Stilurile funcţionale ale limbii literare

În întrebuinţarea ei concretă limba literară se prezintă sub forma unor stiluri său limbaje diferenţiate, potrivit funcţiei pe care ea şi-o asumă în unul sau altul dintre compartimentele activităţii sociale în sensul larg al cuvântului. Ţinând seama de această funcţie sau de scopul cu care este utilizată de diferite categorii de vorbitori, limba literară se diversifică în stiluri (limbaje), numite stiluri funcţionale.

După natura funcţiilor cărora le răspund, stilurile se pot grupa în două categorii mari: sfiiţii popular (al limbii vorbite şi al limbii creaţiilor folclorice) şi stilul cult. Acesta din urmă, aparţinând limbii literare, se divide la rândul lui în: stilul ştiinţific, stilul oficial (administrativ), stilul publicistic, stilul artistic sau al literaturii culte (scrise) etc. Lăsând la o parte alte subdiviziuni posibile, să ne ocupăm de principalele stiluri ale variantei literare a limbii.

Stilul ştiinţific

Stilul ştiinţific răspunde funcţiei de exprimare a judecăţilor şi raţionamentelor exprimate în scrierile ştiinţifice. Sub aspectul vocabularului el se caracterizează prin utilizarea unei terminologii proprii, care diferă după genul lucrărilor ştiinţifice. Din punct de vedere sintactic, el face apel la propoziţiile expozitive, pentru demonstrarea unei teorii, la propoziţiile cauzale, pentru argumentare, dar şi la propoziţii conclusive, prin care se formulează generalizările deduse din premisele şi argumentele expuse.

Exprimarea concisă şi clară a ideilor - condiţie esenţială a acestui stil - impune folosirea formulelor şi a simbolurilor. Să ne gândim la limbajul folosit de autorul unui tratat de matematică sau de fizică, la stilul „neutru”, obiectiv al acestor texte, la utilizarea lexicului cu sensul propriu al cuvintelor, la formularea exactă a raţionamentelor din propoziţii, în general simple, pentru a ne face o imagine despre specificul acestui stil.

Stilul oficial

O altă structură stilistică prezintă textele oficiale (administrative, juridice, financiare, comerciale etc.), emanate de la autorităţile sau instituţiile de stat. De exemplu, o circulară sau o ordonanţă emisă de consiliul popular al unui oraş sau o dispoziţie financiară etc. se caracterizează printr-un limbaj cuprinzând formule convenţionale, stereotipe, un loc larg deţinând formele verbale impersonale, cele de viitor la diateza reflexivă („se aduce la cunoştinţă”, „se vor lua măsuri...” etc.). Procedeele la care recurge acest stil sunt în mare măsură fixe şi, prin urmare, supuse destul de puţin variaţiei în timp.

Stilul publicistic

Stilul publicistic - al presei cotidiene, al emisiunilor de radio şi televiziune - deţine un loc important în răspândirea informaţiilor, a ideilor noi şi a schimbului de valori în diversele şi complexele sectoare ale vieţii moderne. Se pot deosebi mai multe variante ale acestui stil, după cum avem în vedere informaţiile transmise de agenţiile de presă, anunţurile publicitare, reportajele diverse pe teme din realitatea imediată, articolele de popularizare adresate maselor largi etc. Dată fiind răspândirea presei, stilul acesteia contribuie într-o largă măsură nu numai la cunoaşterea noţiunilor noi şi a realizărilor din viaţa economică, socială şi culturală, ci şi la însuşirea exprimării îngrijite, cu condiţia ea înşişi ziariştii să utilizeze un astfel de limbaj.

Abaterile de la normele corecte ale exprimării în presă au făcut obiectul, cum se ştie, al satirei lui Caragiale în secolul trecut. În stilul presei de astăzi îşi fac loc unele tendinţe de aglomerare sintactică şi, mai ales, de eliminare a conjuncţiei copulative, care ar trebui să lege ultima parte a propoziţiei de elementele ei anterioare (de exemplu: „au luat parte reprezentanţi ai presei, un numeros public” - în loc de „şi (sau precum şi) un numeros public”). Această modalitate de construcţie nu este specifică limbii române şi ar trebui evitată.

Stilul artistic

Într-o situaţie aparte se află limbajul poetic sau stilul artistic, ale cărui trăsături pot fi subsumate mai greu unei formule unice. În general, stilul artistic - numit din cauza complexităţii lui şi limbă artistică - se caracterizează prin utilizarea unor mijloace luate din toate straturile limbii, prin inovaţii semantice şi morfosintactice, adecvate acestei funcţii de comunicare. A defini stilul unui scriitor înseamnă a ţine seama de principalele particularităţi de expresie - fonetice, gramaticale, lexicale - ale operei lui, prin care scrisul său dobândeşte individualitate, aşadar originalitate artistică.

Dar noţiunea de „stil individual” al unui scriitor acoperă deseori numai în parte variantele sub care apare expresia lui artistică, manifestată verbal. Stilul lui I.L. Caragiale, de exemplu, este foarte divers ca realizare concretă, de vreme ce comediile, schiţele şi momentele scriitorului aparţin stilului satiric, nuvelele, stilului realist-analitic, unele scrieri au ca trăsătură dominantă stilul fantastic, altele, stilul expunerii teoretice iar altele, stilul polemic etc. Acelaşi lucru se poate spune despre stilul lui Mihai Eminescu: în elegii poetul uzează de alte mijloace de expresie decât în Scrisori, dar şi în acestea din urmă putem deosebi mai multe „stiluri”.

De pildă, în Scrisoarea III tonalitatea stilistică se modifică după cum este vorba de tabloul unei evocări istorice exotice, de evocarea istoriei naţionale, de atitudinea satirică etc. Explicaţia trebuie căutată în faptul că operele literare, chiar şi ale unui singur scriitor, nu se pot confunda în general unele cu altele, ele fiind individualităţi, unicate, ale căror mijloace de realizare sunt în bună parte şi în mod firesc diferenţiate, deşi aparţin aceluiaşi autor. Pe scurt, stilul artistic nu este şi nu poate fi în general unitar, el cuprinde variante stilistice sau, dacă acceptăm denumirea de limbă artistică, atunci putem spune că în sfera ei intră o mare diversitate de stiluri ce pot fi clasificate după criterii diferite, mergând de la curentul literar până la genul, specia şi tema cu aspectele particulare ale uneia sau alteia dintre operele unui scriitor.

De aici nu rezultă că nu se poate vorbi despre stilul unui scriitor, cu deosebire atunci când se are în vedere viziunea sa implicată în mesaj şi dedusă din structura mijloacelor ce exprimă această viziune, la un nivel superior de generalizare, ca ansamblu al realizărilor estetice proprii scriitorului. În orice caz, noţiunea de stil presupune luarea în considerare a conceptului de funcţie, determinată de scopul comunicării şi, în consecinţă, de utilizarea concretă a unor mijloace diferenţiate de exprimare în diversele tipuri de comunicare. Această împrejurare impune o tratare nuanţată a faptelor, în conformitate cu realitatea lingvistică, variată, la rândul ei, şi variabilă, de asemenea, şi în timp.