Stilurile funcţionale ale limbii

Stilurile sunt varietăţi ale limbii literare comune, diferenţiate între ele prin funcţia pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere bine precizate de activitate. Numărul de stiluri funcţionale într-o limbă este variabil, dar în limba română s-au acceptat, în general, trei variante: stilul ştiinţific (şi tehnic), cel juridic-administrativ (oficial) şi cel beletristic (artistic). Unii lingvişti au identificat şi alte stiluri, care, însă, prin caracterul lor eterogen şi neprecizat, formează, mai degrabă, nişte limbaje aparte, încadrabile în stilurile deja identificate: publicistic, colocvial sau familiar, oratoric, epistolar şi telegrafic. Există opinii avizate conform cărora limbajul publicistic formează al patrulea stil distinct al limbii, cu o terminologie specializată.

Resursele fonetice, lexicale, morfologice, sintactice şi topice ale limbii se utilizează diferenţiat în multiplele domenii de activitate socială. Astfel, de exemplu, o carte de ştiinţă - de fizică, chimie, geografie, biologie, filozofie etc. - prezintă particularităţi distincte în ceea ce priveşte alcătuirea şi înlănţuirea propoziţiilor şi a frazelor, calitatea şi provenienţa vocabularului, fapt ce deosebeşte esenţial o asemenea carte de un roman, o poezie, un articol de ziar sau o dare de seamă asupra unei activităţi oarecare. Diferenţierile statornicite astfel, în funcţie de principalele domenii ale activităţii umane, de finalitatea psihologică şi culturală a scrierilor, inclusiv de modul în care autorii ştiu să se slujească de resursele limbii, au avut drept rezultat conturarea şi delimitarea, în linii mari,, a patru stiluri funcţionale ale limbii române: beletristic, ştiinţific, administrativ şi publicistic.

Toate variantele funcţionale sunt reductibile, în fapt, la opoziţia binară între artistic şi nonartistic (Ion Coteanu), cele două tipuri de limbaje având următoarele caracteristici:

Stilul artistic se caracterizează prin:

  • limbaj conotativ;
  • caracter individual;
  • unicitate şi inovare a expresiei;
  • bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
  • sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt, contextual variabile.

Stilurile nonartistice se remarcă prin:

  • limbaj denotativ;
  • caracter colectiv;
  • expresie caracteristică prin utilizarea unor formule şi construcţii consacrate de uzul comun şi repetabile la nivelul colectivităţii vorbitorilor;
  • concentraţie lexicală - din punct de vedere statistic;
  • sensuri unice ale cuvântului, independente (sau cât mai puţin dependente) de context.

Deşi particularităţile specifice celor trei stiluri funcţionale distincte se situează în toate compartimentele limbii, cele mai afectate de trăsăturile caracteristice rămân lexicul şi sintaxa. Fonetica şi morfologia limbii literare se modifică mai puţin în uzul diferit al limbajelor specializate.

Stilul ştiinţific şi tehnic

Stilul ştiinţific şi tehnic se caracterizează prin funcţia lui exclusiv cognitivă (de cunoaştere), ce asigură transmiterea de informaţii ştiinţifice, tehnice şi utilitare, pe baza unor raţionamente logice, deductive şi strict argumentate. Acesta manifestă tendinţa de respectare a proprietăţii termenilor, care sunt folosiţi cu sensurile lor de bază unanim cunoscute şi acceptate, eventual extinse către înţelesurile secundare, dar consacrate în limbajele domeniilor respective. Stilul ştiinţific şi tehnic chiar evita sensurile figurate, apreciate drept o sursă de ambiguităţi nedorite în lucrări cu caracter pozitivist, teoretic şi aplicativ.

Stilul în cauză şi-a format nuclee terminologice specifice impunându-se prin: exactitatea informaţiilor, precizia şi obiectivitatea formulărilor, claritatea exprimării. Obligat să se înnoiască mereu, pentru a se menţine în concordanţă cu descoperirile făcute in ştiinţe şi în tehnică, acest stil este cel mai permisibil şi cel mai dinamic din punct de vedere lexical. Este şi unul neologistic, fiecare domeniu de activitate are o terminologie specifică, generând un veritabil jargon de specialitate. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări şi documente), monologul oral (în prelegeri, comunicări ştiinţifice, expuneri), dialogul oral (în cadrul colocviilor, al seminariilor şi al dezbaterilor ştiinţifice).

Stilul ştiinţific se utilizează în lucrări care au drept scop să transmită informaţii asupra unor fenomene, obiecte, procese etc., să formuleze şi să dezvolte teorii, concepţii şi idei, să relateze rezultatele obţinute prin investigarea diferitelor domenii ale realităţii sau să precizeze tehnologiile cu aplicaţii variate în activitatea productivă. În asemenea lucrări, procesul comunicării se realizează prin noţiuni ştiinţifice, raţionamente riguroase, aşadar, printr-o structură a propoziţiilor şi a frazelor care să pună în lumină cu claritate ideile. În stilul ştiinţific, cuvintele se folosesc cu sensul lor propriu. Vocabularul ştiinţific cuprinde numeroase neologisme de circulaţie internaţională.

În domeniul unor ştiinţe, îndeobşte umaniste, ca: istoria, filozofia, istoria şi critica literară etc., limbajul folosit este totuşi „contaminat” adeseori de elemente expresive, adică de cuvinte şi construcţii cu valoare afectivă, menite să sublinieze o concluzie, să întărească un punct de vedere al autorului. Astfel de elemente constituie, de fapt, o pledoarie care solicită, suplimentar, şi adeziunea afectivă a cititorului la poziţia intelectuală ilustrată prin argumentaţie logică. Iată un pasaj ilustrativ în acest sens: „Folosindu-ne de o comparaţie, putem spune că, crearea unei teorii nu seamănă cu dărâmarea unui hambar, cu construirea, în locul lui, a unui zgârie-nori. Ea seamănă mai curând cu ascensiunea unui munte, unde ajungi la puncte de vedere mereu noi şi tot mai întinse, unde descoperi legături neaşteptate între punctul de plecare şi numeroasele locuri ce-l înconjură” (Athanase Joja, Studii de logică, Bucureşti, 1960).

Stilul juridic-administrativ (oficial)

Stilul juridic-administrativ (oficial) cunoaşte două variante: cea juridică (textele de legi împreună cu tratatele care le comentează) şi cea administrativă (actele şi documentele oficiale). Se caracterizează prin funcţia lui conativă şi referenţială, de strictă informare a publicului asupra unor situaţii de interes general. Este specific domeniului public şi relaţiilor oficiale dintre instituţiile administraţiei de stat. Acest stil se caracterizează atât prin precizia limbajului, cât şi prin utilizarea unor sintagme fixe de adresare şi de formulare a conţinuturilor informative, numite şabloane (clişee).

Acestea constau în repetarea mecanică a unor modele gramaticale prestabilite şi consacrate oficial, devenind stereotipii de limbaj. Impuse uzanţelor administrative, ele sunt lipsite de orice inventivitate la nivelul exprimării şi rămân neutre din punctul de vedere al încărcăturii afective. Este stilul cel mai voit impersonal, comunicările oficiale nepermiţând decât o unică interpretare. Formalismul său impune o exprimare clară, precisă, dar rigidă şi neatractivă. El presupune tipuri de acte specifice: cerere, proces-verbal, referat, circulară, dare de seamă, memoriu, act de învestire sau demitere, decizie, hotărâre de guvern, caracterizare, adeverinţă, adresă, paragraf, certificat, ordonanţă de urgenţă, mandat, litigiu, ordine de zi etc.

Stilul beletristic (artistic)

Stilul beletristic (artistic) se caracterizează prin funcţia lui poetică (expresivă, sugestivă), rostul său fiind acela de a sublinia însuşirile expresive ale limbajului. Forma artistică, expresie a unui conţinut, este unică şi nerepetabilă. Funcţiei poetice i se subordonează cea cognitivă, căci realizează o formă specifică de cunoaştere, şi anume Cea estetică (despre frumosul artistic). În opoziţie cu stilul ştiinţific, cel literar întrebuinţează arareori cuvintele cu sensurile lor proprii. Stilul beletristic preferă înţelesurile secundare şi, mai ales, pe cele figurate, realizând adevărate lanţuri (pletore) semantice.

Caracteristicile artei literare sunt: originalitatea şi noutatea limbajelor, varietatea lexicală obţinută prin nuanţare sinonimică şi prin inovarea combinării de sensuri şi de cuvinte, valorificarea vocabularului pasiv al limbii (prin reactivarea expresivităţii arhaismelor, regionalismelor, a cuvintelor învechite), înnoirea perpetuă a formelor artistice prin apelul la neologisme şi la unităţi frazeologice neobişnuite. Numai stilul artistic (alături de registrul publicistic) recurge la figurile poetice sau retorice, care pot fi identificate la fiecare nivel gramatical: figuri de sunet (la nivel fonetic): aliteraţia, asonanta, onomatopeea, rima etc.; figuri de semnificaţie (la nivel morfologie), numite şi tropi.

Ele constituie o sursă importantă a caracterului polisemantic al limbii: epitetul, comparaţia, personificarea, metafora, alegoria, metonimia, sinecdoca, hiperbola, litota oximoronul etc.; figuri de construcţie (la nivel sintactic): invocaţia poetică, interogaţia retorică, repetiţia, enumeraţia, anafora şi epifora, anadiploza şi epanadiploza, anastrofa (hiperbatul), inversiunea, antiteza, chiasmul, tautologia, elipsa etc. Pornind de la realitate, dar transfigurând-o, stilul artistic apelează la imaginea artistică, la convenţie şi ficţiune. Limbajele operelor de valoare au devenit modele de exprimare, producţiile artistice contribuind decisiv la formarea şi dezvoltarea limbii literare. De aceea, s-a ajuns să se confunde, uneori, limba propriu-zis literară cu limbajele operelor beletristice.

Stilul beletristic se foloseşte în operele literare. El se caracterizează printr-o largă utilizare a cuvintelor cu sens figurat, ca şi a acelora care, prin muzicalitate şi forţă sugestivă, conturează imagini plastice în conştiinţa cititorilor. Cuvintele şi structurile sintactice expresive, figurile de stil, topica şi punctuaţia, relevante pentru anumite stări afective ale autorului, predomină asupra sensului pur intelectual sau noţional al textului, adresându-se mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii. De aici nu trebuie să se tragă concluzia că într-o creaţie literară ar lipsi fondul raţional, ideile şi noţiunile specifice actului de gândire. Toate acestea există, ca în orice creaţie umană, numai că ele trebuie descoperite în expresia figurată şi sugestivă a textului beletristic.

Stilul literaturii artistice este cel mai bogat în elemente lexicale. El depăşeşte sub toate aspectele sfera limbii literare, pentru că într-o scriere beletristică îşi găsesc locul, în scopul reflectării realităţii prin imagini sugestive şi al creării unor efecte de natură emoţională, arhaismele, regionalismele, neologismele şi chiar elemente de jargon şi argou.

Exemple de acest fel se pot găsi în fragmentele următoare:

„Era pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Postelnicul Şerpe, înconjurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianţă antimusulmană între Moldova şi Polonia. [...]

Soarele apunea şi cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase d-asupra uriaşului codru, întins pe un şir de dealuri şi colnice, văi şi văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbure, acoperit cu milioane de frunze.

Postelnicul era un om de vreo treizeci şi cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut aşeza două capete şi poate ar mai fi rămas loc pentru un al treilea: iară în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.

O barbă neagră, tăiată rotund împrejur, se îndoia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită cu flori sculptate: lungi plete, cam creţe şi stufoase, şerpuiau de sub o cuşmă de samur cu patru colţuri şi cu un fund de catifea roşie; în fine, pentru a încheia portretul, vom adăuga nişte ochi mici şi negri, un nas coroiat şi larg, o frunte pătrată şi zbârcită, şi buze foarte subţiri, ce abia se zăreau de sub arcul mustăţilor” (B.P. Haşdeu, Scrieri alese, Bucureşti, 1959).

Stilul oral

Stilul oral, care rezultă din utilizarea unor termeni şi procedee tipice limbii vorbite, este deopotrivă caracteristic exprimării uzuale şi operelor literare, oferind posibilitatea unei reprezentări acustice a discursului, opus stilului scriptic, care implică, mai ales, o percepţie vizuală. Valorificând însuşirile limbii vii, stilul oral produce impresia de spontaneitate şi autenticitate a discursului familiar sau artistic.

Acesta se caracterizează prin elemente de sintaxă a limbii vorbite: enunţuri brevilocvente (scurte în expunere) şi neanalizabile, frecvenţa structurilor eliptice şi a celor anacolutice, construcţiile incidente, tipuri de repetiţii (propriu-zise, reluări, reformulări), frecvenţa elementelor deictice, inclusiv a vocativelor, particularităţi ale realizării raporturilor sintactice (de exemplu, preponderenţa coordonării în raport cu subordonarea, ambiguizarea raporturilor de subordonare etc.), stilul direct legat şi nelegat, stilul indirect liber, mijloace tipice de exprimare a afectivităţii, interjecţii, exclamaţii etc., locuţiuni şi expresii populare, forme argotice.

Stilul publicistic

Stilul publicistic este caracteristic ziarelor şi revistelor destinate marelui public şi nu numai unei categorii de cititori cu o anumită pregătire profesională sau cu un anumit nivel de cultură. Ca atare, în limbajul folosit în majoritatea articolelor se utilizează un lexic pe înţelesul cititorului cu o cultură medie, nu se face apel la noţiuni ştiinţifice şi explicaţii de strictă specialitate, nu se includ figuri de stil, având în vedere că scopul pe care îl urmăreşte este, în esenţă, informarea publicului şi comentarea, pe înţelesul tuturor, a faptelor de viaţă socială.

În articolele care dezbat chestiuni de un interes cetăţenesc aparte sau evenimente cu o semnificaţie specială, exprimarea recurge la un lexic bogat şi variat, cu virtuţi expresive, menit să convingă şi să determine, în acelaşi timp, stări afective.

Stilul administrativ

Stilul administrativ (sau oficial) se întrebuinţează în documente oficiale, în formele de comunicare referitoare la activitatea unor instituţii sau la relaţiile administrative, politice, juridice etc. Elementele specifice ale acestui stil sunt, mai ales. clişeele lingvistice. Astfel, adresele întocmite de instituţii încep, de, obicei, cu formula: „Vă aducem la cunoştinţă...” sau „Vă comunicăm că...”; un proces-verbal are ca formulă iniţială: „încheiat în ziua de..., în şedinţa...”, iar, ca încheiere, menţiunea consacrată: „Drept care s-a încheiat prezentul proces-verbal”. Clişeele lingvistice au calitatea de a da concizie şi de a tipiza comunicarea.

Limbajul folosit în actele administrative se caracterizează prin lipsa construcţiilor figurate, prin claritatea formulărilor, care să înlăture orice posibilitate de interpretare arbitrară a acestora. Unele caracteristici ale stilului administrativ le întâlnim şi în actele normative. Compunerile cu destinaţie oficială se redactează cu respectarea cerinţelor stilului administrativ.

Cererea

Cererea este un document prin care o persoană sau un grup de persoane, adresându-se unui conducător de instituţie, unei întreprinderi, unui serviciu administrativ, organ politic etc., în general cuiva învestit cu atribuţii oficiale, solicită rezolvarea unei probleme, eliberarea unui act etc., pe baza prevederilor legale. Întocmirea unui asemenea document trebuie să respecte anumite norme pe care tinerii sunt obligaţi să le cunoască, având în vedere că ei sunt puşi adeseori în situaţia de a adresa cereri direcţiei şcolii în care învaţă, conducerii unor întreprinderi, instituţii culturale etc., în împrejurările cele mai diverse.

Elementele obligatorii ale unei cereri sunt:

  • formula de adresare, aşternută pe coala de hârtie de dimensiuni mari (în nici un caz pe filă de caiet), la o distanţă de aproximativ 5-6 cm de marginea de sus şi care trebuie să cuprindă neapărat funcţia celui ce primeşte cererea, după cum urmează: „Domnule Director”, „Domnule Preşedinte” etc.;
  • numele, prenumele, statutul social (elev, lucrător la...) şi domiciliul petiţionarului, constituind partea introductivă a cererii, care începe cu formula consacrată: Subsemnatul... sau Subsemnata...;
  • conţinutul propriu-zis al cererii, formulat concis şi clar, în construcţii de tiptil: „Vă rog să-mi eliberaţi o adeverinţă din care să rezulte că...”; atunci când obiectul cererii este eliberarea unei adeverinţe, a unui certificat sau a altui document, petiţionarul este obligat să precizeze în ce scop solicită un asemenea act. În cererea referitoare la rezolvarea unei chestiuni de interes personal, este recomandabil să se menţioneze temeiul legal în virtutea căruia se aşteaptă soluţionarea acesteia; uneori petiţionarul aduce în sprijinul solicitării sale diverse acte pe care le anexează cererii; în acest caz trebuie să menţioneze faptul într-o formulă finală de tipul: „Anexez următoarele acte...”;
  • semnătura petiţionarului, locul şi data întocmirii cererii; semnătura se pune la distanţă de 2-3 cm, sub ultimul rând al textului, la mijlocul paginii sau puţin apropiată de marginea dreaptă, în timp ce localitatea şi data întocmirii cererii se pun aproximativ în dreptul semnăturii, dar în partea stângă a paginii.

În josul colii pe care s-a scris cererea, în mod obligatoriu se va menţiona cui se adresează solicitantul, printr-o formulă cuprinzând nu numai funcţia celui solicitat, ci şi instituţia pe care acesta o conduce. De exemplu: „Domnului Director al Editurii Didactice şi Pedagogice, Bucureşti”.

Procesul-verbal

Procesul-verbal este un act oficial în care se redau pe scurt discuţiile şi hotărârile adoptate într-o şedinţă. Procese-verbale se întocmesc şi în alte împrejurări, de exemplu predarea-preluarea unor scule, unelte, maşini sau materiale de lucru, obiecte de inventar etc., constatarea gradului de uzură al acestora şi îndeplinirea condiţiilor de casare etc. Asemenea procese-verbale se semnează numai de persoanele învestite cu răspundere în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor materiale ale unei întreprinderi.

Referatul

Referat este un termen cu mai multe înţelesuri:

  • comunicare scrisă sau orală asupra unei cărţi, a unei anumite activităţi etc. Referatul asupra unei cărţi se întocmeşte înainte de tipărirea acesteia, de către specialişti, la solicitarea editurii, constituind o argumentare riguroasă pentru ca respectiva carte să vadă lumina tiparului sau să fie scoasă din planul de editare;
  • consemnare de câteva rânduri, scrisă pe marginea unei cereri, a unui act etc., prin care se propune soluţionarea acestora într-un anumit mod. Referatul pe marginea cererilor sau a altor acte este de competenţa specialiştilor din domeniile la care se referă documentele respective.