Ştiinţa în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Noile relaţii de producţie ce se dezvoltau înlesneau cercetarea ştiinţifică în domeniul cunoaşterii naturii, iar dezvoltarea luptelor politice da un cadru nou ştiinţelor umanistice. Pentru crearea bazei materiale a cercetării ştiinţifice era nevoie nu numai de impulsul creat de dezvoltarea economiei României, ci şi de un sprijin din partea statului, care trebuia să susţină întreaga aparatură necesară dezvoltării ştiinţifice. Cercetarea în domeniul ştiinţelor naturii presupune laboratoare, muzee, biblioteci de specialitate, şcoli necesare pregătirii cadrelor, între altele tot ce reclama bani. Sprijinul din partea statului, în care puterea la începutul perioadei era încă în mâna moşierimii, era foarte slab; numai pe măsura întăririi burgheziei, sprijinul material a crescut, spre înflorirea acelor ramuri de ştiinţe care contribuiau la sporirea profiturilor burgheziei.

Introducerea treptată a maşinilor în industrie şi în agricultură a creat condiţiile necesare dezvoltării mai vii a cercetărilor ştiinţifice originale. Din aceeaşi necesitate au apărut societăţile de specialişti, în frunte cu Societatea literară, înfiinţată în 1866 şi transformată în Academia Română în 1879. Societatea literară, aşa cum era formulat numele ei chiar în decretul de înfiinţare din 1866, transformată în 1867, la prima sesiune, în Societatea Academică Română, avea drept scop să grupeze forţele culturale, risipite până atunci, consolidând bazele culturii naţionale unitare, neţinând seama de separarea politică dintre românii de atunci, printre fondatorii ei fiind şi intelectuali români din afara României. La început, Societatea Academică Română şi-a dezvoltat activitatea mai mult în domeniul filologiei şi istoriei, mai apoi şi în alte ramuri ştiinţifice. Spiritul călăuzitor era la început de nuanţă progresistă; cu timpul s-a manifestat şi s-a accentuat orientarea burghezo-moşierească a instituţiei.

Dacă Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi stagna, s-a înfiinţat la Bucureşti în 1865 Societatea de ştiinţe naturale, „în scop de a conlucra la înaintarea ştiinţelor, şi în special a face să se cunoască producţiunile solului României în sine însuşi şi în raporturile sale cu artele, industria şi agricultura”. Tot în 1865 s-a înfiinţat la Bucureşti, din iniţiativa lui C. Exarcu, societatea Ateneul român, menită să popularizeze ştiinţele, inclusiv istoria, prin conferinţe publice ţinute în Bucureşti şi în celelalte centre urbane importante ale ţării, precum şi prin publicaţii ştiinţifice. Ceva mai târziu, în 1875, s-a înfiinţat la Bucureşti Societatea română de geografie, cu scopul de a face cunoscută România în ţară şi în străinătate, dar şi pentru necesităţile armatei. Această societate a publicat ceva mai târziu, în cinci volume, Marele dicţionar geografic al României, lucrare valoroasă şi utilă şi astăzi prin bogatele informaţii pe care le conţine.

În Transilvania funcţiona din 1861 asociaţia Astra (Asociaţiunea Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român), care a jucat un rol foarte important pentru dezvoltarea culturii româneşti în Transilvania, păstrând legături şi cu vechea ţară; la a doua adunare a Astrei la Braşov, în 1862, au participat mai mulţi oameni de cultură din Principatele Unite, iar Alexandru Odobescu a fost ales cu acest prilej membru onorific. Având sediul la Sibiu, centru românesc important, şi-a putut dezvolta larga sa activitate culturală; din 1868 a creat „dispărţăminte” în centrele importante din Transilvania; a publicat şi un periodic, „Transilvania”, care conţinea importante studii istorice. „Astra” avea în această perioadă o orientare burghezo-democratică. Cultura maghiară s-a manifestat şi în cadrul mai multor societăţi, pe specialităţi; cea mai importantă este „Asociaţia muzeului ardelean” („Erdelyi Muzeum Egylet”), înfiinţată la Cluj în 1859, cu revista sa „Erdelyi Muzeum”; în cadrul ei au apărut mai multe publicaţii din diferite domenii ştiinţifice.

În domeniul matematicilor, fizicii şi chimiei, eforturile s-au depus pentru a organiza viaţa universitară şi a pregăti cadrele viitoare. Şt. Micle a pus bazele laboratorului de chimie al Universităţii de la Iaşi. Printre primii cercetători cu publicaţii originale, unele apărând şi în revistele din străinătate, a fost Emanuel Bacaloglu, profesor de fizică la Universitatea din Bucureşti. Lucrările lui, care au apărut în Germania începând din 1859, tratează problema curburii suprafeţelor ; în 1868 el a înfiinţat o „Societate de ştiinţe fizico-naturale”. În afara lucrărilor din domeniul matematicii, fizicii şi chimiei, Bacaloglu a scris articole de popularizare a ştiinţei, unele publicate în „Revista ştiinţifică”, în care combătea superstiţiile, propunând culturalizarea maselor. Un alt cercetător a fost N. Şt. Botez, a cărui lucrare despre seria armonică a fost remarcată în cercurile matematice din străinătate.

Martin Lajos şi Alt Antal, profesori la Universitatea maghiară din Cluj, au adus contribuţii în domeniul fizicii şi matematicilor. Martin s-a ocupat de zborul păsărilor şi a elaborat o teorie proprie; de numele său este legată „roata lui Martin”; este autorul şi al altor invenţii care au rămas în stadiul de încercări, nebucurându-se de sprijinul statului. Alt Antal, care a pus bazele laboratorului de fizică de la Universitatea din Cluj, a obţinut rezultate interesante în cercetările sale asupra proprietăţilor magnetice ale oţelurilor fabricate la Reşiţa, ca şi asupra folosirii celui mai bun material la fabricarea magneţilor permanenţi şi a electro-magneţilor. În această perioadă se desfăşurau în străinătate ultimii ani ai vieţii matematicianului transilvănean Bolyai Janos (1802-1860), de reputaţie mondială. Printre românii care au studiat la Cluj şi Viena s-au distins Ioan Papu, profesor de matematică şi geometrie, şi Ştefan Micle, profesor de chimie, ambii la Iaşi.

Ştiinţele geografiei şi geologiei, ca şi paleontologia şi mineralogia legate de ele, capătă atenţie prin ridicări topografice, analize de minerale şi ape minerale, cerute de nevoi militare, de necesităţile producţiei şi ale sănătăţii publice. Preocupările ştiinţifice în domeniul geologiei au început în jurul noilor universităţi, cu studiile profesorilor Grigore Cobălcescu de la Iaşi şi Grigore Ştefănescu de la Bucureşti, a căror activitate s-a desfăşurat mai mult în perioada următoare. sunt de menţionat aportul lui V. Buţureanu, primul profesor de mineralogie la Universitatea din Iaşi, şi studiile lui M. Drăghiceanu asupra salinelor şi a geologiei judeţului Mehedinţi. S-au elaborat lucrări în domeniul geomorfologiei şi hidrografiei, unele dintre ele valabile şi azi; s-au pus bazele paleontologiei româneşti. În Transilvania s-a evidenţiat Eduard A. Bielz, care a prezentat date interesante asupra Transilvaniei într-o lucrare tipărită la Sibiu.

În domeniul ştiinţelor biologice s-a dat un impuls cercetării florei României, legată de cerinţele producţiei capitaliste în agricultură. Precumpăneau cercetările de sistematică cu caracter descriptiv, prima etapă a ştiinţei, trecându-se apoi şi la generalizări teoretice pe baza dezbaterilor asupra darvinismului. Dezvoltarea mai amplă a ştiinţelor biologice s-a datorat interesului depus de burghezie pentru valorificarea produselor solului. Aceste ştiinţe aveau oarecare tradiţie. Încă înainte de revoluţia din 1848, „Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi” crease o viaţă ştiinţifică în capitala Moldovei; la Bucureşti, medicul C. Caracas înfiinţase un Muzeu de zoologie şi mineralogie. În Transilvania, aceste ştiinţe căpătaseră o dezvoltare mai mare şi mai timpurie, datorită dezvoltării mai devreme aici a relaţiilor capitaliste. Se afirmase o mişcare naturalistă, cu centrul la Sibiu, unde problemele ştiinţelor naturii îşi găseau loc în periodicul „Siebenburgische Quartalschrift”.

S-au publicat acum câteva lucrări: una de etnobotanică, elaborată de I. Cihac şi I. Szabo. La Colegiul Sf. Sava s-a organizat un început de muzeu, îmbogăţit cu o colecţie donată de guvernul Sardiniei, de unde Carol Davila a adus pe specialistul Ferrerati. Activitatea de popularizare a ştiinţelor naturii datorează mult doctorului Iuliu Baraş, care se remarca prin ideile sale înaintate în problemele teoretice ale biologiei. El a publicat la Craiova, în 1850, „Minunile naturii”, iar la Bucureşti a editat revista „Isis”, sau „Natura”, cu începere din 1856, de mare însemnătate pentru răspândirea ştiinţelor naturii; după o mică întrerupere revista a reapărut în 1862 sub titlul „Natura” şi cu colaborarea lui D. Ananescu. Acum au apărut şi primele lucrări ale botanistului D. Brândză, a cărui activitate se va desfăşura şi în perioada următoare. Medicul Anastasie Fătu din Iaşi a publicat primul tratat de botanică generală în limba română. Activitatea în domeniul zoologiei se limita mai mult la completarea muzeelor din Iaşi şi Bucureşti şi la elaborarea de manuale.

Înfiinţarea în 1872 a secţiei ştiinţifice a Societăţii Academice Române a dat un nou impuls activităţii ştiinţifice în România, deşi accentul s-a pus mai ales pe aspectele descriptive ale ştiinţelor biologice. Primul volum al publicaţiei „Memoriile secţiunii ştiinţifice”, cuprinzând comunicările din anii 1872-1878, a avut oarecare influenţă asupra formaţiei ştiinţifice a naturaliştilor noştri. În 1856 s-au înfiinţat primele grădini botanice din Principate.

Numeroase studii apăreau şi în alte publicaţii ale timpului, mai ales în „Revista ştiinţifică” a lui Gr. Ştefănescu şi P.S. Aurelian, cărora li se poate atribui meritul de a fi introdus concepţiile materialiste şi de a fi popularizat darvinismul. Timp de 12 ani, Gr. Ştefănescu, în fruntea „Revistei ştiinţifice”, a dus o luptă consecventă pentru apărarea şi răspândirea darvinismului, fiind deseori alături de Haeckel în combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui Virchow. El a combătut creaţionismul, susţinând că locul omului este în fruntea animalelor superioare, acolo unde natura l-a pus; a dezvoltat o bogată activitate şi în perioada următoare, prezentând lucrări de seamă până către sfârşitul vieţii sale (Când a apărut omul pe pământ şi Când a început viaţa pe pământ), în care a adus dovezi noi în favoarea darvinismului prin argumente din domeniul paleontologiei.

În Transilvania, cercetările naturaliştilor români erau în strânsă legătură cu ale acelora din România; ele au căpătat un avânt deosebit prin sprijinul „Astrei”, în sânul căreia s-a organizat o secţie ştiinţifică, preconizată în 1862 şi pusă în practică în 1877. Cel mai de seamă naturalist transilvănean din această perioadă a fost Pavel Vasici (1806-1881), care a evoluat mai mult spre o poziţie materialistă în biologie; activitatea sa s-a desfăşurat mai ales în cadrul „Astrei”, devenind preşedintele secţiei de ştiinţe naturale, ca şi în revista „Higiena şi şcoala” de la Gherla, redactată de el. Mai pot fi amintiţi naturaliştii Daniil Popovici-Barcianu de la Sibiu, primul doctor român în botanică; Artemiu Publiu Alexi, cu o activitate mai largă în perioada următoare; Constantin Nica şi Simeon Mihali, care au publicat articole în foile lui George Bariţiu.

Naturaliştii maghiari erau organizaţi în „Asociaţia muzeului ardelean”, care publica un „Anuar” încă din 1859. Printre cei mai importanţi amintim pe ornitologii Csato I., Kalman Lazar şi Otto Herman, care au contribuit la cunoaşterea păsărilor din diferite regiuni ale Transilvaniei. Către finele perioadei (1875) s-a înfiinţat la Cluj „Societatea medico-naturalistă maghiară”, cu o largă activitate. Odată cu înfiinţarea Universităţii maghiare de la Cluj, centrul cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu s-a fixat aici. Profesorul Augustin Kanitz a înfiinţat revista botanică „Magyar Ndvenytani Lapok” important mijloc de a cunoaşte flora transilvană şi mişcarea botanică internaţională. Spirit larg, a creat o atmosferă de lucru comun între botaniştii ardeleni de toate naţionalităţile; a fost în strânse legături cu colegii săi din România, de a cărei floră s-a şi ocupat. Profesorul Entz Geza a creat o şcoală zoologică, în special cu studii de protohistologie, din care au făcut parte, printre alţii, profesorii de liceu Pradi Coloman din Cluj şi I. Pungur din Zalău, toţi darvinişti.

La saşii din Transilvania, un moment important l-a constituit înfiinţarea în 1849 a societăţii naturaliste „Siebenburgischer Verein jur Naturwissenschaften.” Aceasta a publicat un organ periodic, „Verhandlungen und Mitteilungen des Siebenburgischen Vereins fur Naturwissenschaften”, care a strâns în rândul său pe toţi naturaliştii saşi. Printre membrii societăţii cităm pe Schur, Reissenberger, Capesius, fraţii M. şi K. Fuss. Eduard Bielz a fost mult timp personalitatea principală a acestei societăţi sibiene; el a publicat cărţi valoroase despre fauna Transilvaniei. Ornitologul L. Kuhn a întemeiat la Timişoara, în 1877, Muzeul de ştiinţe naturale al Banatului. Merite deosebite pentru popularizarea ştiinţelor naturii le-a avut Josef Haltrich, care, schiţând sarcina şi scopul cercetării naturii, urmărea combaterea superstiţiilor şi a analfabetismului. Deşi la început aspectul teoretic a apărut timid, după Unire însă el a luat forme precise şi cuprindea ştiinţa biologică din toate ţinuturile româneşti. La baza discuţiilor teoretice a stat darvinismul, care a înlesnit trecerea de la materialismul empirist la un „materialism conştient”.

Darvinismul a fost propagat la noi de către oamenii de ştiinţă grupaţi în jurul „Revistei ştiinţifice” şi al „Revistei contemporane”. Printre cei dintâi, I. Ghica a menţionat darvinismul în lucrarea sa Omul fizic şi intelectualul (1866), deşi păstra convingeri fideiste; George Bariţiu a ţinut o comunicare la „Societatea Academică Română”, intitulată Teoriile lui Darwin, care, cu toate rezervele sale, a dus la popularizarea darvinismului în România (1872). Peste puţin timp, Pavel Vasici trimitea aceleiaşi societăţi un important studiu în care lua atitudine hotărâtă pentru darvinism. Şi în sânul „Junimei” de la Iaşi, asociaţie culturală fără statute, darvinismul a găsit susţinători, fiind acceptat de Vasile Conta, care l-a apărat împotriva atacurilor creaţioniştilor.

În Transilvania, concepţia darvinistă a avut şi alţi adepţi, deşi atmosfera tradiţionalistă şi confesională din societăţile culturale române, maghiare şi săseşti nu era prielnică acestei concepţii. În cercurile ştiinţifice maghiare, darvinismul a fost adoptat de universitarii de la Cluj, naturaliştii Torok A. şi Entz Geza şi filozoful Fr. Mentovich. Printre saşi, medicul Friedrich Krasser, în operele sale literare, dezvăluia păreri ateiste despre lume sub influenţa darvinismului. O largă răspândire a teoriilor darviniste se făcea şi prin revistele de specialitate amintite, din România şi din Transilvania, la care trebuie adăugată „Higiena şi şcoala”, apărută către finele perioadei la Timişoara.

Dintre ştiinţele aplicate ale biologiei generale s-au dezvoltat acum ştiinţele agricole. Încă înainte de 1848 se poate constata un interes pentru răspândirea cunoştinţelor agricole. Astfel au apărut broşuri, în mare majoritate traduceri, au fost publicate numeroase articole de popularizare în diferite reviste şi calendare, s-au înfiinţat societăţi menite să aducă la cunoştinţă practicile moderne ale agriculturii, au fost trimişi bursieri să studieze în străinătate ştiinţa agriculturii. Acest interes, susţinut continuu şi accentuat, s-a mărit pe măsura dezvoltării capitalismului. Agronomul şi profesorul Ion Ionescu de la Brad, cunoscut ca revoluţionar în activitatea sa politică, este înaintaş şi în acest domeniu. Întors din emigraţie (1857), el a desfăşurat o bogată activitate publicistică prin reviste, calendare şi cărţi, susţinând metodele experimentale în agricultură.

După ce a condus Şcoala de agricultură de la San Stefano, în emigraţie, a întemeiat la Brad, judeţul Roman, o şcoală particulară de agricultură pentru fiii de ţărani. În anii 1866-1869 el a publicat trei mari monografii despre agricultura din judeţele Dorohoi, Mehedinţi şi Putna, care conţin date informative foarte interesante şi mai ales îndrumări preţioase pentru cultivarea pământului, precum şi observaţii critice cu privire la aplicarea reformei agrare din 1864. Pe când se găsea la Constantinopol ca exilat, Ionescu de la Brad a publicat lucrarea Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja (1850), în care vorbeşte, între altele, şi despre exploatarea pădurilor şi a lacurilor, despre agricultura pastorală. A fost membru corespondent şi apoi membru onorar al Academiei Române.

P.S. Aurelian (1833-1909), agronom şi economist, a avut de asemenea o activitate organizatorică şi publicistică bogată în domeniul agronomiei. Lui i s-a datorat organizarea Şcolii superioare de agronomie de la Herăstrău, al cărei director a fost în primii ani. A fost autorul unui manual de agricultură.

Ştiinţele medicale

Ştiinţele medicale s-au dezvoltat tot ca urmare a noilor condiţii materiale create: dezvoltarea centrelor urbane cu populaţie deasă, aglomerări de oameni în întreprinderile industriale, situaţia sanitară creată prin intensificarea schimbului. Acum s-a urmărit aplicarea principiilor de organizare sanitară modernă, răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice şi organizarea învăţământului superior, dezvoltarea activităţii ştiinţifice medicale. Şi în acest domeniu exista o tradiţie prin încercările anterioare anului 1848, îndeosebi ale celor grupaţi la „Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi”.

În timpul revoluţiei din 1848 împrejurările n-au fost favorabile unei organizări a sănătăţii publice aşa cum se dorea; în epoca Unirii însă s-au făcut realizări importante prin înfiinţarea de noi spitale şi prin reorganizarea celor vechi, un rol de seamă jucându-l medicul Carol Davila (1828-1884). S-a înfiinţat Şcoala ostăşească de mică chirurgie de la Mihai Vodă, prin unificarea a două şcoli de medicină elementară (1855), şi Şcoala naţională de medicină şi farmacie (1857), la Bucureşti. La Iaşi, prin stăruinţele dr. Negură, s-a deschis un curs elementar de medicină (1859).

În aceeaşi perioadă s-a înfiinţat Facultatea de medicină de la Bucureşti, prin transformarea vechii Şcoli naţionale de medicină şi farmacie (1869). Numeroşi profesori s-au distins prin lucrări ştiinţifice: chirurgii Nicolae Turnescu şi C. Dumitrescu Severeanu, psihiatrul Alexandru Suţu, igienistul Iacob Felix, interniştii Zaharia Petrescu şi Alexandru Marcovici şi alţii. Dr. Nicolae Negură a fost primul om de ştiinţă român care s-a manifestat ca un materialist conştient, susţinând că în lume nu există decât materia în mişcare; deşi concepţia sa materialistă are limite, fiind de caracter mecanicist, ea cuprinde totuşi şi unele elemente dialectice.

Dr. Alexandru Suţu a dezvoltat o bogată activitate publicistică, militând pentru depăşirea dogmatismului spiritualist în medicina românească; el condamna speculaţiile spiritualiste care explicau fenomenele biologice inventând forţe misterioase vitale. Susţinător al dezvoltării ştiinţei medicale, dr. Nicolae Creţulescu s-a distins prin organizarea de societăţi cu rostul popularizării ştiinţei. Din iniţiativa sa a luat naştere „Societatea de ştiinţe naturale” şi tot el a sprijinit înfiinţarea societăţii ştiinţifice „Ateneul Român”, fiind şi unul dintre membrii Societăţii Academice Române.

Pe lângă societăţile medicale au apărut revistele „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti din Principatul Moldovei”, scoasă de C. Vârnav, „Monitorul medical”, „Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor”. Una dintre cele mai vechi publicaţii a fost „Medicul român” (1859), care a depăşit publicaţiile de popularizare de până atunci. Mulţi dintre medici au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor biologice, fiind entuziaşti propagatori ai darvinismului. În domeniul medicinii s-au ocupat mai mult de studiul şi tratamentul bolilor interne, de tratamentul chirurgical al traumatismelor etc.

În Transilvania s-au format asociaţii ştiinţifice ale medicilor şi farmaciştilor, în cadrul cărora se ducea o luptă ideologică între concepţiile reacţionare, idealiste, şi cele progresiste, materialiste; cea mai însemnată asociaţie a fost „Asociaţia medicală din Transilvania” („Erdelyi orvosi egyesulet”), înfiinţată înainte de 1848. S-a dezvoltat şi activitatea medico-organizatorică, dar condiţiile create de burghezie nu erau dintre cele mai bune; numărul medicilor şi spitalelor în mediul rural era cu totul insuficient; un medic revenea la 21.000 de locuitori. În 1872 vechea şcoală de chirurgie de la Cluj s-a transformat în facultate de medicină, cu limbă de predare maghiară.

Printre medicii români de seamă s-au numărat Simion Ramonţai, Anastasie Sandor şi chirurgul Martin Vrajdu, participant la revoluţia din 1848; Ion Sebeni-Sibineanu şi Dimitrie Culcer au trecut în Ţara Românească, primul participând la revoluţia din 1848. Participanţi la revoluţia din Transilvania şi medici cunoscuţi au fost şi maghiarii Szilagyi Miklos, autor de lucrări asupra balneologiei, stomatologul Leszai Daniel; chirurgul B.A. Pattantyus, care a introdus narcoza cu eter în chirurgie, şi Oroszhegyi Jozsa, care a trecut apoi la Bucureşti, militând pentru apropierea româno-maghiară.

O largă activitate medicală şi culturală au dezvoltat o serie de medici saşi, printre care Wilhelm Knopfler, chirurg şi oftalmolog, Josef Greissing de la Braşov, Ludwig Sigmund, membru a numeroase societăţi ştiinţifice străine, Eduard Gurstbeth, medic istoriograf; Frantz Rissdorfer, care împreună cu Georg Gross şi Robert Karl Hintz au trecut în România, ultimii doi participând la războiul de independenţă. Ştiinţele umanistice s-au dezvoltat într-o măsură corespunzătoare noilor prefaceri ale societăţii, fără a ajunge la interpretarea materialistă a fenomenelor la care se ridicau ştiinţele naturii; totuşi deseori luau un aspect progresist, prin faptul că ajutau la lupta împotriva feudalismului şi a resturilor acestuia. Numai în ajunul războiului pentru independenţă au început să fie cunoscute în România unele din lucrările marxiste.

Ştiinţele economice

În domeniul ştiinţelor economice s-a reflectat lupta dintre cele două forţe sociale dominante: moşierimea şi burghezia comercială, pe de o parte, interesate în menţinerea caracterului agrar al ţării, şi burghezia industrială, pe de altă parte, interesată în dezvoltarea industriei. Economiştii care militau pentru a perpetua o Românie „eminamente agricolă” îmbrăţişau concepţia liber-schimbismului, în timp ce exponenţii burgheziei industriale, care luptau pentru dezvoltarea unei industrii naţionale proprii, se declarau partizani ai protecţionismului.

O caracteristică a perioadei stă şi în colaborarea apropiată a economiştilor români din toate provinciile, colaborare determinată de lupta împotriva orânduirii feudale şi pentru formarea statului naţional independent necesar dezvoltării mai intense a capitalismului. Ea s-a manifestat sub diferite forme, exprimându-se prin circulaţia de idei, prin schimb de persoane dintr-o provincie în alta, tipărituri în altă provincie, răspândirea reciprocă de cărţi.

Ion Ghica din Ţara Românească ţinuse încă înainte de 1848 cel dintâi curs de economie politică la Academia Mihăileană din Iaşi; moldoveanul Ion Ionescu de la Brad a venit la Bucureşti în 1848 şi a publicat numeroase articole cu conţinut social-economic în presa revoluţionară. Presa din Transilvania, în special cea condusă de George Bariţiu, publica articole cu cuprins social-economic ale lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Dionisie Pop Marţian - transilvănean stabilit la Bucureşti -, ca şi P.S. Aurelian. Concepţii asemănătoare cu acelea ale unora sau altora dintre economiştii români aveau şi economiştii maghiari şi saşi din Transilvania, angajaţi în lupta împotriva feudalismului.

Cele mai înaintate opinii din această epocă s-au datorat istoricului Nicolae Bălcescu, care a făcut în lucrările sale o profundă analiză a relaţiilor de producţie din trecutul poporului român, ajungând la concluzii revoluţionare. Studiind originea proprietăţii şi a rentei feudale în Principatele Române, el a dezvăluit contradicţiile societăţii iobăgiste şi a cerut desfiinţarea relaţiilor de producţie feudale. El şi-a dat seama de necesitatea dispariţiei orânduirii feudale, aşa cum a dispărut şi orânduirea sclavagistă. Dar această schimbare, arăta el, nu se putea face spontan, ci trebuia înfăptuită prin acţiunea revoluţionară a ţărănimii. Cu aceeaşi profunzime de gândire, Bălcescu a constatat că renta feudală era rezultatul muncii neplătite: „prisosul de valoare” smuls prin nedreptate de către boieri de la ţărani.

Consideraţiile lui Nicolae Bălcescu asupra valorii, preţului, banilor, creditului şi altor categorii economice deşi limitate de interesele de clasă ale ţărănimii” pe care el le promova, constituie, un aport preţios la îmbogăţirea elementelor ştiinţifice din gândirea economică premarxistă din România. De pe aceleaşi poziţii progresiste a scris Ion Ionescu de la Brad în cele mai variate domenii: economie agrară, finanţe, statistică. El a luat poziţie împotriva legilor antiţărăneşti aduse de guvernele burghezo-moşiereşti, între care şi legea învoielilor agricole, pe care a atacat-o în Dările de seamă către alegătorii colegiului IV, în calitatea sa de deputat ales al ţărănimii, considerând-o drept mai reacţionară decât prevederile Regulamentului organic.

Ion Ionescu de la Brad a fost un partizan înflăcărat al îmbinării teoriei cu practica, al folosirii metodelor agrotehnice înaintate în agricultură. În domeniul financiar, el a susţinut modernizarea aparatului fiscal şi aşezarea întregului sistem de credit şi financiar pe baze mai înaintate. S-a situat însă pe o poziţie moderată în soluţiile date şi în atitudinea luată faţă de unele probleme ale vremii sale. De pildă, a manifestat neîncrederea în dezvoltarea industrială a ţării, idealizarea proprietăţii mici ţărăneşti etc.

Convingeri înaintate în domeniul economiei politice a avut şi George Bariţiu. El a arătat că proprietatea feudală genera exploatarea unei clase de către alta, asigurând aristocraţiei monopolul puterii. După înfăptuirea reformei agrare în Transilvania, care s-a datorat luptei maselor, confundând orânduirea feudală cu resturile feudale, el credea că nu s-a lichidat în fond feudalismul, deoarece reforma s-a făcut prin despăgubirea nobililor şi nu fără „dezdăunare”. Anunţând pe Gherea, el a pus cel dintâi în circulaţie ideea neoiobăgiei. Ca exponent al gândirii economice burgheze înaintate pe vremea aceea, Bariţiu susţinea necesitatea dezvoltării industriei, a comerţului, a creditului etc. şi revendica pentru aceasta o politică economică corespunzătoare.

Studii de economie politică a scris şi Ion Ghica. Idealist, el concepea societatea ca rezultat al unui factor spiritual înnăscut, sociabilitatea, proprie tuturor oamenilor; solidaritatea dintre membri şi grupurile societăţii ar fi condiţia propăşirii sociale, guvernată de „legea perfectibilităţii”, adică îmbunătăţirea treptată a vieţii sociale prin acordul tuturor membrilor societăţii, convinşi pe calea ştiinţei, în asemenea condiţii, el justifica exploatarea capitalistă, deoarece găsea o legătură strânsă între bogat şi sărac, „unul este munca şi celălalt capitalul... Cele mai multe din lucrările şi din industriile de azi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost bogatul”. Mai târziu, Ghica a fost adeptul liberului-schimb în România. Un merit printre economiştii vremii l-a avut Enric Winterhalder, participant la revoluţia din 1848 şi colaborator al lui C.A. Rosetti. Câtăva vreme partizan al liberului-schimb, interesele burgheziei pe care le reprezenta l-au făcut să se pronunţe şi pentru dezvoltarea industriei.

Dionisie Pop Marţian (1829-1865), exponent al burgheziei interesate în dezvoltarea industriei, a publicat numeroase lucrări economice cu largă circulaţie în epocă, apreciate şi astăzi pentru valoarea lor documentară, printre care periodicele Anale economice (1860-1864) şi Anale statistice (1860-1869). A desfăşurat o prodigioasă activitate, cu toată scurta sa viaţă. Alături de Ion Ionescu de la Brad, activează pe linia întemeierii şi organizării unei statistici economice sistematice în România. El a luat atitudine împotriva rânduielilor feudale, combătând clasa moşierilor şi situându-se între partizanii împroprietăririi ţăranilor. Dionisie Pop Marţian a fost un susţinător pasionat al dezvoltării industriei naţionale, pentru care, în lucrările sale, solicita insistent stimularea şi apărarea ei de concurenţa străină prin măsuri protectoare.

În aceeaşi ordine de idei a independenţei naţionale economice, el se declara pentru adoptarea unei monede proprii româneşti, înfiinţarea de instituţii de credite române. Una dintre lucrările sale, Economia socială, influenţată de concepţiile economiştilor germani, poate fi considerată printre primele lucrări din literatura română de economie politică teoretică. D. Pop Marţian a înfiinţat statistica în Ţara Românească, fiind numit şef al Biroului statistic permanent printr-un decret al domnitorului Cuza, odată cu Ion Ionescu de la Brad pentru Moldova.

Petre S. Aurelian este mai cunoscut ca economist decât ca agronom. În lucrările sale, printre care se pot cita mai importante Catechismul economiei politice şi monografia economică a României intitulată Terra nostra, el s-a situat pe poziţii progresiste, fără să poată ajunge la o înţelegere a esenţei societăţii capitaliste. Dorind, în primul rând, binele ţărănimii şi ridicându-se împotriva concentrării producţiei industriale, care după el n-ar corespunde „tendinţelor democratice ale societăţii moderne”, P.S. Aurelian cerea, în prima parte a activităţii sale, descentralizarea industriei la sate, muncitorii din fabrici ocupându-se şi cu agricultura. Teza privind importanţa introducerii tehnicii în agricultură a constituit în acel moment o afirmaţie curajoasă; el credea că prin introducerea acesteia nu se va mai oprima muncitorul şi, în acelaşi timp, nici solul nu se va epuiza.

P.S. Aurelian a desfăşurat o largă activitate politică; în sânul Partidului Liberal s-a situat la aripa stingă, ajungând ministru şi chiar prim-ministru către finele veacului. Spre deosebire de alţi economişti români, care nu studiau decât problemele economice ce se puneau în Occident, el a studiat şi problemele economice din Rusia, ţară pe care a vizitat-o şi despre care a scris lucrarea Câteva pagini din economia rurală a Rusiei. Mai mult ca oricare alt economist, după 1878 el a militat intens pentru dezvoltarea unei industrii naţionale, în folosul burgheziei în creştere.

B.P. Hasdeu a fost şi un economist militant în studiile şi articolele publicate mai ales în gazeta „Traian” (1869-1870) şi în revista „Columna lui Traian” (1870-1877), al căror redactor era. Partizan al protecţionismului, el s-a pronunţat contra formulei puse în circulaţie de liber-schimbiştii exponenţi ai moşierimii, „România, ţară eminamente agricolă”, cerând dezvoltarea industriei ca mijloc al eliberării naţionale în domeniul economiei. Mergând pe o cale asemănătoare, A.D. Xenopol, într-o serie de articole şi studii publicate separat în anii 1876-1878, strânse în 1879 în volumul Studii economice, s-a declarat partizan al dezvoltării industriei naţionale cu ajutorul statului.

În opoziţie cu literatura economică progresistă a apărut şi o literatură potrivnică, reprezentată de ideologii marii proprietăţi funciare. Economiştii moşierimii susţineau teoria ţării „eminamente agricole”, mult dezbătută mai ales în epoca reformei agrare; ei pretindeau că numai proprietatea mare era capabilă să practice cu succes cultura cerealieră. În acelaşi timp ei se împotriveau industrializării ţării şi politicii protecţioniste. Teoretician mai cunoscut al moşierimii, profesorul Ion Strat pretindea că industria se va putea dezvolta numai atunci când populaţia din România va creşte atât de mult, încât întinderea pământului ar deveni insuficientă pentru hrănirea locuitorilor.

Ştiinţele filozofice

În această perioadă s-au constituit în gândirea românească curentele filozofice ale materialismului şi unele forme de pozitivism. Caracteristica pozitivismului acestei perioade era îmbinarea unor teze materialiste inspirate de ştiinţele în dezvoltare cu o concepţie generală idealistă. Influenţa pozitivismului s-a remarcat prin punerea de probleme gnoseologice în lucrările unor naturalişti. Răspândirea ideilor ştiinţifice a avut ca rezultat victoria concepţiei laice asupra celei teologice şi pregătirea unei concepţii materialiste asupra lumii. Un rol important l-au jucat universităţile nou create şi societăţile ştiinţifice.

Lupta dintre tabăra progresistă şi cea retrogradă din timpul domniei lui Cuza a ridicat pe primul plan problema religiei în legătură cu problema secularizării averilor mănăstireşti. Evenimentul politic al venirii la tron a dinastiei Hohenzollern a provocat o schimbare şi în viaţa ideologică a ţării. Coaliţiei burghezo-moşiereşti îi corespundea teoria idealistă, reacţionară. Acum s-au distins clar două tendinţe fundamentale: idealismul şi materialismul, angajate într-o vie luptă teoretică.

Idealismul se afirma sub două forme: idealismul teologic precum şi idealismul eclectic patronat de Maiorescu şi de şcoala sa. Materialismul se distingea prin două faze evolutive: materialismul naturaliştilor şi materialismul metafizic al lui Conta. Idealismul corespundea intereselor de clasă ale coaliţiei burghezo-moşiereşti care se instalase la putere: deci va susţine regimul şi va combate teoriile materialiste. Materialismul exprima poziţia aripii de stânga a burgheziei şi a maselor muncitoare de la oraşe şi sate, interesate în răsturnarea oligarhiei burghezo-moşiereşti şi în dezvoltarea ştiinţei.

Expresia organizată a idealiştilor reacţionari a constituit-o asociaţia „Junimea” din Iaşi, grupare literară-culturală conservatoare, al cărei conducător a fost profesorul şi politicianul Titu Maiorescu, cu organul publicistic „Convorbiri literare”. Sub aspect doctrinar, curentul junimist se limita la câteva idei generale, iar sub aspect filozofic la un eclectism bazat pe formalism. Aceasta cu privire la linia generală a Junimii, determinată de conducerea reacţionară. Trebuie remarcat că în sânul Junimii, au activat câtva timp şi elemente progresiste, gânditori materialişti ca Vasile Conta, sau cu elemente materialiste în gândirea lor filozofică ca A.D. Xenopol, Gheorghe Panu; dar nu ei au dat caracteristica societăţii.

Junimiştii susţineau că formele burghezo-democratice din viaţa socială a ţării nu aveau o bază proprie, ci reprezentau forme importate din Apus, care trebuiau supuse criticii pentru a se corecta nepotrivirea dintre forma şi fondul vieţii sociale româneşti. Aşa-zisa lor imparţialitate acoperea atitudinea reacţionară împotriva inovaţiilor democratice pe care le cerea însuşi progresul economic. Titu Maiorescu (1840-1917), profesor de filozofie, unul dintre conducătorii politici ai Junimii, ministru şi apoi şef de guvern conservator, şi-a impus concepţiile sale pe baza autorităţii înaltelor funcţii pe care le-a deţinut, ajutându-se de un bagaj destul de larg de cunoştinţe filozofice. Cerea drept îndatorire oamenilor de gândire supunere faţă de ordinea existentă, devotament faţă de dinastie; a urât socialismul şi a susţinut necesitatea reprimării răscoalelor ţărăneşti din 1907.

El proclama ideea cosmopolită a unei culturi de oameni „superiori”, cărora le-ar fi dat să se bucure de toate roadele inteligenţei şi să introducă formele noi în viaţa reală. În domeniul esteticii, Maiorescu considera că arta prezintă reflexul unei lumi închipuite. Activitatea lui culturală are însă şi o latură pozitivă, exprimată prin recomandarea ca literaţii şi artiştii să aibă şi o cultură generală corespunzătoare, iar oamenii de ştiinţă să-şi însuşească metodele de cercetare europene ale timpului său. Combătând latinizarea artificială a limbii T. Maiorescu a contribuit la dezvoltarea limbii literare române.

Teoriile filozofice şi politice ale lui T. Maiorescu au fost combătute de la enunţarea lor de vechii şi noii gânditori progresişti; Bolliac a demascat semnificaţia reacţionară a doctrinei estetice maioresciene chiar de la apariţia revistei „Convorbiri literare”. El a acuzat revista junimistă că urmărea „să adoarmă o societate întreagă” printr-o literatură necorespunzătoare. „Amar acelora - scria el - care deturna poezia din calea ei şi vor s-o facă instrument al moliciunii sufletelor!”. La rândul său, Hasdeu scria că Maiorescu întruchipează „tot ce-i mai antinaţional într-o păcătoasă unire cu tot ce-i antidemocratic”; însuşi Xenopol va înfiera cosmopolitismul ideologic al lui Titu Maiorescu. Marii scriitori ai epocii - Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici -, chiar dacă au fost membri ai Junimii, n-au fost adepţi ai ideologiei maioresciene şi au luptat pentru o literatură vie, realist-critică.

Curentul materialist s-a fundamentat prin sistemul de gândire filozofic al lui Conta, luând o formă superioară. Vasile Conta (1845-1882), profesor la facultatea de drept a Universităţii din Iaşi, apoi ministru, cu oarecare scăderi în activitatea sa politică, a fost un profund gânditor. În operele sale principale - Teoria fatalismului (1875-1876), Teoria ondulaţiunii universale (1876-1877), Originea speciilor (1877) şi Încercări de metafizică (1879) - Conta a generalizat teoriile ştiinţifice cunoscute până la el, ajungând la vederi filozofice originale, expuse cu o mare claritate şi putere de convingere. El afirmă existenţa obiectivă a lumii sub forma ei materială, stabilind o unitate indestructibilă între materie şi mişcare. În lume nu există decât materie, care se mişcă şi se schimbă în spaţiu şi în timp, ascultând de legi „fatale” (termen prin care Conta înţelegea caracterul imuabil al legilor).

În procesul metamorfozei materiei se manifestă forţe cu acţiune divergentă, a căror interacţiune dă naştere formelor evolutive, adică fenomenelor; aceasta este teoria ondulaţiei universale. Originalitatea lui Conta faţă de concepţiile materialiste anterioare a stat în faptul că, pe lângă afirmarea că constituirea echilibrului între forţele principale nu înseamnă o oprire a mişcării materiei, el a elaborat teoria întipăririlor, în sinteza materialistă, a descoperirilor ştiinţifice din vremea sa. Conform teoriei ondulaţiei universale, fenomenele parcurg o curbă cu două laturi: una suitoare şi alta coborâtoare, asigurând perpetua mişcare. Teza sa principală, enunţată în afirmaţia că „undele” sunt trepte ale evoluţiei, denotă caracterul progresiv al evoluţiei. Conta a considerat că legea generală de mişcare are valabilitate universală, în natură cât şi în societate. El recunoaşte existenţa unui substrat material al vieţii psihice: sufletul este o funcţiune a materiei, conştiinţa o expresie intelectuală a existenţei; cunoaşterea umană este inepuizabilă, la fel ca lumea pe care o reflectă.

Vasile Conta a jucat un rol important în clarificarea gândirii contemporanilor săi; el a contribuit la eliberarea conştiinţei maselor de idealism şi teism. Prin aceasta el a pregătit terenul pentru pătrunderea gândirii filozofice marxiste. În domeniul social, Conta susţinea existenţa cauzalităţii. Pe când era la studii în străinătate a cunoscut mişcarea socialistă. Conta a creat un curent materialist, de luptă împotriva misticismului, îndeosebi printre tineri, dintre care unii vor păşi spre mişcarea socialistă. A fost adept al teoriei organiciste a societăţii. Concepţia sa asupra vieţii sociale a evoluat însă spre reacţionarism, mai ales după ce politiceşte s-a încadrat regimului, fiind şi ministru al învăţământului.

Pe poziţii materialiste combative s-a situat naturalistul Ştefan C. Michăilescu (1846-1899), ignorat complet de istoricii burghezi. El s-a ridicat la concepţia materialismului filozofic, depăşind pe ceilalţi oameni de ştiinţă români contemporani; ateist şi republican, el s-a situat la aripa stingă a gânditorilor burghezi din a doua jumătate a secolului trecut. Deşi activitatea sa didactică şi ştiinţifică s-a desfăşurat mai mult în cea de-a doua perioadă a istoriei moderne, chiar din primele sale studii, publicate în revista „Societatea pentru învăţătura poporului român” (1869-1875), s-au distins părerile sale prin explicarea materialistă a fenomenelor naturii. În alte articole şi în numeroase conferinţe, el a popularizat ştiinţa, arătându-i importanţa în dezvoltarea societăţii, luând atitudine critică împotriva idealismului. Aceste articole - vreo 40 la număr - constituie o adevărată enciclopedie, după expresia unui contemporan, cuprinzând domenii variate de la fizica cosmică la ştiinţa aplicată.

Trecând la aprecieri filozofice, Michăilescu a combătut agnosticismul; deşi la început a fost adept al pozitivismului, al cărui caracter idealist nu l-a putut distinge, el a evoluat către poziţii materialiste, afirmând posibilitatea ştiinţei şi filozofiei de a cunoaşte lumea. S-a ridicat împotriva obscurantismului. „Nu există nici o fiinţă supranaturală capabilă a lucra asupra naturii” - afirma el într-un articol din „Revista contemporană” (1873). A criticat pe biologii care puneau forţe misterioase la baza fenomenelor naturii. „Astăzi nu mai căutăm raţiunea fenomenelor în afară de materie”, afirma Michăilescu într-una din lucrările sale cele mai importante. Michăilescu a fost un militant, demascând idealismul drept ideologia exploatatorilor; el a combătut deopotrivă pe Paul Janet, unul dintre şefii şcolii spiritualiste franceze, ca şi pe traducătorul acestuia în limba română. Michăilescu admitea războaiele de eliberare a popoarelor şi a susţinut cu entuziasm războiul pentru independenţă. În studiile sale cu caracter sociologic şi-a arătat admiraţia faţă de revoluţia franceză din 1789; a justificat Comuna din Paris (într-un articol din „Revista contemporană”).

Lupta dintre materialism şi idealism s-a desfăşurat şi printre gânditorii germani şi maghiari din Transilvania. Filozofii saşi Friedrich Geltch, Heinrich Neugeboren şi Ludwig Korodi au luat poziţie împotriva „ideilor înnăscute”, cerând înlăturarea speculaţiilor cu noţiuni fără reprezentări clare. Geltch îndeosebi a arătat necesitatea de a se construi un sistem filozofic pe baza solidă a senzaţiilor şi percepţiilor umane ale lumii materiale. Cel mai de seamă reprezentant transilvănean maghiar al materialismului premarxist a fost Mentovich Ferenc (1819-1879). Mult răspândite au fost ideile moniste, care încercau să facă o legătură între idealism şi materialism şi să lase, după concepţia greşită a filozofilor burghezi, să dispară antagonismele dintre aceste două concepţii filozofice. Dar şi acest monism n-a fost pe placul reprezentanţilor ideologiei reacţionare dualiste în frunte cu Karl Capesius, susţinut de marea burghezie germană - evanghelică şi catolică - din Transilvania şi Banat.

Ştiinţele pedagogice

Mişcarea pedagogică, care luase un avânt încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a continuat cu succes şi în perioada de după 1848. Orientarea progresistă, democrată şi naţională, ilustrată de Eliade-Rădulescu, P. Poenaru, Gr. Pleşoianu, a fost continuată şi dezvoltată de Nicolae Bălcescu, exponentul pedagogiei progresiste a generaţiei de la 1848. Literatura pedagogică s-a îmbogăţit cu lucrări influenţate de literatura pedagogică franceză şi germană şi cu primele lucrări originale (A. Velini, Simion Bărnuţiu, G. Costaforu). Costaforu, directorul şcolilor publice, după o călătorie în străinătate, a scos în 1860 lucrarea sa menţionată Studii asupra instrucţiunii publice în unele din statele cele mai înaintate ale Europei, în care arăta necesitatea de a se împrumuta sisteme pedagogice din Apus, fără a copia aidoma. „Să imităm cu recunoştinţă, dar fără servilism”, spunea el.

Cu cât însă noul stat român se încadra în sistemul capitalist, în pedagogie pătrundeau din ce în ce mai pronunţat idei şi practici din Apus. Sistemul pedagogic influent în România a devenit acela al pedagogului german I. F. Herbart, care promova ideea că ordinea existentă în stat trebuia menţinută cu stricteţe. Herbartianismul a pătruns mai întâi în Transilvania şi de acolo a fost introdus şi în vechea ţară. Herbartianismul a putut pătrunde uşor, pentru că a fost susţinut de regimul burghezo-moşieresc, pe care îl servea prin formarea omului ascultător; caracteristicile sale sunt dogmatismul, gândirea schematică, formalismul în predare.

Împotriva herbartianismului s-au ridicat de pe poziţii diferite, profesori şi oameni de cultură progresişti, pătrunşi de luminismul raţionaliştilor: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, I. Creangă, V. Conta, I. Ionescu de la Brad. Cunoscători ai vieţii sociale de la noi, ei se inspirau din principiile pedagogice clasice, urmărind să le aplice fie în profesiunea lor (Mihai Eminescu câtva timp revizor şcolar, I. Creangă ca învăţător şi autor de manuale, I. Ionescu de la Brad ca director al unei şcoli de agricultură), fie prin studii şi articole.

În privinţa metodei de predare a limbii se folosea metoda fonetică, răspândită mai întâi în Muntenia şi, după 1850, în Moldova prin stăruinţele lui V.A. Urechia. I.P. Eliade, în lucrarea sa Elemente de pedagogie şi metodologie (Bucureşti, 1868), susţinea metoda fonetică, superioară acelei prin silabisire, care nu putea să dezvolte spiritul creator al copilului. I. Creangă a întocmit cel dintâi abecedar bazat pe metoda fonetică; în 1868 a scos lucrarea Metodă nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei l-a primare, cerând ca citirea să se înveţe împreună cu scrierea, în mod intuitiv şi după sistemul fonetic. O nouă lucrare a sa din 1876 a fost elogios apreciată de Mihai Eminescu, care socotea metoda „fonetară” ca un mijloc de realizare a unui învăţământ viu, atractiv, opus sistemului vechi ce se baza pe mecanismul memorizării. Noua metodă a fost susţinută şi de Societatea pentru învăţătura poporului român. În Transilvania, această metodă a fost introdusă de V. Petri, autorul unui abecedar.

Ştiinţele juridice

Primele noţiuni ştiinţifice în domeniul juridic au fost expuse la catedrele celor două facultăţi de drept: Iaşi (1856) şi Bucureşti (1859), unde profesau jurişti legaţi de viaţa politică a ţării. Realizările legislative impuse de dezvoltarea economică n-ar fi fost posibile dacă cultura juridică nu s-ar fi găsit la un anumit nivel de dezvoltare. În lupta antifeudală, în lupta pentru Unire şi pentru organizarea statului naţional, cultura juridică a ocupat un loc de seamă, luând forme noi, caracteristice orânduirii burgheze: regimul de egalitate formală, înlocuirea justificării religioase a ordinii existente printr-una de factură naţionalist-juridică, ceea ce constituia un progres faţă de formele juridice anterioare. Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au pus problema cunoaşterii vechilor instituţii juridice la români, pentru a ajuta la lămurirea problemelor juridice ale epocii lor în spirit progresist. Astfel, în combaterea tezelor boierimii reacţionare cu privire la chestiunea ţărănească, reformatorii au trebuit să recurgă la toate resursele culturii juridice.

Şcoala juridică formată de Simion Bărnuţiu, la facultatea de drept a Universităţii din Iaşi şi caracterizată prin propagarea instituţiilor republicane romane şi a naţionalismului, a continuat să dăinuiască şi după moartea întemeietorului ei, dispărând complet abia în cursul celei de-a doua perioade a istoriei moderne a României. Cultura juridică oficială se desfăşura în câteva publicaţii: „Gazeta tribunalelor” (1860-1864), „Curierul judiciar”, „Dreptul”, organul Asociaţiei juridice; apoi în discursurile de deschidere a anului judecătoresc la Curtea de Casaţie, printre care se pot menţiona răsunătoarele expuneri ale lui Alexandru Papiu-Ilarian; în unele lucrări de istoria dreptului (printre cele mai vechi studiul lui Vasile Conta, profesor de drept civil, asupra izvoarelor Codului Calimah).

Între anii 1867 şi 1870 au apărut lucrările lui Simion Bărnuţiu: Dreptul public al românilor, Dreptul naturale privat şi Dreptul naturale public; lucrări în care se afirma dreptul poporului român de a-şi alege conducători din rândurile sale, se combătea ideea aducerii unui prinţ străin şi se milita pentru crearea unor instituţii republicane şi democratice. Puţin mai înainte Vasile Boerescu publica Explicarea condicei comerciale române, Alexandru Aman, Logica judecătorească, G. Costaforu, Magazinul judecătoresc.

Istoriografia

Istoriografia s-a dezvoltat în această perioadă, adepţii ei urmărind ca din studiul trecutului să găsească căile pentru orientarea luptei de eliberare naţională. Istoricii democraţi şi revoluţionari de la 1848 au adus o nouă concepţie asupra istoriei, care, pentru întâia oară în istoriografia română, se apropia de concepţia ştiinţifică asupra istoriei; în acelaşi timp ei au iniţiat publicarea izvoarelor istoriei naţionale. Opera istorică a lui Nicolae Bălcescu, de care ne-am ocupat şi în prima parte a capitolului, este mai avansată. În lucrarea sa de analiză economică, dar de cuprins istoric, Question economique des Principautes danubiennes (1850) şi în aşa-zisa introducere la marea sa lucrare Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, publicată postum de Alexandru Odobescu, el a schiţat o sinteză a istoriei României. Bălcescu a fost primul istoric român care, întemeiat pe documente, a arătat evoluţia feudalismului la români de la obştea liberă la legarea de pământ a ţăranilor, zdrobind justificarea proprietăţii feudale.

Bălcescu afirma că poporul român a trăit la început o viaţă de ţărani liberi, cu proprietate individuală şi obştească, domnul şi boierii formându-şi, după întemeierea voievodatelor, proprietăţi mari prin despuierea ţăranilor moşneni, prin robirea lor. Înrobirea ţărănimii a slăbit forţa de rezistenţă a Moldovei şi Ţării Româneşti în faţa pericolului otoman. Domniile fanariote au adus, după Bălcescu, o îngrădire a puterii boiereşti, o slăbire a şerbiei, deşi exploatarea se intensifica. După răscoala lui Tudor Vladimirescu, lupta contra boierimii s-a accentuat, pregătind revoluţia din 1848, care a încercat democratizarea statului, reorganizarea proprietăţii.

Cu privire la istoria lui Mihai Viteazul, Bălcescu a indicat chiar de la început scopul politic al acestei lucrări: „Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea”. Cartea era deci o armă de luptă pentru independenţa naţională şi unirea politică. Bălcescu şi Kogălniceanu au fost printre cei dintâi istorici care au publicat izvoare istorice, operă continuată şi dezvoltată în această perioadă.

Alexandru Papiu-Ilarian a publicat Tezaur de monumente istorice pentru România (1862-1864), cu o tehnică asemănătoare colecţiilor similare din străinătate; episcopul Melhisedec a publicat primele ediţii de izvoare slavoneşti, iar August Treboniu Laurian ultimul volum al Magazinului istoric pentru Dacia. Bogdan-Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907) este figura dominantă a epocii prin erudiţia şi profunzimea bogatei sale activităţi ştiinţifice. El rămâne în istoriografia română cu un prim mare merit: este cel dintâi istoric care a publicat, în Archiva istorică a României, documente slave şi izvoare ruseşti, poloneze şi sârbeşti privitoare la istoria noastră.

În 1865 el a tipărit Ion Vodă cel Cumplit, iar în 1873-1874 Istoria critică a românilor; prima e o monografie în care se scoate în relief caracterul popular şi naţional al domniei lui Ion Vodă; a doua se referă la problemele de bază ale întemeierii Principatelor, în care a combătut mitul descălecatului. Foarte documentat în analiza izvoarelor naţionale şi străine, cu o bogată putere de reconstituire a trecutului istoric, Hasdeu a continuat în parte concepţia democratică a predecesorilor săi paşoptişti. El a urmărit lupta poporului pentru eliberarea naţională şi în acelaşi timp încercările ţăranilor de a scăpa de şerbie, dar într-un chip mai puţin insistent şi mai puţin ştiinţific decât Nicolae Bălcescu, deşi cu mai multă erudiţie.

O contribuţie meritorie, ca istoric şi editor de documente, a adus C.D. Aricescu, care s-a ocupat de evenimentele epocii contemporane cu el. Participant la revoluţia din 1848, el a păstrat dragostea pentru popor şi devotament pentru ideile înaintate. Ca istoric, fără a aprofunda cercetarea faptelor, a avut meritul de a fi cel dintâi istoric al răscoalei din 1821; în monografia Istoria Câmpulungului s-a călăuzit după concepţia lui Bălcescu asupra istoriei, cum însuşi arăta. Ca şi Bălcescu, el caracteriza mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu drept „naţională şi democrată”.

Tot în domeniul istoriei s-au publicat în această perioadă Cronica românilor şi a mai multor neamuri a lui Gheorghe Şincai (Iaşi, 1853) şi Istoria generală a Daciei a lui Dionisie Fotino tradusă de George Sion. Izvoare istorice au apărut şi în unele periodice, ca „Buciumul”, „Românul” etc. În 1872 s-a început, din iniţiativa Societăţii Academice Române, publicarea operei complete a lui Dimitrie Cantemir după manuscrisele originale. În domeniul arheologiei s-au pus bazele primelor cercetări la nivelul arheologiei europene din acea vreme şi a primelor colecţii muzeistice, care s-au adunat în Muzeul de antichităţi, înfiinţat în 1864. Cezar Bolliac a dat câteva studii de caracter mai mult diletant. Întemeietorul disciplinei arheologice a fost însă Alexandru Odobescu, cel dintâi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti şi cel dintâi director al Muzeului de antichităţi.

Istoriografia transilvăneană a înregistrat în această perioadă progrese deosebite, prin cercetarea şi publicarea izvoarelor, ca şi prin publicarea unor lucrări de sinteză. Dezvoltând ideile lui Gheorghe Şincai, Samuel Micu Clain şi Petru Maior, istoricii români foloseau dezvăluirile trecutului, cei mai mulţi dintre ei, ca o armă în lupta împotriva asupririi sociale şi naţionale; partizani ai istoriei combatante, ei au fost printre cei dintâi luptători ai revoluţiei din 1848. Cei mai însemnaţi istorici sunt: August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu-Ilarian, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Russu. A.T. Laurian a publicat la Viena trei dintre cele opt volume concepute asupra istoriei românilor; tot acolo a publicat primele două volume Alexandru Papiu-Ilarian din Istoria românilor din Dacia superioară; I. Russu, pentru a întări ideea autonomiei ţării, a publicat Compendiu de istoria Transilvaniei; Timotei Cipariu a scos la Blaj revista „Arhivu pentru filologie şi istorie”.

George Bariţiu a dezvoltat o bogată activitate istorică; revista „Transilvania”, condusă de el, a devenit un adevărat magazin istoric; este primul istoric care a emis părerea că istoria Transilvaniei trebuia să cuprindă „istoria românilor, a maghiaro-secuilor şi a saşilor la un loc”. El considera că „datoria istoricului este a studia… dezvoltarea din veac în veac, din epocă în epocă, a tuturor relaţiilor sociale, în clasele în care s-au despărţit popoarele în straturi şi a influenţelor reciproce”. În articolele sale a demascat caracterul asupritor al monarhiei habsburgice; într-o lucrare despre răscoala de la Bobâlna, dezvăluia forţele sociale ale acesteia.

În Transilvania, în afara istoriografiei româneşti s-a dezvoltat istoriografia maghiară şi germană. După înfrângerea revoluţiei din 1848 şi prin instaurarea dualismului austro-maghiar, tradiţiile progresiste ale istoriografiei maghiare s-au estompat treptat, mulţi istorici ajungând pe poziţii reacţionare. Odată cu recunoaşterea dualismului, istoricii maghiari au acceptat rolul conducător al forţelor feudalo-clericale, renunţând la studierea şi susţinerea revendicărilor democratice. Cu tot spiritul naţionalist, unii istorici maghiari - Kovari Laszlo, Orban Balazs, Szabo Karoly şi alţii - au adus contribuţii interesante în istoriografia vremii. Szilagyi Sandor a publicat o sinteză istorică asupra Transilvaniei (1865), în care a evidenţiat lupta antihabsburgică a transilvănenilor. Marki Sandor a fost autorul unei monografii asupra răscoalei din 1514. Lucrările istoricilor maghiari au apărut în organul societăţii maghiare „Tortenelmi Szemle” sau în publicaţiile Muzeului ardelean.

Pe poziţii mai avansate au fost cele două lucrări asupra revoluţiei din 1848 scrise de Kovari Laszlo şi Jakab Elek, deşi în amândouă rolul maselor româneşti a fost desconsiderat. Szabo Karoly a început publicarea unei importante colecţii de documente secuieşti. Istoricii saşi M. Ackner, J.K. Schuller şi G.D. Teutsch şi-au publicat lucrările lor în „Archiv des Vereins fur siebenbtirgiscfie Landeskunde”. Teutsch, cel mai important dintre ei, înfăţişa în lucrarea sa „Geschichte der siebenburger Sachsen” istoria saşilor fără să ţină seama de diferenţierea lor socială.

Filologia

Filologia avea o veche tradiţie încă de pe vremea Şcolii ardelene din secolul al XVIII-lea, continuându-se şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Curentul latinist a persistat şi în perioada 1848-1878, având drept cel mai de seamă reprezentant pe Timotei Cipariu (1805-1887). Participant la revoluţia din 1848, acesta identifica apărarea limbii române cu lupta naţională. În continuarea credincioasă a Şcolii ardelene, al cărei cel din urmă reprezentant era, a adus unele elemente noi, originale, dar şi mari exagerări.

El a căzut în greşeala de a elimina cuvintele de origine nelatină din limba românească, înlocuindu-le cu cuvinte de origine latină găsite în textele vechi, dar nemaifolosite; aceeaşi încercare a făcut-o şi pentru unele forme gramaticale. El a introdus principiul istoric în studiul limbii, dovedind strânsa legătură dintre istoria poporului şi istoria limbii, şi a subliniat necesitatea unificării limbii din toate ţinuturile locuite de români pentru formarea limbii naţionale. Această concepţie era justă şi reclamată de noile condiţii, dar Cipariu îşi închipuia greşit că unificarea se putea face prin simpla adoptare a unei ortografii unitare.

Cipariu a mai avut meritul de a fi publicat cel dintâi documente şi monumente vechi de limbă, precum şi prima revistă de filologie, „Arhivu pentru filologie şi istorie”. El a fost întemeietorul foneticii descriptive şi tot el a folosit tiparul cu caractere latine în tipografia de la Blaj, începând încă din 1833. Exagerările latiniste ale lui Timotei Cipariu, care au dus la ortografia etimologică, au fost adoptate şi de lingviştii de la Societatea Academică Română; în 1869 s-a publicat de către Laurian şi Massim Dicţionarul limbii române, „monumentul cel mai impozant, dar şi cel mai absurd al concepţiei naţionaliste”. Societatea Academică Română şi-a însuşit şi importanta lucrare a lui Cipariu Gramatica limbii române, cu intenţia de a o pune la baza normării noi a limbii române.

Împotriva exagerărilor latinizanţilor s-au ridicat o serie de filologi, având loc o polemică vie care a ţinut peste 30 de ani, denumită de Bariţiu „războiul limbilor”. S-a dus lupta împotriva tuturor exagerărilor, de pildă italienismele lui Eliade Rădulescu sau „franţuzomania”, apărându-se limba vorbită de popor ca singurul izvor pentru o limbă literară şi unică. Scriitorii Alecu Russo şi Vasile Alecsandri au stat în fruntea curentului sănătos al folosirii limbii vorbite de popor, o contribuţie dând mai târziu şi Junimea. Greşeala vechilor latinişti, ca şi a lui Cipariu, Laurian şi Massim, consta în neconsiderarea legilor vieţii. Introducerea de cuvinte noi, luate din dicţionare, dintr-o limbă moartă sau din texte vechi, n-a putut da roade, căci numai pătrunderea noţiunilor noi, cărora să le corespundă expresii adecvate, dă viabilitate cuvintelor. În aceeaşi perioadă de timp şi-a început activitatea de filolog şi Hasdeu.

La maghiarii din Transilvania, cercetările de lingvistică au căpătat un caracter organizat şi permanent prin înfiinţarea Asociaţiei muzeului ardelean şi a Universităţii maghiare de la Cluj; aici s-au distins profesorii Sandor Imre, primul profesor de limba şi literatura maghiară, şi Brassai Samuel. Acum a luat avânt studiul graiurilor şi dialectelor maghiare; Kriza Janos a făcut o prezentare de ansamblu a graiului secuiesc, Lorincz Karoly s-a ocupat de graiurile locale din sud-estul Transilvaniei. Interesante sunt studiile filologilor maghiari privitoare la influenţele reciproce de limbă româno-maghiară, cum au fost cele ale lui Wass Jozsef privitoare la cuvintele din limba maghiară împrumutate din limba română din regiunea Băii de Arieş.

Filologii saşi au scos primele încercări de dicţionare dialectale, care au studiat în primul rând particularităţile diferitelor graiuri, punând astfel baza pentru o lucrare mai amplă care va lua naştere abia în secolul al XX-lea. Autorii acestor lucrări preliminare au fost: J.K. Schuller, J. Haltrich şi Fr. Kramer. În domeniul folclorului avem de semnalat culegerea basmelor şi legendelor de către Fr. Muller şi J. Haltrich şi a cântecelor populare de către Fr. W. Schuster. Aceşti folclorişti au acordat o deosebită atenţie şi strângerii folclorului român.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Descoperiri ştiinţifice şi inovaţii tehnice în timpul celor două mari conflagraţii mondiale

Cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea au necesitat în totalitate resursele umane, materiale …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …