Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul însemnările cărturarilor mai apropiaţi de dânsul. Ţăranul din munţi şi văi, din păduri şi de pe malul apelor nu ştia nici ziua luptelor, nici anii şi nici veacul, căci mai-marii lui cuprind mai multe veacuri, nesfârşit de multe, cu trupul lor de uriaş; el nu ştia nici numele boierilor, sfetnicilor, doamnelor şi iubitelor care nu luaseră loc lângă dânsul înaintea lumii; el nu putea să deosebească o luptă de alta, ba nici un duşman de celălalt; el nu văzuse nici un hrisov de la marele judecător, nu ajungea să-şi însemne nici una din datinile la începutul cărora stătuse voinţa lui; nu citise măcar una din pisaniile ce stăteau în fruntea bisericilor durate în cei patruzeci şi şapte de ani de domnie.

El ştia atât, în marea lui nenorocire şi în adâncul lui întuneric, până la care ajungea însă, cu mângâiere şi făgăduieli, o rază bună din acel veac mare, că neamul său a dat cândva - dăunăzi, peste trei sute de ani sau cu o mie alţii în urmă - un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul: el era izvorul a toată vitejia, el era fântâna tuturor dreptăţilor, el era marea bunătăţilor. Pământul Moldovei nu fusese al lui numai atunci când oamenii de demult îl putuse vedea; el rămăsese al lui în vecii vecilor, cu toţi oamenii ce se îngropau pe rând, şi, în clipe grele, suspinul şi rugăciunea se suiau la dânsul ca la Dumnezeu: „Săracul Ştefan-vodă, unde-i să vadă?!”

Poporul, înaintea căruia stătuseră lărgi deschise uşile lui, îl chemase la dânsul prin povestea lui iubitoare, care născocea înlocuind adevărul de care n-avea nici o ştiinţă: Ştefan nu fusese fecior de domn, ci copilărise între băieţaşii şi băietanii satelor, şi se arătau la Borzeşti, în ţinutul Bacăului, unde i se înălţa frumoasa biserică, locurile care-i văzuseră jocul de vitejie. Învârtise în mâini ca ale Făt-Frumosului care glumeşte cu armele grele ale zmeilor un buzdugan ieften, tăiat din trunchiurile străvechi ale codrului.

El străbătuse în peşteri ca să ucidă urşii, aşa precum alţii la vârsta lui prindeau fluturii strălucitori deasupra florilor pajiştii. Meşteşugul luptelor cu oamenii răi îl învăţase de la arhangheli trimişi de Dumnezeu ce plânge de suferinţele săracilor, şi, ca să nu sperie pe copil cu penele lor de aur orbitor, ei se făcuseră a fi doi moşnegi, adică doi moşnegi de la ţară, cu căciulile nalte şi drepte, cu pletele şi barba căzând în valuri de argint, cu ochii care văd adânc în amintirile zilelor moarte, cu vorba cuminte şi înceată, venind totdeauna de foarte departe, - aşa nişte moşnegi cum va fi fost sus pe scaunul de aur în hainele-i de mătase încheiate cu pietre scumpe vodă Alexandru cel Bun.

Când s-a făcut mare şi a început luptele lui drepte şi bune, nici un colţ de ţară n-a rămas nesimţit de biruinţele lui sau de suferinţele cu care le plătea. În scorburile acelea mari de lângă Baia s-a adăpostit el, singur-singurel în codru, pândind pe unguri meniţi pieirii. Scările acelea tăiate în stâncă au fost făcute pentru dânsul, care căuta vârful muntelui. Acolo, la Voroneţul din Bucovina, la Dobrovăţul din Vaslui, a stat el la uşa sihastrului ce se ruga pentru toţi oamenii şi de la care voia sfatul cel mai bun ca să mântuie ţara, ai cărei apărători pieriseră: sihastrul l-a primit în chilie, i-a dat învăţătura dorită şi i-a arătat prin luminile minunate ce se iveau în paltinii pădurii în ce loc trebuie să se ridice mănăstirea de mulţămită.

La Podul Înalt se arată cetatea lui, fundătura unde s-au grămădit turcii bătuţi, beciul lui săpat în pământ; podul de colo se zice al Harapului pentru că un paşă din Arabia depărtată a căzut în acel loc, muşcând de durere pământul străin. Lângă Bozienii Neamţului, pădurea ce a dăinuit până dăunăzi a fost aceea în care s-a odihnit Ştefan după nenorocirea fără umilinţă de la Războieni.

La Cozmin se ştie unde s-a risipit codrul asupra duşmanilor, care nu mai sunt leşii, ci turci adevăraţi, aceia de care Ştefan a scăpat ţara. Dincoace au fost vrăjiţi tătarii cu fuioare fermecate şi hori de fum, şi tăiaţi până la unul. Cazacii au fost nimiciţi la Gârla Cazacului. La Ciortărei, de unde era poate boierul său Andreico Ciortorovschi sau Ciortoreanul, a dat Dumnezeu o pâclă de a putut să-i răpună Ştefan pe păgâni. Cei şapte munţi din Vrancea au fost dăruiţi de Ştefan la şapte voinici, pe care mama lor bătrână îi dăduse pentru luptele cele nouă, şi numele lor era scris în slovele de pe masa de piatră „a lui Bucur”.

Cutare cruce de la fântâna din acelaşi ţinut al Putnei mărturiseşte că acolo şi-a dat sufletul, la picioarele stăpânului său, ciobanul care colindase ţara întreagă culegând ostaşi pentru vodă, rămas fără tovarăşi. Dincoace Ştefan a învins pe straşnicii căpcăuni, cu care se putea pune numai unul ca dânsul. Aceasta-i, lângă Cotnari, sau în Bucovina, Dumbrava-Roşie, unde leşii au asudat sudoare de sânge sub bice şi strămurări arând pentru codrul de stejari cu frunza roşie şi răsunetele de geamăt. Oasele acelea înfipte în măruntaiele râpei pe care o spală apele mânioase ale Siretului de primăvară sunt oase de duşmani, pe care i-a răpus braţul lui Ştefan. Valea Groazei a văzut spaima turcilor strânşi de arma lui răzbunătoare.

La Poiana Dealului Mare se văd cetatea şi şanţurile prin care au crezut în zadar tătarii că se pot apăra de acelaşi ascuţiş de sabie. La Singeri el a vărsat, pe dreptate, acel sânge mult ce se pomeneşte în numele locului. Din cerdacul de lângă Huşi el a pândit în zare, peste Prut, mersul tătărimii pustiului. În stâncile de la Ştefăneşti, care ar fi întemeiat fără îndoială de dânsul, Ştefan şi-a ascuns mama, care se pomeneşte la Cetatea Neamţului, şi domniţa, în cămări închise cu uşi de fier.

În Cotnari, ca şi în Dobrogea, se povestesc luptele lui cu doamna Catalina, care a pus să se facă fântâni pentru drumeţi în marginea drumului mare. Movila aceea din Vaslui, care se zice a lui Burcel, a fost dată de prietenul săracilor unui biet om nevoiaş care chiuia în auzul lui arând dumineca, pe vremea slujbei, cu doi boi de împrumut. Toate satele vreau să se tragă din strămoşi dăruiţi de Ştefan pentru vitejie. Unde n-a măritat el fete fără avere, unde n-a făcut el biserici şi cetăţi şi fântâni răcoritoare? În care ţinuturi nu se cântă vreo iubire a frumosului vodă Ştefăniţă, care coboară pe neştiute inelul său de aur în cofiţa fetelor ce dau să bea străinului frumos? Tot ce a fost pe acest pământ se topeşte în lumina lui.

Se ştie că el a murit şi că pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină pe care n-o aprinsese nimeni. Dar moartea nu i-a luat simţirea, şi, când neamul lui sufere, strămoşul plânge în mormântul său. Plânge, căci nu se poate mişca, dând la o parte povara grea a marmurei albe. Dar odată şi odată el va învinge prin puterea straşnică a durerii sale nemărginite. Întâi sabia-i va răsări din groapă, floare de oţel, vestind „războiul cel mare”, care va da dreptate neamului românesc.

Apoi însuşi va ieşi în vederea duşmanilor îngroziţi călare, înarmat, săgetând ucigător din ochii săi straşnici, limpeziţi de ceaţa morţii îndelungate. Oastea lui va fi el. Şi sângele se va sui până la coamele cailor, şi poporul lui Ştefan cel Mare va avea atunci pretutindeni pace şi fericire. Iar el se va culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum cu drepţii.

Cărturarii aveau de unde culege fapte şi poveşti pentru a slăvi numele lui Ştefan: Letopiseţele le stăteau înainte, şi de pe la 1850 se tipăreau tot mai multe cântece ale poporului, se cercetau tot mai mult spusele lui despre timpurile bătrâne. Dar ei n-aveau nici puterea de simţire, nici bogăţia de închipuire, nici învăţătura şi nici adevărata dragoste de ţară care ar fi trebuit pentru ca un vrednic prinos să vină şi din partea lor. Aceasta trebuie s-o spunem.

Se vede şi din următoarea împrejurare: În 1856, arhimandritul de la Putna, care şi el va fi citit Letopiseţele, căpătă de la cârmuirea austriacă voia a deschide mormintele din Putna pentru a da în sfârşit lui Ştefan cinstea ce i se cuvenea, pentru a ridica din adâncurile mucede ale pământului scormonit de tâlhari din alte neamuri rămăşiţele lui sfinte. Ceremonia se începu în ziua de 12 noiembrie din acel an. După ce se descoperiră pe rând oasele Mariei, fata a doua a lui Ştefan, ale Mariei, soţia lui Petru Rareş, ale lui Bogdan Orbul, ale lui Ştefan cel Tânăr şi ale unui mort domnesc necunoscut, se ajunse peste patru zile la mormântul ctitorului, aşezat în mijlocul bisericii, la dreapta, în locul de cinste.

O lespede groasă, lucrată cu dalta, fu găsită întâi de săpătorii care se lăsau şi ei stăpâniţi de evlavia ce cuprindea pe toţi cei de faţă, chiar şi pe străini. Mormântul se boltea dedesubt. Opt ţărani ridicară lespedea, pe când soborul îşi înălţa cântările, rugându-se pentru strălucitul mort. Se găsi ce lasă în urmă o strecurare de patru sute de ani aproape: capul păstrat în cea mai mare parte şi fărâmături de oase între surcelele sicriului şi peticele mantiei: odoarele: cununa, nasturii, inelele, sabia le luaseră hoţii. Atâta se păstrează astăzi în mausoleul ce s-a ridicat pe urmă lui Ştefan.

Răsunetul fu foarte slab în Bucovina, în Moldova şi nu răzbătu în alte părţi ale românimii. Se vorbi totuşi încă în octombrie de ridicarea unei statui la Iaşi, dar îndemnătorul, caimacamul de atunci al Moldovei, Toderiţă Balş, era un duşman al Unirii, şi el vorbea de Ştefan cel Mare pentru a înteţi patriotismul moldovenesc, în paguba patriotismului românesc. Se găsiră mai târziu ziare mai desluşite, care lăudară între toate faptele lui Ştefan luptele lui cu Radu cel Frumos şi cei doi Basarabi, din care făcură războaie cu muntenii, ceea ce n-au fost. Iar literatura tăcu.

Numai când studenţii din Viena, membrii „Junimii” de acolo, îndemnară, cu Eminescu şi Slavici în frunte, la o sărbătorire a lui Ştefan la Putna, cu prilejul hramului al 400-lea de la întemeierea mănăstirii, numai atunci amintirea eroului stoarse lui Alecsandri două poezii slabe; cu desăvârşire reci, care fură cântate înaintea mormântului acoperit cu panglici tricolore şi cu flori din partea românilor din toate părţile.

Cu un an înainte, Alecsandri povestise într-un poem lupta de la Dumbrava-Roşie, o lucrare din cele mai bune ale sale, plină de versuri răsunătoare, pe care din nenorocire le tot întrerup altele, mai puţin îngrijite. În ea se vorbeşte, fără cunoştinţa adevărului faptelor, de luptele ce s-au putut încleşta între boierii noştri şi fruntaşii polonilor. Ţăranii sunt uitaţi cu totul, fiii codrilor care câştigară marea biruinţă din codru. Poemul s-a vândut pentru ajutorarea răniţilor din Franţa, unde învăţase şi trăise mulţi ani din viaţa sa cântăreţul lui Ştefan cel Mare.

De baladele, mai vechi, ale lui Bolintineanu aproape nu mai e nevoie să se vorbească: nimeni n-a iubit mai mult pe Ştefan prin ele. Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămâne discursul, de o mare înălţare de cuget, bogat în icoane noi şi în gânduri adânci şi cuminţi, al studentului A.D. Xenopol. Istoricul de mai târziu al românilor a scos din viaţa lui Ştefan învăţături folositoare, ca acelea de a face „unirea prin gând şi inimă” înainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat românească şi cât se poate de neatârnată, în care să se înfrăţească toţi românii, de a nu pripi lucruri mari care vin de la sine altfel şi care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de faţa lui când dormea; de a „nu ne înşela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr”. Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire şi astăzi, după aproape 40 de ani!

O statuie a lui Ştefan cel Mare s-a înălţat la Iaşi abia în 1883. O făcuse un meşter străin, şi a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr-un popor îi poate înţelege în adevăr eroii, îi poate iubi şi le poate da viaţa bronzului, a marmurei, a picturii sau a cântecului. Între cuvântările rostite atunci au fost şi de acele care n-au ţinut seamă de sfaturile înţelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrâni decât dânsul la 1871.

Iar în literatura românească a fost o tăcere... Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvârşit al poporului, al trecutului, minte adâncă şi bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise şi gândul serbării din 1871. Dar în Iaşii înstrăinaţi, în mijlocul marii serbări oficiale, el s-a lăsat furat de gânduri triste, şi, unde era să se înalţe imnul mândru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioşia deznădăjduită a unei doine de plângere şi răzbunare.

Vor şti poeţii, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărginite cu care, de cinci veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, şi mai departe decât hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte şi sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români? Se vor înfrăţi ei înaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se înalţă liturghia recunoştinţei de marile mulţimi care nu pot nici să vorbească, nici să cânte? Nu prin silinţe răzleţe, ci prin buna înţelegere la lucrul harnic se întemeiază învăţătura, cultura unui popor, care e vitejia de astăzi, şi la această muncă locul cărturarilor e în frunte, ca să îndemne şi să îndrepte.

Check Also

Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, de Mihai Eminescu, …

Ştefan cel Mare, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Ştefan cel Mare, de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost …

Imn lui Ştefan cel Mare, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară imn Vasile Alecsandri, scriitor paşoptist, a făcut din …

Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare (circa 1433, Borzeşti – 2 iulie 1504, Suceava) – domnul Moldovei (1457-1504), …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …