Ştefan Cazimir

Ştefan Cazimir (10 noiembrie 1932, Iaşi) - eseist şi istoric literar. Este fiul Feigăi (născută Blumenfeld), profesoară, şi al lui Ştrul Cazimir.

Cazimir (al cărui prenume la naştere era Ştrul) a urmat şcoala primară la Iaşi şi liceul la Piatra Neamţ, unde a trecut bacalaureatul în 1951. Student la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1951-1955), a devenit aici cadru didactic, parcurgând toate gradele până la acela de profesor. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Umoriştilor Români şi, din 1990, deputat în Parlamentul României, iniţial ca reprezentant al Partidului Liber-Schimbist, al cărui membru fondator a fost. Şi-a luat doctoratul în filologie cu teza Aspecte ale comicului la Caragiale (1967).

Debutează în presa literară cu articolul Despre arta parodiei în literatura română („Steaua”, 1957). Colaborează la „Viaţa românească”, „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Adevărul”, „Cronica politică”, „Parlamentul”, „Adevărul literar şi artistic” etc. Debutul său editorial l-a reprezentat antologia comentată Pionierii romanului românesc (1962).

Preocupat constant de opera lui I.L. Caragiale şi remarcându-se ca un bun specialist în materie, i-a consacrat mai multe lucrări; Caragiale. Universul comic (1967), Nu numai Caragiale (1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul (1988) etc. Prima lucrare, pornind de la teza de doctorat, e o monografie a comicului caragialean, studiu sistematic propunându-şi să-l fixeze mai precis pe scriitor în marea tradiţie comediografică şi să-i definească „orizontul tipologic” şi „mijloacele”, apartenenţa stilistică. După un examen minuţios al „filiaţiilor” şi al „influenţelor”, cercetătorul argumentează o dată mai mult originalitatea marelui dramaturg român.

Spirit analitic şi penetrant, cum se va dovedi în întreaga lui operă de istoric literar şi eseist, Cazimir consideră O noapte furtunoasă „comedia vanităţilor satisfăcute”, vede în Pristanda victima propriului său automatism şi în autorul însuşi pe eroul cel mai autentic al schiţelor, temă asupra căreia va reveni şi altă dată. Criticul se numără printre partizanii clasicismului lui Caragiale, recognoscibil în concepţia fixă asupra personajelor, în importanţa acordată „momentului tehnic”, artei literare, clarităţii limbajului, compunerii, dicţiunii. Unele idei anunţate aici, precum şi altele, noi, vor fi dezvoltate în studii mai succinte, dar nu mai puţin interesante, ce vor constitui prima parte a volumului Nu numai Caragiale, ca, de exemplu, Arta compoziţiei, Omul-spectacol, Arta monologului şi Ipostaze ale eului.

În I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Cazimir apare într-o nouă ipostază, individualizându-se nu numai prin apetenţa teoretică, dar şi prin frecventarea tuturor artelor, degajarea stilistică, îmbinarea spiritului „ştiinţific” de odinioară cu unul subtextual ironic şi în acelaşi timp delectabil. După ce defineşte fenomenul kitsch, pornind de la teoria lui Abraham Moles şi după ce îl argumentează cu bogate ilustrări din artele plastice şi literatură, autorul ajunge la Caragiale, a cărui operă o consideră un vast studiu dedicat acestui fenomen.

Ample caracterizări, deduse din mulţimea exemplelor, duc la concluzia că numele românesc al omului-kitsch este moftul, cel reprezentativ ilustrat de Momentele lui Caragiale. Istoricul literar Cazimir este familiarizat mai ales cu literatura română a secolului al XIX-lea, pe care o supune observaţiei într-un mod care se îndepărtează tot mai mult de spiritul „doct”, universitar, autorul abordând inteligent şi volubil un ton colocvial, în care îşi găsesc locul şi noutatea ideilor, şi poanta umoristică.

De la studiul de sinteză Începuturile romanului românesc, el a trecut cu uşurinţă la critica de atribuire, la identificarea de pseudonime şi de izvoare, la „rectificări” şi chiar la „capricii”, adesea pline de haz, ce aparţin mai mult publicistului şi memorialistului. Tensiunea lirică (1971) este un eseu superior didactic, probând spiritul speculativ al lui Cazimir, ca şi buna cunoaştere a poeziei române şi universale.

Tensiunea ar fi starea unică a lirismului, care presupune obligatoriu antinomia, opoziţia. Sunt descrise, pe această schemă binară, numeroase opoziţii, precum imanent-transcendent, etern-efemer, cosmic-uman, actual-revolut etc. Autorul evidenţiază rolul conjuncţiilor adversative, al termenilor-semnal, al funcţiei practice a timpurilor verbale. Analiza tipurilor de tensiune conduce la tipurile de lirism, şi ele foarte diverse, ca de pildă lirismul absenţei, al aspiraţiei, al aşteptării etc.

Stelele cardinale (1975) pune sub luptă patru metafore fundamentale, patru puncte cardinale ale poeziei lui Eminescu: gândirea, visul, cântecul şi plânsul. Sunt examinate pe rând semnificaţii multiple, eseistul tălmăcind sau descoperind noi sensuri, cum ar fi gândirea echivalată cu naşterea, zămislirea, care se întruchipează în treimea demon, monarh, mag. De asemenea, visul este şi el văzut ca un mod tipic de a crea, cu un rol precumpănitor în poezia erotică eminesciană. Muzica sau cântul îl conduce pe cercetător la consideraţii despre poezia orfică, aşa după cum plânsul e definit ca expresie a melancoliei şi a conştiinţei tragice a lui Eminescu.

Ca tipologie, Alfabetul de tranziţie (1986) este o carte înrudită cu I.L. Caragiale faţă cu kitschul, înfăţişându-l pe Cazimir. În cea mai autentică ipostază a lui, şi anume în cea de eseist, care foloseşte din plin cunoştinţele istoricului literar, adăugându-le altele, mereu bogate şi noi, precum cele de istoria mentalităţilor, de sociologia modei, critica receptării etc., toate lăsându-se comunicate o dată mai mult într-un stil doar aparent didactic, percutant şi delectabil.

Cazimir abordează dintr-un unghi inedit vechea teză a „formelor fără fond”, ajungând la altă concluzie decât cea junimistă. Referindu-se la epoca de tranziţie 1830-1860, el observă că „dorul imitaţiei” nu se află neapărat în relaţii de excludere cu „duhul naţional”. Eseistul convoacă şi aici toate artele spre a demonstra că schimbările se produc în lanţ, de la modă, la mobilier şi la stilul de viaţă, şi că ele sunt variabile, după sex, vârstă, condiţie socială, grad de cultură. În spirit polemic, el afirmă rolul creator al „formelor”, care, în epocă au atras fondul, cu scopul de a-l genera.

Spirit imaginativ şi curios în toate domeniile artei, făcând aproape risipă de varii cunoştinţe, convinge mai puţin cu volumul Pygmanolion (1982), apelând din titlu la un joc de cuvinte care are ca punct de plecare numele a două mituri supuse analizei comparative: Pygmalion şi Meşterul Manole. Asociaţiile par pe alocuri forţate şi servind numai în parte argumentaţia.

Volumele Pentru contra (1991) şi Râsete în Parlament (1994) relevă, primul, un îndemânatic versificator, autor de spumoase cronici rimate şi de poezii ocazionale, nu o dată cu substrat satiric, al doilea, pe vorbitorul ce, exploatând orice situaţie umoristică, riscă să nu depăşească linia simplului amuzament. Cazimir a mai publicat antologia Amintiri despre Caragiale (1972), Antologia umorului liric (1977) şi antologia Drumuri şi zări (1982, în colaborare). A scris prefeţe la ediţii din opera lui I.L. Caragiale, Nicolae Gane, Barbu ŞtefănescuDelavrancea, Homer, Alejo Carpentier etc.

Opera literară

  • Caragiale. Universul comic, Bucureşti, 1967;
  • Tensiunea lirică, Bucureşti, 1971;
  • Stelele cardinale, Bucureşti, 1975;
  • Pygmanolion, Bucureşti, 1982;
  • Nu numai Caragiale, Bucureşti, 1984;
  • Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, 1986;
  • I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Bucureşti, 1988;
  • Pentru contra, Bucureşti, 1991;
  • Râsete în Parlament, Bucureşti, 1994;
  • Caragiale e cu noi!, Bucureşti, 1997;
  • De ce, nene lancule?, Bucureşti, 1998;
  • Honeste scribere, Bucureşti, 2000;
  • Caragiale recidivus, Bucureşti, 2002;
  • Potcoave de purici, Bucureşti, 2003.

Antologii

  • Pionierii romanului românesc, prefaţa editorului, Bucureşti, 1962;
  • Amintiri despre Caragiale, prefaţa editorului, Bucureşti, 1972;
  • Antologia umorului liric, prefaţa editorului, Bucureşti, 1977;
  • Drumuri şi zări. Antologie a prozei româneşti de călătorie, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Viorica Diaconescu, Florin Manolescu, Alexandru Melian şi Petre Nicolau).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …