Ştefan cel Mare şi noua şcoală literară

Bucovina intrase în stăpânirea Austriei, şi măsurile de orânduire a mănăstirilor luate de împăratul Iosif, hotărâseră că în Mănăstirea Putna vor locui numai douăzeci şi cinci de călugări, români şi, de-acuma înainte, fireşte şi ruteni. La 1812 se întorcea însă în Moldova Gheorghe, fiul protopopului Lazăr Asachi, după ce învăţase în Roma multe lucruri şi se încălzise de un foc patriotic pe care nu-l aveau mulţi pe această vreme. Gheorghe Asachi era şi un poet, un puternic şi mândru poet, care vorbi în versuri de lucruri pe care cititorii le găsiseră până atunci numai în cărţile de istorie şi de limbă ale ardelenilor, din care se trăgea neamul mamei lui.

Dar din avântul tinereţilor lui Asachi nu rămase decât hărnicia. El tipări un chip al lui Ştefan cel Mare după acela de la Putna, făcut din nou în zile târzii; el înfăţişă într-un tablou pe Ştefan dând în clipa morţii sfaturi înţelepte fiului său; el cântă şi în româneşte şi în franţuzeşte - şi foarte slab în amândouă limbile - întâlnirea viteazului învins cu mamă-sa, neînvinsă, la Cetatea Neamţului, şi atinse în nuvelele sale istorice anumite împrejurări din viaţa voievodului. Dar nu-l înţelese şi nu-l înfăţişă niciodată după cuviinţă.

Tablourile lui Asachi sunt din 1833, poezia despre tăria de suflet a „doamnei Elena” a fost tipărită în 1841 în revista lui Asachi. Spicuitorul, care ieşea în româneşte şi în franţuzeşte pentru ca să răspândească şi în străinătate numele întemeietorului ei. La 1837, Mihail Kogălniceanu, un om de o înaltă şi largă înţelegere, tipărea la Berlin o parte din Istoria românilor în franţuzeşte, care a fost însă citită şi de ai noştri. Peste trei ani, întors în ţară, el începea să scoată la lumină izvoarele trecutului moldovenesc, în a sa Archivă românească.

După alţi trei ani, Kogălniceanu se dovedea un mare cuvântător, vestind de pe catedra sa de la Academia Mihăileană - de unde fu aruncat jos îndată de o cârmuire care nu putea face altfel - evanghelia cea nouă de credinţă în neam. „Inima mi se bate când aud rostindu-se numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul... Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile, şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de către români... Baia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru români are mai mult preţ decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, Craiul Crailor, cum zicea Sixt al IV-lea [papa], rănit de sabia moldoveană, fu pus în fugă şi uită drumul patriei noastre!”.

În asemenea cuvinte nu se mai vorbise de zilele vechi ale românilor, şi, ţinându-se samă de deosebirea timpurilor, ele pot fi puse alături, întru mărirea lui Ştefan, cu laudele bisericeşti ale călugărului Vartolomei din Putna. La 1845 începeau să se împartă cele dintâi coli din marea şi, pentru acea epocă, măreaţa culegere a Letopiseţelor; din care se alcătuia, de la un bătrân povestitor la altul, povestea Moldovei luptătoare, chinuite şi umilite: Ştefan părea că iese din mormânt, buciumându-şi isprăvile pentru a-şi îndemna urmaşii, din rândurile cumpănite ale vornicului Ureche, înainte mergătorul martorilor trecutului.

Atunci Moldova văzu ce a fost şi fu cuprinsă de ruşine şi de jale. Pe cât îngăduia cenzura într-o ţară stăpânită de domn şi de consulul rusesc, mai mare decât dânsul, toţi cei ce-şi simţeau chemarea de a împărtăşi prin scris frumos gânduri sănătoase şi folositoare se închinară înaintea strălucirii moarte a veacurilor voinice: şi Alecu Russo, care nu uită pe „voinicii ce dorm la Valea Albă” şi nu dorea ca Ştefan să se întoarcă pe pământ, căci s-ar da înapoi de mânie înaintea celor ce nu mai aveau sufletul lui şi nu-i mai vorbeau limba lucie ca un ascuţiş de sabie încercată; şi Costachi Negruţ (Negruzzi), şi poetul tinerimii vioaie, încrezătoare şi setoase de luptă, Vasile Alecsandri.

Într-un calendar din 1845 - după ce ieşise în parte Letopiseţile - Kogălniceanu sau Russo scrie, zugrăvind lupta lui Ştefan la Baia: „Românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut: el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte Ştefan-vodă le-a urzit. În sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiunile făcute în cinci veacuri, de atâţia stăpânitori”.

Check Also

Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, de Mihai Eminescu, …

Ştefan cel Mare, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Ştefan cel Mare, de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost …

Imn lui Ştefan cel Mare, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară imn Vasile Alecsandri, scriitor paşoptist, a făcut din …

Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare (circa 1433, Borzeşti – 2 iulie 1504, Suceava) – domnul Moldovei (1457-1504), …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …