Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare (circa 1433, Borzeşti - 2 iulie 1504, Suceava) - domnul Moldovei (1457-1504), om politic şi diplomat strălucit, comandant de oaste ilustru şi priceput strateg, gospodar, unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de aşezăminte, reîntemeietorul Moldovei, simbol al luptei pentru independenţă a românilor şi creştinătăţii.

Tatăl lui Ştefan, Bogdan al II-lea, domul Moldovei (1449-1451) era fiu (nelegitim) al lui Alexandru cel Bun şi frate cu Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea şi Petru Aron. Ştefan şi-a petrecut copilăria la Borzeşti sub supravegherea atentă a mamei sale, Oltea-Maria. De la moartea lui Alexandru cel Bun, urmaşii lui luptaseră între ei pentru tron, ceea ce contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit de fraţii săi se refugiază împreună cu soţia şi copiii la rudele soţiei în Ţara Românească.

Preocupat să formeze şi să menţină un front antiotoman, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe tronul Moldovei (martie-octombrie 1449) împotriva lui Alexandrei (fiul lui Iliaş), care, ca domnitor era slab şi la dispoziţia panilor polonezi. Bogdan al II-lea ia tronul prin luptă, învingând ostile lui Alexandrei la Tămăşeni (octombrie 1449) şi intrând victorios în Suceava. S-a dovedit un capabil conducător de oaste trezind admiraţia lui Ştefan care s-a aflat alături de tatăl său. Bogdan al II-lea a fost preocupat de întărirea puterii centrale şi înflorirea Moldovei.

Dar în anul următor (1450) Alexandrei revine cu ajutor polonez pentru a-şi relua domnia. Este înfrânt din nou în bătălia din Codrul Crasnei (septembrie 1450). Ştefan are din nou prilejul să înveţe din tactica militară a tatălui său. Însă, pe când se găsea la o nuntă în localitatea Reuşeni (octombrie 1451), Bogdan al II-lea este surprins de fratele său Petru Aron şi ucis mişeleşte (octombrie 1451). Tânărul Ştefan este nevoit să ia drumul pribegiei şi ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara, împreună cu vărul său Vlad (Ţepeş) se maturizează sub oblăduirea voievodului Transilvaniei şi amândoi se pregătesc să ia domnia ţărilor române.

În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ştefan la curtea lui Vlad Ţepeş (care luase domnia cu un an înainte) şi cu un corp de oaste dat de acesta intră în Moldova. I se alătură oameni din ţară şi întâlneşte ostile lui Petru Aron pe care îl înfrânge la Dolheşti pe Siret. Petru Aron fuge în Polonia şi Ştefan este uns de mitropolitul Kir Teoctist, cu voia întregului norod al Moldovei (aprilie 1457).

După luarea domniei Ştefan amână lupta antiotomană pentru independenţă timp de 18 ani (1457-1475) consimţind să plătească tribut Porţii. Prin măsuri multilaterale consolidează Moldova pe plan intern, iar pe plan extern încheie un sistem de alianţe. Are în vedere legături strânse cu voievozii ţărilor române surori. Îl învinge pe Matei Corvin la Baia (1467), iar pe tătari la Lipnic (1470). Consolidat pe plan intern şi extern, Ştefan refuză plata tributului.

Încep războaiele de apărare a Moldovei: marea biruinţă de la Vaslui sau Podul înalt (10 ianuarie 1475), înfrânt în încleştarea de la Războieni (26 iulie 1476) dar prin retragerea în cetăţile Moldovei şi apărarea lor transformă înfrângerea în biruinţă. Câţiva ani mai târziu Mahomed al II-lea invadează Moldova şi cucereşte Chilia şi Cetatea Albă (1848) provocând o spărtură în sistemul de apărare al Moldovei.

După 2 ani, Ştefan îi înfrânge din nou pe turci în Bătălia de la Scheia (1486). Întrucât Imperiul Otoman încheie pace cu Veneţia (1479), cu Ungaria (1483) şi cu Polonia (1487), Ştefan este nevoit să plătească suma de 5.000 de ducaţi şi să încheie pace cu Sultanul (1489). În ultimii ani de domnie Ştefan respinge expansiunea polonă a regelui Ioan Albert, pe care îl învinge în bătălia din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). La 2 iulie 1504, Ştefan a încetat din viaţă şi e înmormântat la ctitoria sa de la Putna.

Ştefan a avut trei soţii: Evdochia din Kiev, cu care s-a căsătorit (5 iulie 1463) şi cu care a avut pe Alexandru, Elena şi Petru. Alexandru a fost favoritul lui Ştefan. Aflat ca zălog la Constantinopol el se va căsători cu Maria (1489) din neamul Paleologilor Asani, ramură a familiei imperiale bizantine înrudită cu urmaşii Asăneştilor bulgari.

După căsătorie, Alexandru primeşte titlul de voievod şi e aşezat la curtea domnească din Bacău. Alexandru va lua parte la întreaga politică internă şi externă a tatălui său. Ştefan voia să-l lase urmaş la tron. Alexandru se stinge însă (26 iulie 1496) şi e îngropat la mănăstirea Bistriţa, lângă străbunul său Alexandru cel Bun. Elena s-a căsătorit (1483) cu ţareviciul Ivan Ivanovici al Moscovei. Petru a murit de mic (1480) şi e îngropat la Putna.

A doua soţie a lui Ştefan a fost Maria de Mangop (căsătoria a avut loc în 1472) din neamul stăpânitorilor cetăţii Mangop din Crimeea. Cu ea a avut doi băieţi: Ilie şi Bogdan. Ilie dispare din documente (1473), Bogdan moare (1479) şi e înmormântat la Putna lângă Petru. Maria de Mangop moare (1477). Ştefan ia în căsătorie (1478) pe Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos.

Ea îi dăruieşte lui Ştefan pe Bogdan al III-lea (cel Chior), viitorul domn al Moldovei (1504-1517) şi care a avut ca fiu pe Ştefăniţă (1517-1527). Bogdan al III-lea a avut două surori: Ana (moare înainte de 1499), Maria-Cneajna, căsătorită cu cneazul polon Teodor Wiesznowiecki, moare în 1518. Ştefan a avut ca fiu natural pe Petru (Rareş) cu Maria Rareş din Hârlău, ajuns domn (1527-1538) (1541-1546).

Opera lui Ştefan se reconstituie cu greu datorită vastităţii ei şi varietăţii domeniilor în care s-a afirmat: economic, social, politico-administrativ, juridic, diplomatic, militar-strategic şi cultural. Ştefan şi-a dat seama de însemnătatea prosperităţii economice pentru buna apărare a ţării. Prin măsuri bine gândite, el dezvoltă ramurile de tradiţie la români (agricultură, creşterea vitelor, meşteşuguri). Ştefan contribuie la închegarea unui sistem de acţiune în domeniul comerţului: controlează drumurile comerciale şi oraşele care s-au dezvoltat de-a lungul lor, organizează sistemul vămilor, acordă privilegii negustorilor autohtoni cât şi celor din Braşov şi Liov (Polonia).

O pondere deosebită o are politica lui Ştefan de întărire a autorităţii domneşti (putere centrală) împotriva marii boierimi care ajunsese să domine viaţa politică a statului. Ştefan a lărgit baza socială a puterii domneşti, creând o bază materială forţelor care îl sprijineau. Prin reconstituirea domeniului domnesc, limitează posibilităţile de acumulare a pământurilor de către marea boierime. El face danii micii boierimi, ţărănimii libere (răzeşi), târgoveţilor. Întăreşte sfatul domnesc cu oameni de încredere din rândul acestor categorii sociale. Lărgind baza socială a puterii domneşti, ajunge la întărirea forţei militare a ţării, care se baza pe aceleaşi categorii credincioase domniei. Locul cetelor marii boierimi îl iau unităţile de cavalerie ale micii boierimi şi răzeşilor.

Concepţia strategică a lui Ştefan decurge din victoriile obţinute sau din înfrângerile transformate în victorii (Războieni). Ştefan foloseşte cele patru elemente tactice caracteristice domnilor români, îmbinându-le armonios într-o concepţie unitară (victoria de la Vaslui). În sistemul gândirii sale un rol însemnat îl joacă cetăţile de apărare ale Moldovei (Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca, Orhei, Chilia, Cetatea Albă), care după Războieni au rezistat oştilor lui Mohamed al II-lea.

Alături de concepţia strategică, se dezvoltă la Ştefan una diplomatică. Sistemul de alianţe îl impune ca o personalitate de mare valoare în politica europeană. Încheie tratate cu Matei Corvin şi Cazimir al IV-lea, se află în raporturi cu Papa de la Roma, cu dogele Venţeiei, Şahul Persiei, ducele Lituaniei, ţarul Mosocvei etc., unele din alianţe fiind întărite prin acte de înrudire.

Nenumăratele demersuri pentru a avea domni prieteni în ţările române frăţeşti şi războaiele cu Radu cel Frumos, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) sunt o dovadă grăitoare a unei diplomaţii care urmărea să evite a avea în faţă doi duşmani deodată. Moştenirea lui Ştefan este uriaşă. Calitatea de bun gospodar reflectă grija pentru ţara Moldovei şi oamenii ei. Chipul Moldovei este reflectat în cartea călătorului rus Afanasie Nichitin (Călătorie peste trei mări) care vizitase ţara lui Ştefan şi nota: „Moldova este bogată şi are de toate”.

Ca organizator al statului Ştefan devine un reîntemeietor al Moldovei. Consolidarea puterii centrale şi a instituţiilor statului (domina, sfatul domnesc, oastea etc.) alături de lupta pentru independenţă, ca şi creşterea autorităţii Moldovei în contextul european al vremii, toate aceste elemente sunt strâns legate între ele şi scot în evidenţă o altă latură a moştenirii lui Ştefan, el lăsând urmaşilor ţara independentă şi cu posibilităţi de continuitate muşatină.

Ştefan apare şi ca unificator prin adăugarea la Moldova a cetăţilor transilvănene Ciceul şi Cetatea de Baltă. Moştenirea spirituală se răsfrânge în actul de creaţie a vremii sale. Ştefan este domn creştin şi războaiele conduse de el împotriva semilunii se desfăşoară sub semnul crucii. Campion al luptei creştine, Athletus Christi cum a fost denumit, Ştefan a ţinut Biserica şi reprezentanţii ei la mare cinste.

În acest sens trebuie să apreciem şi însemnatul act ctitoricesc. Tradiţia consemnată în secolul XVII dă numărul de 44 biserici şi mănăstiri, dar socotind după pisaniile păstrate, numărul lor este de 32. Cele mai însemnate sunt la Putna, Neamţu, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău şi Dobrovăţ. A ridicat noi lăcaşuri la Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hârlău, Baia şi Chilia, ca şi în satele Borzeşti, Războieni şi Răuşeni. În semnul unirii cu fraţii români ridică o biserică la Râmnicu Sărat, iar în Transilvania bisericile de la Vad (pe Someş) şi cea din Feleah.

Ca domn al creştinătăţii, Ştefan a făcut danii la Muntele Athos, a adus multe îmbunătăţiri mănăstirii, Zografos. Pe drept biserica română l-a canonizat trecându-l în rândul sfinţilor părinţi ai bisericii şi credinţei creştine. Ştefan a ridicat curţile domneşti la mare strălucire, cele de la Suceava (cetatea sa de scaun), Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Hârlău, Huşi, Bacău.

Ca mărturie a epocii ştefaniene rămân, nu numai aşezămintele religioase şi civile (care impresionează şi astăzi), ci întregul context, spiritual. În vremea lui Ştefan, diecii cancelariei domneşti au început (pe la 1473) scrierea unui letopiseţ sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, „Analele de la Putna”. Opere de artă (bijuterii) sunt şi miniaturile care împodobeau textele manuscriselor. Pe drept, Barbu Şt. Delavrancea îl socoteşte Apusul de Soare al Moldovei pe cel care în eternitatea istoriei româneşti rămâne Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Check Also

Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …