Stilurile funcţionale ale limbii şi structurile stilistice

Abordarea problemei stilurilor funcţionale ale unei limbi, a structurii sale stilistice, cu alte cuvinte presupune câteva principii teoretice generale pe care le reamintim aici pe scurt pentru a clarifica baza conceptuală a întregii expuneri care va urma. Orice vorbitor al unei limbi stăpâneşte în mod intuitiv un mecanism abstract (o gramatică); aceasta cu regulile sale de funcţionare, cunoscute implicit sau explicit, îi dă posibilitatea să construiască mesaje (comunicări) lingvistice corecte în limba dată. Aceste mesaje (comunicări) se realizează sub ferma unor texte (înţelegem aici, prin text, orice mesaj complet, realizat între dimensiunile unei propoziţii şi ale unui ansamblu oricât de mare de fraze), tare reprezintă „produsul finit” al mecanismului numit gramatică.

Sub aspectul expresiei sale concrete, textul - verbal sau scris - este numai ultimul rezultat al unui proces de trecere de la general (abstract) către particular (concret), proces în cursul căruia acţionează o mulţime de factori care determină restricţii şi reguli în utilizarea unităţilor limbii. Acest proces nu poate fi cunoscut în mod direct, el poate fi în schimb modelat, adoptând diverse perspective, în aşa fel ca să fie cât mai bine explicitat. Aşa cum nu există o singură gramatică a unei limbi, nu există nici o singură perspectivă de abordare a sa, iar perspectiva este determinată mai ales de factorul considerat la un moment dat ca determinant pentru alcătuirea mesajului.

Aceste precizări sunt necesare în primul rând pentru a sublinia distincţia dintre stilistica funcţională, un model construit pe acţiunea unui anumit factor în procesul alcătuirii mesajului, şi stilistică în general, un termen destul de imprecis, care desemnează de obicei o analiză sau un inventar de tip retoric al figurilor de stil. Noţiunea de stil funcţional este diferită de cea de stil din punct de vedere retoric, iar maxima lui Buffon: „Le style c’est l’homme meme”, des utilizată în şcoală, nu are nimic de-a face cu stilul funcţional decât dacă, aşa cum se va vedea, privim omul ca reprezentant al unui grup social. În acelaşi timp, influenţa stilisticii retorice asupra stilisticii funcţionale poate fi acceptată, dar numai în măsura în care cea dintâi a furnizat o serie de concepte operaţionale necesare oricărei analize de stil (figuri de stil, tipuri de discurs etc.).

Poziţia stilisticii funcţionale în descrierea unei limbi poate fi stabilit prin analogie cu celelalte ramuri ale lingvisticii:

  • fonetica şi fonologia au în vedere nivelul sonor al limbii; cu ajutorul lor se descrie structura fonetică şi fonologiei a limbii;
  • lexicologia are în vedere stabilirea structurii lexicale în vocabularul unei limbi;
  • morfologia stabileşte organizarea formelor unităţilor minimale dotate cu sens într-o limbă - structura morfologică;
  • sintaxa are în vedere unităţile de combinare ale cuvintelor şi formelor, ca şi regulile de combinare, descriind structura sintactică;
  • semantica stabileşte organizarea sensurilor atât în ansamblul limbii, cât şi la nivelurile anterioare, stabilind structura semantică;
  • stilistica stabileşte o organizare a textelor produse într-o limbă potrivit regulilor din structurile anterioare; textele se subordonează unui număr oarecare de stiluri (limbaje) care se încadrează în structura stilistică a limbii.

În realizarea unui mesaj lingvistic, pe drumul de la schemă la manifestare, intervin diverşi factori care modifică „proiectul” iniţial al comunicării sau condiţionează structura sa. Aceşti factori pot fi de natură lingvistică propriu-zisă, acţionând sub forma regulilor gramaticale, sau de natură extralingvistică, acţionând sub forma unor modificări sau restricţii aplicate mesajului. Unul dintre cei mai cunoscuţi factori extralingvistici este factorul geografic, care determină deosebirile dialectice în interiorul limbii române. Este adevărat că deosebirile dialecticale pot fi descrise lingvistic, dar împărţirea în zone a teritoriului pe care se vorbeşte o limbă a fost determinată de condiţii istorice şi sociale din afara structurii limbii, care au dus la actuala configuraţie geografică. Iată de ce vorbim despre un factor „extralingvistic”.

Tot astfel se pot stabili deosebiri determinate de factorul etnic (care a şi dus la apariţia etnolingvisticii), de cel psihologic (căruia îi corespunde psiholingvistica) sau sociologic (sociolingvistica). Structura stilistică funcţională a limbii este determinată de acţiunea unui factor pe care îl numim socio-cultural şi care este reprezentat de restricţiile de vârstă, tip de relaţii între vorbitori, nivel de cultură domeniu de activitate etc.

Factorul socio-cultural dirijează deprinderile lingvistice ale vorbitorului în modul cel mai vizibil la nivelul vocabularului. O analogie cu dialectele poate ajuta la înţelegerea mai exactă a manifestării sale. Astfel, este bine cunoscut lanţul sinonimic porumb - cucuruz - păpuşoi, ai cărui termeni diferă numai după repartiţia dialectală: Muntenia, Transilvania şi, respectiv, Moldova. O sinonimie există şi între piatră şi rocă. Diferenţa constă în faptul că în vreme ce primul termen este general, putând fi întâlnit în exprimarea oricărui vorbitor român, cel de-al doilea este specific vorbitorilor dintr-un anumit domeniu de preocupări.

Este evident însă că, oricât de mari ar fi deosebirile dintre variantele unei limbi, fie ele dialecte sau stiluri, trebuie să existe şi elemente comune care să justifice încadrarea acestor variante în aceeaşi limbă. Trebuie deci să concepem fiecare variantă ca pe un sistem cu elemente specifice, dar şi elemente comune tuturor sistemelor care s-ar putea delimita. Aceste elemente comune se plasează într-o poziţie de mijloc în raport cu toate celelalte sisteme, ele formează ceea ce numim diasistemul limbii (de la gr. „dia-” = „între”). Aşadar, factorul socio-cultural acţionează asupra limbii, creând sisteme lingvistice specifice unui anumit nivel cultural sau domeniu de activitate subordonate toate diasistemului, care cuprinde ceea ce este general în limbă, reprezentând „esenţa” ei.

Sistemele lingvistice subordonate diasistemului au fost numite stiluri sau limbaje. Ele alcătuiesc un ansamblu care a fost reprezentat sub forma unei structuri ierarhice pe mai multe niveluri, pentru a ilustra trecerea de la general la particular, şi cu mai multe ramificaţii, pentru a evidenţia modul în care acţionează factorul socio-cultural ca şi varietatea de limbaje posibile. Modelul abstract al ierarhiei poate fi reprezentat astfel:

  • înainte de a arăta cum se realizează concret o astfel de ierarhie pentru limba română, vom face câteva precizări necesare pentru aprofundarea mecanismului de realizare a stilurilor;
  • în fiecare din locurile marcate cu puncte se exercită acţiunea factorului social-cultural în diverse forme; astfel, la primul nivel, el determină realizarea diasistemului în limbaj popular şi limbaj cultivat (limbă literară); la un nivel inferior, acest factor poate determina domenii diferite de activitate, ceea ce ar duce, să zicem, la împărţirea limbajului ştiinţific într-un limbaj al ştiinţelor exacte şi altul al ştiinţelor umaniste şi, mai departe, al matematicii şi fizicii, al filozofiei şi filologiei etc.;
  • fiecare ramificaţie, marcată printr-o linie, reprezintă o variantă a diasistemului, un „drum” guvernat de anumite restricţii; astfel, de exemplu, alegând varianta limbajului ştiinţific nu pot fi utilizaţi în exprimare termeni specifici limbajului popular; nerespectarea restricţiilor duce la amestecul de stiluri, în fond, o greşeală la fel de gravă ca şi un dezacord gramatical, dovadă că literatura a exploatat-o mult pentru provocarea comicului;
  • la ultimul nivel al ierarhiei se găsesc texte concrete; în felul acesta, alcătuirea unui mesaj lingvistic trebuie văzută ca rezultat al alegerii unui traseu în reţeaua de drumuri posibile reprezentată de schema noastră;
  • înţelegerea mai întâi a mecanismului de funcţionare al unei astfel de structuri este necesară pentru a evita discuţiile, în mare parte oţioase, asupra numărului de stiluri într-o limbă.

Din punctul de vedere al învăţării limbii este mult mai important să se conştientizeze existenţa structurii stilistice a limbii şi mecanismul ci decât să se precizeze un număr oarecare do stiluri. Deprinderea cu o anumită variantă a limbii, corespunzătoare unui domeniu de activitate practică, se face mai mult sau mai puţin inconştient, prin experienţa diurnă. Din punctul de vedere al cultivării limbii, asupra căruia vom reveni, importantă este menţinerea în cadrul variantei respective pentru asigurarea coerenţei şi corectitudinii textului şi comutarea în altă variantă atunci când domeniul sau situaţia se schimbă. Astfel, este inevitabilă situaţia ca elevii să întrebuinţeze un limbaj „al lor” cu trăsături argotice, în care apar cuvinte ca „proful”, „profa”, „dirigul”, „diriga”, „mate”, „mag” „cas” etc., dar trebuie insistat asupra faptului că acesta nu poate fi utilizat în orice situaţie. O asemenea disciplină de trecere de la o variantă la alta în raport cu contextul comunicării se obţine şi prin explicitarea mecanismului ierarhic al structurii stilistice a limbii.

O problemă foarte dificilă şi mult discutată în stilistica funcţională este acea a conceptului de stil (sau limbaj) şi mai ales a criteriilor de delimitare. Indiferent de punctele de vedere exprimate, se regăsesc în această problemă câteva elemente constante:

  • stilul (limbajul) depinde de domenii şi situaţii de comunicare determinate extralingvistic;
  • stilul (limbajul) poate fi determinat lingvistic mai ales prin metode statistice;
  • stilurile (limbajele) pot fi comparate pentru a se stabili diferenţele specifice, elementele comune şi, respectiv, încadrarea lor în ierarhia stilistică a limbii.

Deşi este cel mai greu de formalizat, factorul extralingvistic propriu-zis este cel mai important în delimitarea unei variante stilistice la oricare dintre nivelurile ierarhiei. Lucrul acesta nu trebuie luat însă în mod simplist, adică nu ne putem limita la precizări de tipul „limbajul matematicii”, „al chimiei”, „limbajul sportiv” etc., ci trebuie introduşi în discuţie toţi factorii concreţi, situaţionali, care determină modificări în expresia lingvistică a mesajului. Astfel, când vorbim despre „limbajul sportiv”, de exemplu, trebuie să avem în vedere nu numai preocuparea sportivă ca atare (ceea ce, de altfel, generează un limbaj tehnic oarecare, ca orice preocupare specială), ci şi unele caracteristici ale situaţiilor în care limbajul sportiv este folosit nu numai între sportivi, ci şi în afara acestui grup, de către ziarişti, crainici sportivi, public spectator sau pur şi simplu de către vorbitorul obişnuit.

Vor rezulta atunci trăsături definitorii pentru mesaj, cum ar fi:

  • numărul mare de persoane care îl întrebuinţează, datorită extinderii preocupărilor pentru sport la toate nivelurile de vârste şi preocupări, de unde derivă viteza mare de răspândire a termenilor propriu-zis tehnici („gol”, „ofsaid”, „aut”, „voleu”, „smeci” „ghem” etc. - se poate observa rapiditatea adaptării multor termeni de provenienţă străina la ortoepia şi ortografia românească, tocmai datorită răspândirii foarte rapide);
  • situaţia specială a transmisiilor directe prin radio şi televiziune care impune crainicilor (emiţători de mesaje) un ritm verbal foarte mare, ceea ce duce la anumite stereotipii, prescurtări, clişee şi chiar greşeli datorate lipsei de timp în elaborarea mesajului; toate acestea, datorită primei condiţii, se răspândesc imediat;
  • caracterul direct al comunicării (chiar şi în scris, atunci când grija pentru elaborarea mesajului este sporită, ziaristul sportiv se simte oarecum „solidar” cu cititorii săi, împreună cu care formează, de fapt, acelaşi public), de unde derivă un oarecare familiarism al expresiei.

Tot astfel, când ne referim, de pildă, la „limbajul matematicii” trebuie să avem în vedere alţi factori care influenţează comunicarea şi care sunt total diferiţi de cei examinaţi mai sus pentru limbajul sportiv:

  • numărul relativ limitat de vorbitori care folosesc acest limbaj tehnic în preocupările lor zilnice;
  • caracterul puternic conceptual al vocabularului, de unde derivă o organizare semantică specială, total diferită de alte variante ale limbii (de exemplu, absenţa omonimiei şi sinonimiei);
  • imposibilitatea de echivalare a mesajelor din cadrul limbajului tehnic al matematicii în alte limbaje, fie ele chiar „tehnice”, ceea ce presupune pentru un vorbitor al unei limbi naturale o perioadă de „învăţare” a regulilor de folosire pentru acest limbaj.

Dacă vom examina însă, în acelaşi mod, o altă variantă, cum ar fi limbajul tehnic al chimiei, vom constata că trăsăturile extralingvistice care îl determină sunt mai apropiate de cele ale limbajului matematicii decât de cele ale limbajului sportiv. Iată deci cum trei variante „tehnice” de limbaj se grupează în mod diferit de la bun început, în funcţie de domeniile şi situaţiile lor de comunicare.

Deşi, cum arătam, operaţia de formalizare şi clasificare a domeniilor şi situaţiilor care determină stilurile limbii şi variantele lor este foarte dificilă - fapt pentru care în unele lucrări de stilistică această latură este chiar exclusă din discuţie - ea este fundamentală pentru a putea vorbi despre structura stilistică a limbii. Nu mai puţin importante sunt consecinţele care decurg pentru predarea şi învăţarea limbii române. Astfel, deseori elevii utilizează în lucrările lor scrise termeni luaţi din alte domenii şi folosiţi într-o accepţie metaforică, dar lucrul acesta nu este întotdeauna pozitiv pentru că un termen matematic bunăoară nu acoperă - chiar metaforic - aria unui concept de critică literară; analogia, lăudabilă de altfel, poate degenera în verbalism pretenţios fără consistenţă.

Controversată a fost şi utilitatea statisticii la diverse niveluri în delimitarea stilurilor. Totuşi, metoda aceasta, bine aplicată, duce la singurele aprecieri obiective asupra unui stil sau altul. Astfel, cercetări amănunţite au arătat că frecvenţa numeralului în textele ştiinţifice o depăşeşte cu mult pe cea din textele beletristice, pe când frecvenţa verbelor este mult mai mare în textele beletristice decât în textele ştiinţifice, iar în acestea din urmă pronumele la persoana I şi a II-a, singular şi plural, se găsesc într-o proporţie foarte mică. Chiar dacă asemenea rezultate pot da impresia că nu fac altceva decât să confirme nişte intuiţii, obiectivitatea lor este cel mai solid argument pentru a susţine existenţa unui stil sau altul.

Statistica nu se rezumă la vocabular. Pot intra în calculele de frecvenţă şi anumite forme gramaticale sau structuri sintactice. Aplicarea unor astfel de principii a dus la stabilirea unui model structural al propoziţiei în mesajul ştiinţific: S ← A + P ← C ← A + C ←A (← A); faţă de cel din mesajul administrativ: S ← A + P ← C ← A + C ←A (+ C ← A) ambele deosebite de schema ideală a prepoziţiei româneşti, care ar fi: (S ← A) + P ← C (+ C) ← A (unde S - subiect, A = atribut, P = predicat, C = complement).

În sfârşit, statistica are o mare aplicaţie la studiul stilurilor individuale ale autorilor, oferind o imagine adesea inedită - şi, în orice caz, obiectivă - asupra trăsăturilor definitorii ale limbajului poetic al unui anume creator. Astfel, faptul că în lexicul poeziei lui Lucian Blaga printre primele zece cuvinte în ordinea descrescândă a frecvenţei se găsesc lumină, pământ, cer, stea, apă, noapte, ochi, poate sta la baza unor interesante consideraţii asupra artei sale poetice.

Dacă am presupune o succesiune de operaţii la sfârşitul căreia să obţinem structura stilistică a limbii române, după fixarea domeniului şi analiza statistică pe texte, urmează în mod necesar o comparare a datelor obţinute. Vom obţine astfel un grup de trăsături comune, care ne vor da dreptul să vorbim despre variante subordonate aceluiaşi stil (limbaj), şi un grup de trăsături diferenţiatoare între stiluri. O ultimă operaţie simplă de clasificare pe baza schemei abstracte, care ne-a servit ca model (cap. 2), are ca rezultat structura dorită.

Comparaţia, care pare un principiu metodologic elementar încât poate nici n-ar mai trebui să fie amintit, este fundamentală în procesul didactic, atât la nivelul stilurilor limbii cât şi (mai ales) la nivelul stilurilor individuale (ale scriitorilor). Într-adevăr, analizele în urma cărora se obţine inventarul figurilor de stil dintr-un text pot prezenta un interes real numai dacă intră în comparaţie. A spune doar că la cutare sau cutare scriitor, în cutare sau cutare text se găsesc epitete, comparaţii, metafore etc. este irelevant pentru că aceste figuri sunt proprii oricărui text poetic. Este suficient să arătăm că într-un text, al unui scriitor, predomină o anumită figură stilistică în raport cu un alt text, al aceluiaşi scriitor sau al altuia, pentru ca să avem deja o consideraţie stilistică relevantă. La un nivel mai general şi totodată mai larg, comparaţia este mijlocul didactic cel mai eficient pentru formarea deprinderii de evitare a amestecului de stiluri.

Ca pentru orice limbă, schema structurii stilistice a limbii române trebuie să înceapă cu situarea diasistemului la nivelul prim. Considerat - aşa cum am arătat - ca un fel de „nucleu” al limbii, cuprinzând esenţa (în unităţi şi relaţii) limbii române, diasistemul nu poate fi descris decât la modul abstract, în termeni de categorii. De exemplu, diasistemul nu precizează toate posibilităţile de formare a pluralului în limba română, ci numai existenţa şi necesitatea formelor de plural în anumite situaţii, ca şi realizările lor invariabile. Diasistemul este deci însăşi schema limbii cuprinzând în ea toate realizările potenţiale în texte concrete.

La cel de-al doilea nivel, factorul social-cultural determină o primă ramificaţie: pe de o parte limbajul popular, de cealaltă parte limbajul cultivat (sau limbajul literar standard). Limbajul popular este varianta limbii care se realizează spontan, pe baza unor legi intuitive, dar neexplicitate, în condiţiile mai ales ale comunicării orale, fiind dominat de subiectivism şi expresivitate. Limbajul popular corespunde culturii populare şi folclorice. El nu trebuie confundat cu „limbajul ţăranilor”, de exemplu, chiar dacă istoria particulară a poporului român duce către analogia „popular” - „rural”; este limbajul masei de vorbitori, care se autoreglează în funcţie de acceptarea sau respingerea mediului în care se realizează. De asemenea, faptul că el se opune unui limbaj „cultivat” nu înseamnă că este un limbaj „incult”, ci doar că nu presupune preocupări speciale pentru dezvoltarea sa, cum ar fi gramaticile, dicţionarele, regulile impuse de un for specializat. Trebuie să concepem limbajul popular în opoziţie cu cel cultivat ca fiind în principal determinat de opoziţia trăsăturilor spontan/elaborat.

Limbajul popular poate fi descris printr-o serie de caracteristici comune textelor realizate sub dominaţia sa. Cele mai importante sunt:

  • sinonimia bogată în ansamblu, dar redusă la nivelul mesajului; limbajul popular nu este sinonimic la nivelul vocabularului; aparenţa bogăţiei sinonimice vine din perspectiva globală în care apare, de pildă un lanţ ca zăpadă - nea – omăt; în particular însă, adică la nivelul mesajului concret, intervine şi determinarea dialectală, care face ca acolo unde apare unul din termeni, ceilalţi să fie excluşi; înţelegerea acestui aspect este extrem de importantă pentru analiza textelor literare în şcoală. Seduşi de bogăţia de ansamblu a limbajului popular, unii scriitori, care îl utilizează în operele lor fără să-i înţeleagă esenţa amestecă variantele dialectale în vorbirea personajelor, dând o impresie falsă despre utilizarea limbii de către popor; de asemenea, trebuie subliniat faptul că aprecierile elogioase asupra limbajului popular aparţinând unor mari scriitori, ca Mihai Eminescu, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Mihail Sadoveanu, adesea citate în şcoală, se referă la ansamblul acestuia, în practică talentul şi intuiţia lor ducând la utilizarea corectă şi reală a limbajului popular în creaţiile lor;
  • brevilocvenţa, scurtimea relativă a mesajului în limbajul popular, remarcată încă de Sextil Puşcariu, este o altă trăsătură definitorie; vorbitorul popular, obligat şi de caracterul oral, direct, al comunicării, nu divaghează, nu utilizează mai multe elemente decât sunt necesare într-o naraţiune, descriere sau într-un dialog; de aici, formulele şi structurile fixe, frecvenţa expresiilor frazeologice, organizarea dialogului în raport de situaţia concretă.
  • simplitatea şi uniformitatea sintactică a mesajului este proprie limbajului popular, în textele căruia nu vom găsi fraze ample cu multe niveluri de subordonare, ci mai ales coordonări şi subordonări de maximum două niveluri;
  • o trăsătură foarte importantă este şi concreteţea mesajului din limbajul popular, prin care nu trebuie să înţelegem numai o proprietate semantică („concret” în opoziţie cu „abstract”), ci mai ales legătura strânsă cu o anumită situaţie, ca şi precizările circumstanţiale (locale sau temporale) foarte frecvente în naraţiuni; în contrast cu limbajul popular, limbajul cultivat, sau limba literară, sau limbajul literar standard, cum i se mai spune, este prin definiţie un limbaj elaborat, deci îngrijit şi corect; preocupările de stabilire a unei variante cultivate a limbii române sunt după cum se ştie, foarte vechi în cultura română, ele manifestându-se în activitatea lui Coresi, mai târziu în cunoscutele scrieri ale marilor oameni de cultură români şi, în epoca modernă, prin existenţa unor foruri academice a căror preocupare specială este urmărirea evoluţiei limbii române şi încadrarea acestei evoluţii în limitele caracteristice date de dezvoltarea istorici şi culturii poporului nostru.

Limbajul cultivat este tocmai cel care se învaţă în şcoală. Regulile sale sunt explicitate pentru a se asigura corectitudinea şi claritatea expresiei. Analiza gramaticală este conştientizată, pentru ca, pe baza ei, să se dezvolte şi capacitatea creativă a vorbitorului, dar numai în limitele regulilor fixate. Trebuie explicat elevilor faptul că formarea deprinderilor de expresie corectă nu este un scop în sine, ci ea asigură unitatea unei limbi, pentru că o limbă „trăieşte” prin vorbitorii săi, or dacă fiecare ar vorbi „cum îl taie capul”, limba poate fi ameninţată de o periculoasă fărâmiţare-în variante vorbite de grupuri prea restrânse de oameni. Limbajul cultivat este un adevărat reper pentru orice vorbitor al limbii române, astfel că trebuie acţionat în permanenţă, în spirit ştiinţific, pentru consolidarea şi întreţinerea lui. Faptul că gramaticile normative, dicţionarele, îndreptarele ortoepice şi ortografice consemnează tocmai aspectele limbajului cultivat este o dovadă a caracterului său de referinţă, fundamental în existenţa, spirituală a unui popor.

