei boieri din comitetul de oblăduire, a schiţat o interpretare de ansamblu a mişcării, pe baza acestui singur act, în loc să-i precizeze sensul prin raportare la totalitatea documentelor.

Dânsul a crezut că mişcarea n-a fost pregătită mai de dinainte; că, din punct de vedere politic, nu Tudor a condus-o, ci marii boieri pământeni, care trebuie să fi fost eterişti; că boierii l-au finanţat pe Tudor, iar acesta a îndeplinit un rol militar şi tehnic; că el a fost eterist, ca şi boierii; că s-a angajat într-o acţiune nepregătită, scontând doar pe ajutorul Rusiei; că întreaga mişcare se încadrează în Eterie etc. Acest comentariu (cum se va vedea, eronat) atribuie documentului înţelesuri pe care nu le are, nici dacă îl privim izolat. Iar semnificaţia unui act se lămureşte numai prin confruntare cu alte acte (mai ales atunci când momentul istoric respectiv se reflectă în documente numeroase şi contradictorii), aşa cum înţelesul unui cuvânt se precizează în context.

Când Andrei Oţetea a descoperit în arhivele din Budapesta (1955) o copie germană reprezentând convenţia de colaborare semnată de Tudor, Iordache şi Farmache, a interpretat-o din punctul de vedere al teoriei sale: Actul ar constitui „dovada irecuzabilă” că Tudor s-a afiliat Eteriei şi că a acţionat ca mandatar al ei. Iar celălalt act, publicat de C. Grecescu, dovedeşte - spune Andrei Oţetea - că Tudor a fost, în acelaşi timp, şi mandatarul boierilor, de asemenea membri ai Eteriei. De aici, concluzia că întreaga acţiune - a lui Vladimirescu, a boierimii şi a maselor - a avut, din capul locului, caracter eterist: Actele sus-menţionate „răsturnau toate ideile istoricilor cu privire la rolul lui Tudor Vladimirescu şi la caracterul mişcării din 1821”.

Însă aceste acte trebuie privite din perspectiva totalităţii documentelor, şi atunci se va putea constata că ele nu au înţelesul ce li s-a dat. Acţiunea boierimii pământene nu se încadrează în Eterie, ci este, în esenţă, antifanariotă. Iar acţiunea condusă de Tudor a urmărit de la început obiective sociale şi antifanariote, străine de programul eterist. În plan secundar, ea avea şi un sens antiotoman, care ar fi putut deveni primordial, în cazul unei schimbări de conjunctură politică în Europa: astfel se explică înţelegerea lui Tudor cu căpitanii de arnăuţi, afiliaţi Eteriei. Mişcarea antifeudală condusă de Tudor avea în comun cu boierii pământeni ţelul de a doborî despotismul fanariot. Iar în comun cu eteriştii, prevederea posibilei declanşări a unui război ruso-turc, împrejurare în care poporul român ar fi sprijinit armatele creştine, sperând să-şi câştige independenţa.

Nu se poate spune că documentele scoase la lumină în deceniile de după război ilustrează teoria caracterului cu precădere antiotoman al revoluţiei lui Tudor: Scrisoarea celor trei bani (Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) către Dimitrie Macedonschi, din 16 ianuarie 1821, ne apare ca o mărturie că boierii pământeni din Comitetul de oblăduire, încuviinţând ridicarea pandurilor, urmăreau înlăturarea domniilor fanariote: „Neamul românesc” suferă „jugul neamului strein, de subt care, cu toate că au încercat unii din patrioţii noştri de a mântui nenorocita provincie, dar fu în zadar”.

Actul cere ca Dimitrie Macedonschi să procedeze „întocmai după îndrumările date de noi slugerului Teodor”, pentru „aducerea în ordine a cârmuirii acestui principat”. Potrivit declaraţiilor făcute mai târziu de Dimitrie Macedonschi (conforme cu unele afirmaţii ale prinţului Gheorghe Cantacuzino), publicate relativ recent, acţiunea din ianuarie 1821 a banului Grigore Brâncoveanu şi a boierilor din grupul său - înţelegerea lor cu comandantul pandurilor - nu avea sens eterist.

Aceste afirmaţii se înţeleg mai bine dacă avem în vedere că, în 1818, la plecarea lui Caragea din ţară, boierii munteni înaintaseră Porţii un „obştesc arzmahzar”, plângându-se de Domnii fanarioţi, din pricina cărora „nu puţine răutăţi şi pagube am suferit”. Sensul memoriului de atunci era antifanariot, fără a fi şi antiotoman: recunoscând suzeranitatea Porţii, boierii pământeni voiau ca principatul să se cârmuiască singur, fără greci; ei cereau - sau mai degrabă insinuau cu timiditate dorinţa lor privind - restabilirea drepturilor pe care ţara le-a avut în vechime şi care au fost recunoscute, teoretic, prin hatişerifurile date de sultan.

La moartea lui Alexandru Suţu, câţiva boieri se învoiesc cu căpetenia pandurilor ca revendicarea principatului de a se autocârmui să fie susţinută şi cu ajutorul Adunării norodului înarmat, pentru ca astfel să poată fi oprită succesiunea fanariotă. Este limpede că orientarea pe această cale a luptei naţionale româneşti nu era prielnică mişcării eteriste, care avea nevoie, cel puţin deocamdată, de menţinerea şi întărirea guvernării greceşti în Principate. Stăpânirea fanariotă, pusă în slujba Eteriei, putea fi de ajutor nepreţuit în acţiunea de subminare a Imperiului otoman: în planurile Eteriei, ţările române, nefiind cârmuite direct de turci, ci de greci, trebuiau să devină o bază de rezistenţă pentru viitoarea insurecţie antiturcească din Peninsula Balcanică.

Din 1960 sunt cunoscute însemnările prinţului Gheorghe Cantacuzino, cumnatul lui Alexandru Ipsilanti, despre „începuturile şi acţiunea Eteriei în Principatele Române” (publicate, ca texte inedite, în Documentele răscoalei din 1821, vol. IV). Ele nu favorizează ideea afilierii la Eterie a mişcării din Ţara Românească, ci dimpotrivă, prezintă această teză ca pe o susţinere a propagandei eteriste, susţinere datând încă din 1821, dar contrastând cu stările de lucruri reale. Memoriile colonelului rus I.P. Liprandi (decembrist), descoperite în arhivele din Leningrad şi publicate pentru prima dată în 1962 (în volumul V din suscitata culegere de documente), reprezintă o scriere temeinic documentată, ce separă net mişcarea românească de la 1821 de Eterie.

În lumina acestui izvor narativ, Tudor Vladimirescu n-a ridicat steagul unei răscoale antiotomane, ca membru afiliat al Eteriei greceşti, ci acţiunea lui, pornită în înţelegere cu câţiva din marii boieri pământeni, a avut caracter antifanariot. „Ilarion, episcopul de Argeş, care întreţinea mai mult decât toţi legături cu Tudor, convingându-se că acesta este gata de acţiune, i-a creat prilejul a vorbi amănunţit despre toate aceste probleme cu banul Brâncoveanu, cu Grigorie Ghica - domnul de mai târziu al Ţării Româneşti - şi cu Barbu Văcărescu”.

O importantă descoperire documentară făcută recent, în arhivele Vienei, confirmă divergenţa dintre ridicarea lui Tudor şi acţiunea eteristă, cea dintâi nefiind îndreptată împotriva turcilor, ci a fanarioţilor: este scrisoarea trimisă la 26 ianuarie 1821 de „tot norodul rumânesc din Valahia”, de fapt de Tudor, lui Francisc I, împăratul Austriei. Valoroasele rapoarte consulare austriece, dintre anii 1812-1823, se află în circulaţie ştiinţifică abia de câţiva ani. Ediţia I, tipărită în 1940, la Cernăuţi, de I. Nistor, s-a distrus în întregime, cu excepţia a două exemplare.

O nouă ediţie a apărut în 1967, sub îngrijirea acad. Andrei Oţetea şi a lui Dan Berindei. Aceste rapoarte erau destinate să-l informeze cu exactitate pe cancelarul Metternich asupra stărilor din Principate. Pe baza lor, Metternich - care, în anii aceia, supraveghea cu atenţie sud-estul european - va afirma, în oficiosul său „Oesterreichischer Beobachter” din 8 iunie 1821, că revolta lui Tudor a avut un caracter diametral opus celei greceşti. Arătăm, la locul potrivit, o serie de fapte semnificative, extrase din rapoartele consulare austriece.

Cum trebuie privită înţelegerea lui Tudor cu Eteria? Accentuăm că erorile de interpretare a momentului 1821 se leagă, în mare măsură, de dificultatea de a ordona un noian de fapte şi de mărturii nu o dată contradictorii. Şi e de observat că neconcordanţa între relatările din documente obligă, pe de o parte, la o cercetare care să separe mărturiile adevărate de cele false, iar pe de altă parte, la recunoaşterea faptului că realitatea însăşi a avut laturi multiple, care se contrazic. Iar o realitate complexă nu trebuie simplificată de cercetător, prin opţiune pentru un aspect şi nesocotirea faptelor cu semnificaţie opusă, ci, în conglomeratul de fapte, în aparenţă nelegate între ele (câteodată chiar de neîmpăcat unele cu altele), trebuie descoperită dialectica inerentă realităţii.

De primă importanţă este o mai atentă analiză critică a textelor documentare, şi, ca operaţiune prealabilă, „o cetire şi coordonare atentă a documentelor” - cum cerea E. Vârtosu -, având în vedere faptul că multe acte ale mişcării au rămas încă risipite în publicaţii diverse şi greu accesibile. Memoriile, cronicile şi chiar rapoartele consulare înregistrează nu numai fapte sigure, dar şi informaţii necontrolate, zvonuri şi presupuneri, câteodată amintiri vagi, şi inserează comentarii mai mult sau mai puţin judicioase, sau dimpotrivă, părtinitoare, iar din toate acestea trebuie aflat adevărul, în urma apropierilor şi confruntărilor de texte şi a raportării afirmaţiilor din texte la logica lucrurilor. Expunerea care urmează confirmă observaţiile lui Karl Marx, privitoare la sensul acţiunii lui Tudor Vladimirescu.

Check Also

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …