Stema Ardealului

Steme diferite

Heraldica Ardealului prezintă o particularitate foarte curioasă. Deşi această ţară a fost până la anul 1526 un voievodat autonom, dependent de Ungaria, iar după această dată un principat autonom sub suzeranitatea turcească - cum erau şi Ţara Românească şi Moldova - totuşi până în veacul XVII n-a avut stemă proprie definitiv fixată.

Fenomenul acesta este cu atât mai neaşteptat, cu cât heraldica a fost foarte preţuită în Ardeal şi nu numai nobilii mari şi mici, dar şi diferitele organizaţii politice, religioase şi orăşeneşti au ţinut din vechime să-şi aibă stemele lor proprii. Voievozii ardeleni dinainte de 1526 utilizau pentru actele oficiale sigilii cu stemele lor familiare, iar cei din veacul XVI foloseau în sigiliile oficiale şi pe monede sau stema Ungariei - căci îşi luaseră şi titlul de regi ai Ungariei - sau numai stemele lor familiare.

Steme uzuale

Abia spre sfârşitul domniei lui Sigismund Bathory, contemporanul lui Mihai Viteazul, apare în sigiliul oficial al principelui ardelean o stemă deosebită, care va deveni mai târziu stema proprie a acestui principat. Ea se prezintă astfel: scut tăiat, în câmpul superior, albastru, o acvilă neagră ieşind spre dreapta însoţită de un soare de aur la dreapta şi de o lună (crai-nou) de argint la stânga; în câmpul inferior, de aur, şapte turnuri roşii aşezate 3, 3, 1.

În sigiliul din 1598 al principesei Maria Christina, fosta soţie a lui Sigismund Bathory şi regentă a Ardealului în numele împăratului Austriei, găsim aceeaşi stemă, cu singura deosebire că turnurile din câmpul inferior sunt aşezate 3, 2, 2; iar în sigiliul lui Andrei Bathory din 1599 stema este întrucâtva modificată deoarece câmpurile scutului sunt alăturate iar turnurile sunt aşezate 3, 3, 1.

Sub urmaşii Bathoreştilor stema aceasta continuă a se păstra atât în sigilii, cât şi pe monede, însă cu modificări, uneori foarte mari, şi însoţită totdeauna de stema familiară a principelui respectiv, pusă de regulă în centrul scutului. Astfel, sub Ştefan Bocskay (1604-1606) o găsim unită cu stema Ungariei, iar peste tot mărginită de un şarpe încolăcit, prezintă leul mergând în două labe şi ţinând un steag; stema nobiliară a principelui. Sub Gavril Bathory (16o8-1613) se întrebuinţează de regulă stema Ardealului singură, având pe piept un scut mic cu stema familiară: trei dinţi de mistreţ.

Sub, George Racoczy I (1630-1648) şi George Rakoczy II (1648-1660) de asemenea se întrebuinţează singură, dar cu figurile distribuite neregulat şi adăugându-i-se acvila cu sabie în gheara dreaptă şi o rotiţă înjumătăţită, amândouă elemente din stema acestei familii. Astfel aceasta devine prin forţa uzului stema oficială a Ardealului, deşi nu era încă definitiv fixată şi deşi nu se cunoaşte vreo dispoziţie legală privind înfiinţarea ei.

Se pare însă că elementele principale ale acestei steme: acvila ieşindă, soarele şi luna, cele şapte turnuri, existau încă de mult ca steme separate ale aşa-ziselor „naţiuni” din Ardeal. Astfel, dintr-o hotărâre a dietei ardelene din 1659 ţinută la Sebeşul săsesc în domnia lui Acaţiu Barcsay, rezultă că acvila ieşindă era de mai înainte stema nobilimii sau a comitatelor; soarele şi luna stema „naţiunii” Secuilor; iar cele şapte turnuri stema „naţiunii” Saşilor.

Prin „nobilime” sau „comitate” se înţelegea totalitatea oamenilor liberi unguri şi români din Ardeal: universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum Transylvaniae, amintită încă în veacul XIV şi care prin maghiarizarea treptată a nobililor români se confunda acum cu „naţiunea” ungurească. Astfel, acvila reprezenta nu numai pe nobilii şi oamenii liberi de rasă ungurească, ci şi pe Românii nobili sau liberi, câţi existau atunci şi cari erau convocaţi pe „comitate” la adunările ţării sau la război.

Prin amintita decizie a dietei din 1659 aceste arme ale celor trei „naţiuni” se recunosc în mod oficial, astfel că şi întrebuinţarea lor în stemele principilor devine legală. După ce în urma înlăturării suveranităţii turceşti, Ardealul a trecut în stăpânirea Austriei (1687), stema aceasta a fost legată de stema imperiului austriac în următorul chip: acvila bicefală încoronată, ţinând în gheara dreaptă o spadă, în cea stângă sceptrul, poartă pe pieptul ei un scut cu stema Ardealului. Uneori această stemă era înfăţişată sub forma unui scut rotund cu cele şapte turnuri, alteori sub forma unui scut despicat, având în cartierul prim acvila ieşindă însoţită de soare, în al doilea cele şapte turnuri însoţite de lună.

Abia sub Maria Teresia, când la 1765 Ardealul a fost ridicat la rangul de mare principat, s-a fixat în mod definitiv stema, care a rămas apoi până la 1867, când s-a constituit dualismul austro-ungar. Ea se compunea din aceleaşi elemente aşezate astfel: scut tăiat, în câmpul superior, albastru, o acvilă neagră ieşind spre dreapta dintr-o terasă roşie şi însoţită la dreapta de un soare de aur, la stânga de o lună (crai-nou) de argint; în câmpul inferior, de aur, şapte turnuri roşii, aşezate 4, 3. Scutul timbrat de o coroană princiară închisă, de aur, este aşezat pe pieptul acvilei bicefale încoronate.

Odată cu constituirea dualismului austro-ungar în 1867, Ardealul încetează de a mai exista ca mare principat şi e încorporat la regatul Ungariei, iar stema lui, care a trecut prin atâtea vicisitudini până să fie fixată definitiv, a încetat de a se mai întrebuinţa oficial. De altfel, ungurii, spre a face să se uite cu totul trecutul autonom al Ardealului şi spre a arăta contopirea definitivă a acestei ţări cu Ungaria, au introdus de la data amintită stema Ardealului în armele Ungariei, unde a stat până la mijlocul războiului mondial (1916).

Atunci, întocmindu-se o nouă stemă pentru monarhia dualistă, s-a rezervat stemei Ardealului un loc numai în armele comune ale acestei monarhii, nu şi în stema specială a Ungariei. A trebuit să vină războiul mondial, pentru ca regatul României să poată pune în stema lui cea nouă, la locul de cinste, stema provinciei redobândite cu atâtea sacrificii.

Stema Ardealului în literatură

Stema Ardealului, atât de târziu fixată şi fără legături mai strânse cu trecutul şi sufletul poporului românesc, este aproape necunoscută în literatura noastră veche. Manuscrisele vechi româneşti nu o cunosc, iar dintre cărţile tipărite în Ardeal numai prea puţine o înregistrează. Astfel, Catechismul calvinesc din 1648 este împodobit cu stema din timpul lui George Rakoczy, iar Molitvenicul tipărit la Blaj în 1784 conţine stema din timpul lui Iosif II, însoţită de „stihuri politiceşti”, care au însă în vedere numai acvila bicefală austriacă şi lasă la o parte stema Ardealului: „Gripsorul cu două capete înălţat, / Schiptrul, mărul cu spata împreunat, / Semnul puterii împărăteşti arată, / Carea lui losif este încredinţată. / Lui losif cel mare de neamuri iubit, / Soare de scutinţă nouă răsărit. / Domnul cu pace mulţi ani să-l trăiască / Şi prin El pre noi să ne fericească.”

Aceste versuri simple nu sunt numai o descriere sumară a stemei împărăteşti, dar şi expresia speranţelor pe care poporul românesc din Ardeal le punea în împăratul democrat, stăpânit de sentimente atât de generoase şi umanitare faţă de supuşii săi.