La cel de-al treilea nivel, principalele două variante delimitate mai sus presupun fiecare o ramificaţie în variante subordonate, pe care le vom: numi limbaj (popular/cultivat) artistic şi nor artistic. Această diviziune este necesară ţinând scama de faptul că aceste două tipuri de comunicare se deosebesc prin prezenţa sau absenţa unui factor important: subiectivitatea (sau, în termenii lui Tudor Vianu, „reflexivitatea” mesajului comunicat).

Într-adevăr, experienţa ne arată că trebuie să deosebim în limbajul popular o variantă uzuală, curentă, corespunzătoare situaţiilor obişnuite de viaţă, în care prima necesitate este comunicarea unor fapte comune şi o variantă solemnă, utilizată în împrejurări speciale (ceremonii ale vieţii de familie, ritualuri comune etc.), care formează totodată limba creaţiilor artistice folclorice. În mod analog, în limbajul cultivat vom avea, pe de o parte, o variantă destinată în special informaţiei, comunicării raţionale, logice de date şi, pe de altă parte, o variantă destinată comunicării de sentimente al cărei corespondent semantic nu este lumea reală, ci o lume imaginată de autorul acestei comunicări.

Ramificaţiile continuă şi la nivelul imediat următor, ţinând seama de principalele caracteristici ale domeniilor şi situaţiilor de comunicare. Pentru varianta nonartistică a fiecăruia dintre limbaje putem accepta o împărţire ulterioară, într-o variantă a conversaţiei curente, nespecializate, şi o variantă care să cuprindă, la nivelurile subordonate, limbaje specializate. Pentru că, în limbajul cultivat, această variantă specializată înglobează domenii cu caracteristici precis conturate, corespunzătoare unor ştiinţe sau ramuri de ştiinţă, ori unor preocupări tehnice speciale (prin „tehnic” trebuie să înţelegem orice limbaj specializat pentru o preocupare distinctă), considerăm că ea trebuie despărţită, la rândul ei, în două ramificaţii distincte: limbajele ştiinţifico-tehnice şi limbajele administrativ-juridice. În cadrul limbajului popular nu se poate vorbi în aceeaşi măsură despre variante specializate, acestea fiind proprii limbajului cultivat, în care, lesne de înţeles, există chiar o preocupare specială pentru crearea lor. De aceea, ţinându-se totuşi seama de existenţa cel puţin a unor termeni proprii anumitor meserii, vom delimita în subordinea limbajului popular un domeniu şi, respectiv, un limbaj nuanţat tehnic (determinantul „nuanţat” arc aici menirea de a atenua sensul precis al lui „tehnic”).

Divizarea în continuare a variantei artistice este mult mai dificilă pentru că, deşi sub raport expresiv, există o diferenţă uşor de identificat între genurile literare, acestei diferenţe nu-i corespunde şi o deosebire de domenii. Putem introduce însă în discuţie o funcţionalitate diferită a mijloacelor lingvistice utilizate în expresia artistică cu ajutorul căreia se poate concepe o diferenţă între limbajul prozei, pe de o parte, şi cel al poeziei, pe de altă parte.

Referindu-ne, de exemplu, numai la diferenţa care apare între cele două genuri la nivelul cuvântului, este destul de uşor de dovedit că potenţialul său metaforic este valorificat mai ales în poezie, în vreme ce în proză metafora este vizibilă mai degrabă la nivelul textului sau al secvenţelor de text. Dificultatea provine din faptul că dacă la nivelul anterior acceptăm mai mult sau mai puţin intuitiv existenţa unei funcţionalităţi poetice (artistice) care delimitează net un limbaj, este mai greu de spus ce este poetic „într-un fel” sau „în alt fel”, prin raportare la genul sau specia literară aleasă de autorul comunicării: o efuziune lirică dintr-un roman, spre exemplu, apropie acest tip de text de poezie, după cum elementele epice ale unui poem trimit către proză. Capacitatea noastră de analiză acţionează aici, cum spuneam, mai mult intuitiv decât sprijinindu-ne pe argumente lingvistice convingătoare.

La nivelurile următoare divizarea continuă pe variante cu domenii din ce în ce mai restrânse, până când, la ultimul nivel, vom avea realizările concrete ale diasistemului: textele particulare. În privinţa numărului de stiluri funcţionale ale limbii române au existat unele controverse. Aşa, de exemplu, s-a vorbit şi se vorbeşte încă despre un stil publicistic, care este prevăzut şi de programele şcolare. Existenţa acestui stil a fost rând pe rând susţinută şi contestată, de aceea vom încerca să examinăm aici cum şi dacă cele trei criterii arătate în capitolul 3 se aplică pentru delimitarea unui stil publicistic.

Un domeniu particular al publicisticii ar părea că există, dacă avem în vedere obiectul material purtător al mesajului: ziarul. Ziarul presupune însă nu atât o modificare esenţială a mesajelor, cât acceptarea unei anumite perisabilităţi a lui, de unde redactarea mai grăbită şi mai legată de eveniment, întrucât scopul esenţial al presei este informarea. Din punctul de vedere al universului semantic însă, nu descoperim în publicistică ceva deosebit de celelalte stiluri, ci mai curând un mozaic de texte redactat în toate celelalte stiluri ale limbii. Presa cuprinde deopotrivă mesaje de tip ştiinţific, de tip administrativ şi de tip artistic, singura variantă care pare a se contura ca deosebită de celelalte fiind eventual una a „informaţiei”, la care s-ar putea adăuga şi un limbaj „politic”.

Imprecizia unui domeniu semantic se reflectă şi în studiile statistice asupra limbajului publicisticii, care nu scot în relief parametrii particulari. Vocabularul presei evidenţiază dimpotrivă, în modul cel mai clar, caracterul de „mozaic” al acesteia, iar dacă este să descoperim specificităţi, acestea se ivesc mai curând la nivel sintactic unde anumite structuri stabile (de pildă, fraza având în partea iniţială un gerunziu), unele „clişee”, frecvenţa intercalărilor independente sintactic etc. sunt destul de vizibile.

Compararea datelor obţinute despre un „stil publicistic”, de fapt un stil extras din texte apărute în presă, cu datele pe care le avem despre alte stiluri bine definite nu justifică independenţa acestuia. Dacă vorbim totuşi despre stilul publicistic şi dacă se atrage atenţia asupra lui şi în şcoală, faptul se datorează mai cu seamă unor argumente de istoria culturii (apariţia presei româneşti graţie eforturilor unor scriitori, presa românească din secolul al XIX-lea ca factor de difuzare a culturii), ceea ce conferă un fel de independenţă preocupării ca atare. De fapt, din punct de vedere stilistico? funcţional, nu se poate sublinia decât existenţa unei variante „tehnice” a informaţiei curente, prezentă în special în presă.

În ierarhia stilistică a limbii, prezentată mai sus, nu apare, deşi deseori este pomenită, limba vorbită, o variantă evidentă din opoziţia cu limba scrisă, opoziţie provenită tot din acţiunea factorilor situaţionali spontani elaborat. Mai întâi trebuie precizat că limba vorbită nu se confundă cu varianta conversaţiei, prezentată în schemă, pentru că aceasta din urmă se subordonează în ultimă instanţă tot diasistemului, în vreme ce limba vorbită tinde să-şi creeze chiar un sistem propriu. Afirmaţia poate părea exagerată, dar dacă ne gândim numai la faptul că unele construcţii sintactice - cum ar fi cele cu pronume relativ sau cele care presupun o concordanţă precisă a timpurilor, ambele destul de complicate prin formele flexionare ce trebuie întrebuinţate cu acurateţe - se înlocuiesc cu perifraze mai simple ori că unele forme - cum ar fi mai mult ca perfectul şi viitorul al II-lea al verbelor sau dativul pronumelor relative - sunt evitate, constatăm că acest lucru este real.

Limba vorbită, puternic condiţionată de situaţia comunicării directe, de dependenţa netă faţă de elementele concrete ale cadrului în care se desfăşoară un dialog, face să apară particularităţi nu numai de inventar, ci şi de sistem, care pot fi analizate destul de precis. Aşa, de pildă, accidentele fonetice de tipul poa’să, tre’să, pronunţările cu reminiscenţe dialectale (,), lexicul mai sărac, utilizarea frecventă a deicticelor de precizare (aici, acolo, sus, jos, asta, ăla), datorată dependenţei de cadrul concret, simplicitatea sintactică pot fi deja noi elemente pe care să se bazeze descrierea acestei variante în contrast cu limba scrisă. Apoi, limba vorbită prezintă o permanentă capacitate de modulare nu numai în funcţie de situaţie, ci şi de receptorul propriu-zis, de interlocutor, ceea ce ne duce la introducerea factorului registru, cu acţiune ce-i drept şi în limba scrisă, însă mult mai evident în cea vorbită.

Cu toate acestea, atât limba scrisă, cât şi cea vorbită nu-şi găsesc locul în structura stilistică a limbii. Faptul se explică foarte simplu”, deşi sunt nişte variante de realizare a diasistemului, atât limbii „vorbite” cât şi celei „scrise” nu le corespund nişte domenii de activitate delimitate sau nişte domenii semantice speciale. Or, după cum s-a văzut, aceasta este condiţia principală a existenţei stilurilor funcţionale. Totuşi, din necesităţi didactice şi în scopul formării unor deprinderi de exprimare nu numai clară şi corectă, ci şi nuanţată, este bine să se explice elevilor opoziţia pe care am examinat-o aici. Scopul principal ar fi acela de a dezvolta grija pentru redactare, în tradiţia dictonului latin „Verba volant scripta manent”.

O atenţie specială trebuie acordată şi locului stilului individual în ansamblul stilurilor funcţionale şi aceasta nu numai pentru că predarea literaturii ne obligă la aceasta, ci şi pentru că, prin educaţie şi cultură, fiecare elev, fiecare vorbitor al limbii române tinde să-şi creeze un stil individual. Aşa cum a fost concepută ierarhia stilistică a limbii, poziţia stilurilor individuale se află la penultimul nivel, deci înainte de realizarea textelor care. În felul acesta, devin manifestări particulare ale stilurilor individuale determinate de variantele de la nivelurile anterioare. Elementul esenţial este că stilul individual nu este condiţionat de o singură variantă a limbii, ci de toate variantele pe care un vorbitor le are conştientizate.

Astfel, un tehnician, de exemplu, are în sistemul său propriu de limbaj cel puţin două variante: una este cea a limbajului cultivat nonartistic de conversaţie şi cealaltă a limbajului tehnic al specialităţii sale. Stilul său individual va fi o rezultantă a combinării sistemelor parţiale pe care cele două variante le presupun; nu este vorba de o rezultantă obţinută prin însumare: x = y + z, ci prin variaţie funcţională: x = f(y, z). Faptul că vedem aici conceptul de „funcţie” exact ca în matematică („x este funcţie de y şi z”) arată şi de ce tipul acesta de stilistică este numit „funcţional” şi cum trebuie văzută constituirea stilului.

În ceea ce priveşte limbajul scriitorilor, pe ansamblul operei lor sau pentru fiecare operă în parte, se vede din modul în care concepem stilul individual că prin însuşi rolul său de „creator” scriitorul îşi poate alege oricare din variantele limbii determinate în structura stilistică, adaptând astfel materialul verbal al creaţiei sale la „lumea” pe care vrea s-o înfăţişeze. De aceea, maxima lui Buffon, nu-şi găseşte aplicarea decât într-o concepţie retorică (unde vorbim despre un stil „de jos”, altul „mediu” şi altul „înalt”). De la romantism încoace însă, lucrul acesta nu mai poate fi valabil prin chiar alegerea subiectului unei opere literare.

Scriitorul are posibilitatea de a manevra orice variantă a limbii şi tocmai aici stă gradul său de cultură, măiestria sa lingvistică şi talentul său. Reproducerea limbajului popular, de exemplu, cere din partea unui autor nu doar o capacitate de observare, ci şi o mare capacitate de elaborare. Limba operei lui Creangă este foarte elaborată, dar se deosebeşte de cea a lui Sadoveanu bunăoară, în ciuda unor asemănări de subiect, astfel că afirmaţia că amândoi n-au făcut decât să preia limbajul popular pe care îl cunoşteau bine este cel puţin pripită, dacă nu de-a dreptul eronată. La fel, când I.L. Caragiale este calificat adesea drept un „observator” al limbii vorbite se poate ivi pericolul ca în felul acesta să fie lăsată de-o parte capacitatea sa creatoare, care rezultă tocmai din analiza modului în care elementele limbii vorbite sunt rearanjate în opera sa.

Expunerea de faţă a ţinut să sublinieze în esenţă două lucruri: pe de o parte, explicitarea structurii stilistice a limbii şi ierarhia sa funcţională; pe de altă parte, consecinţele care decurg de aici pentru procesul didactic ca atare. Nu trebuie uitat faptul că învăţarea unei limbi constă nu numai însuşirea regulilor sale gramaticale, care ne dau mai ales imaginea modului de organizare a materialului lingvistic în mesaj, ci şi în cunoaşterea mecanismului complex de adaptare a mesajului la scopul şi la condiţiile concrete ale comunicării. Cultivarea limbii înseamnă, deci, atât o permanentă grijă pentru respectarea regulilor structurale de construire a expresiei, cât şi pentru respectarea regulilor impuse de destinaţia mesajului. Cum acestea din urmă sunt ceva mai greu de formalizat, stilistica funcţională devine un important capitol al predării limbii române în şcoală.