Ştiinţa şi instrucţia şcolară în secolul al XIX-lea

Ştiinţa

De-a lungul secolului al XIX-lea încrederea în ştiinţă a fost practic nestrămutată. Ideologia care asocia raţionalismul, încrederea în atotputernicia ştiinţei, ideea de progres nelimitat al societăţii şi dorinţa organizării acesteia pe baza „legilor naturale” care o guvernează a purtat numele de pozitivism. Ea a reunit „un ansamblu de tendinţe filozofice” şi epistemologice având în comun exigenţa limitării câmpului cercetării şi a analizei ştiinţifice la observarea fenomenelor şi la determinarea legilor care le guvernează. Punând accent pe „experienţă”, „fapte”, „verificabilitate”, „pozitivitate”, această ideologie a contribuit la dezvoltarea ştiinţei în cele mai diverse domenii.

Metoda experimentală pusă la punct de Claude Bernard a stat la baza celor mai spectaculoase realizări în biologie şi medicină: elaborarea teoriei evoluţiei speciilor (Charles Darwin) şi fundamentarea microbiologiei (Louis Pasteur), identificarea bacilului tuberculozei (Robert Koch) şi descoperirea vaccinului antirabic (Louis Pasteur).

Fizica a cunoscut şi ea descoperiri remarcabile care au produs mutaţii adânci în lumea ştiinţei şi tehnicii. A fost evidenţiată existenţa electronilor (Joseph John Thomson), a razelor X (Wilhelm Conrad Rontgen) şi a radioactivităţii (Marie şi Pierre Curie). Cercetările din domeniul electricităţii şi electromagnetismului (Michael Faraday, Heinrich Hertz, James Clerk Maxwell) au revoluţionat prin aplicaţiile lor lumea transporturilor şi a telecomunicaţiilor şi astfel viaţa de zi cu zi a oamenilor. În domeniul chimiei a fost pusă la punct o nouă clasificare a elementelor chimice (Dmitri Mendeleev).

Acest climat general şi-a pus amprenta şi asupra ştiinţelor umaniste, care şi-au modificat maniera de raportare la domeniul lor de studiu, adoptând metode mai exacte. Au fost puse bazele sociologiei ca ştiinţă (August Comte, Herbert Spencer şi Emil Durkheim), iar în domeniul psihologiei a luat fiinţă primul laborator de psihologie experimentală (Wilhelm Wundt). Fundamentându-şi creaţia pe o documentare exhaustivă, pe obiectivitate şi spirit critic, istorici ca Theodor Mommsen, Leopold von Ranke sau Jules Michelet au contribuit substanţial la evoluţia ştiinţei istorice.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, edificiul ştiinţific determinist a fost zguduit de noi descoperiri ale fizicii. Max Planck Albert Einstein, Gustav Robert Kirchhoff şi alţii au modificat viziunea ştiinţifică despre spaţiu, timp şi materie desăvârşită de-a lungul întregului secol, punând serios la îndoială atotputernicia ştiinţei. Cele mai puternice contestări au venit din partea filozofilor Henri Bergson şi Friedrich Nietzsche, susţinători ai unor ideologii vitaliste care reabilitau instinctul şi iraţionalul, şi a psihanaliştilor Sigmund Freud şi Alfred Adler, interesaţi de vise şi inconştient.

Instrucţia şcolară

Modernizarea accentuată a instrucţiei şcolare a fost un reflex al dezvoltării generale. Politicile şcolare au vizat desăvârşirea organizării învăţământului pe trei trepte - primar, secundar şi superior - şi generalizarea acestei structuri la scara întregii Europe. S-a urmărit extinderea principiului obligativităţii învăţământului primar şi al gratuităţii sale. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea învăţământul primar era obligatoriu în majoritatea ţărilor europene, mai puţin Belgia, Olanda şi într-o mare parte a Rusiei. Obligativitatea era dublată de gratuitate doar în câteva ţări, între care Franţa, Italia şi România, şi parţial în Belgia, Olanda, Anglia, Germania şi Danemarca.

În consecinţă, populaţia şcolară a crescut, saltul cel mai spectaculos fiind înregistrat în Rusia, unde de la o populaţie şcolară de 400.000 de copii înregistraţi în învăţământul primar la mijlocul secolului al XIX-lea se atingea către anul 1900 cifra de 4 milioane. Analfabetismul s-a diminuat vertiginos în toate ţările, afectând, de pildă, în ţările vest-europene doar 10% din populaţie.

Cererea crescândă de instrucţie şi competenţe a generat dezvoltarea şi diversificarea învăţământului secundar şi superior. Astfel, au apărut şcoli tehnice şi profesionale specializate pe diverse ramuri în învăţământul secundar, iar în învăţământul superior a crescut numărul facultăţilor şi al instituţiilor specifice, mai ales în domenii noi precum cel medical şi tehnic. În strânsă legătură cu această creştere au evoluat şi conţinuturile. Educaţia de tradiţie umanistă a fost dublată de accentul crescând pe ştiinţele exacte şi tehnică. În epocă, vestite erau centrele universitare de la Oxford, Sorbona (Paris), Viena şi Berlin.

În ciuda democratizării crescânde şi a deschiderii spre mai multe categorii sociale, menţinerea taxelor şcolare în învăţământul secundar şi superior a făcut ca accesul la niveluri mai înalte de instrucţie să fie restrictiv, în sistemul de învăţământ s-a înregistrat intervenţia tot mai accentuată a statului şi laicizarea crescândă a şcolilor. Acest fapt s-a reflectat în crearea şi dezvoltarea unei reţele şcolare de stat şi în subvenţionarea parţială a învăţământului particular şi confesional. Astfel, statul a putut interveni în conţinutul şi în derularea procesului instructiv-educativ, în scopul imprimării unui caracter unitar şi al unei mai mari adaptabilităţi la cerinţele sociale.

Educaţia între vechi şi nou

  • Vechea şcoală învaţă pe elev cuvinte şi noţiuni ↔ Noua şcoală îi dă cunoaşteri intuitive
  • Vechea şcoală exercită memoria verbală ↔ Noua şcoală are în vedere dezvoltarea omului ca un tot
  • Vechea şcoală lucra din afară înăuntru ↔ Noua şcoală lucrează dinăuntru în afară
  • Vechea şcoală strivea raţiunea ↔ Noua şcoală dezvoltă raţiunea
  • Vechea şcoală era o şcoală a învăţării ↔ Noua şcoală este o şcoală a activităţii

(Adolph Wilhelm Diesterweg, Teologie şi pedagogie)

Ştiinţa şi instrucţia şcolară în România

Legea instrucţiunii publice din 1864 a reprezentat un moment important pentru modernizarea învăţământului românesc. Potrivit acestei legi, învăţământul primar din Principate a devenit obligatoriu şi gratuit. Începând cu anul 1898, reforma învăţământului promovată de Spiru Haret a reorganizat şi a extins învăţământul de toate gradele, atât în reţeaua de stat, cât şi în domeniul particular şi confesional.

În acea epocă, învăţământul a fost orientat spre un conţinut realist şi s-au pus bazele mai multor tradiţii valoroase ale învăţământului secundar şi superior românesc: accentul pe valoarea formativă a instrucţiei, activităţile extra-şcolare (excursii, serbări, concursuri). De asemenea, învăţământul rural a fost impulsionat prin sporirea numărului de şcoli şi a rolului dascălilor în lumea satelor.

După înfiinţarea universităţilor de la laşi (1860) şi de la Bucureşti (1864), au fost organizate şi Facultatea de Medicină, Şcolile de Arte Frumoase, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Dintre contribuţiile româneşti fundamentale la ştiinţa mondială se evidenţiază cele ale lui Victor Babeş şi Gheorghe Marinescu în medicină, Henri Coandă în aeronautică, Emil Racoviţă în biologie (biospeologie).