Ştefan Bănulescu

Ştefan Bănulescu (8 septembrie 1929, Făcăeni, judeţul Ialomiţa - 25 mai 1998, Bucureşti) - prozator, eseist şi jurnalist. Este fiul Elenei şi al lui Ion Bănulescu, ţărani.

Termină liceul la Călăraşi, urmează Facultatea de Drept (1945-1948), va trece pe la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, absolvind în 1952 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Face carieră de jurnalist la „Gazeta literară” (sub direcţia lui Zaharia Stancu) şi la „Luceafărul”, unde, între 1968 şi 1971, este şi redactor-şef. Primeşte burse de studii la Universitatea din Urbino (1966), Iowa City (1971-1972) şi la Akademie der Kunste din Berlinul de Vest (1983). După 1989, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, redactor la editura şi la revista „Tinerama”.

Debutează publicistic în „Viaţa românească” cu un eseu despre Gogol (1949), iar în volum, în 1960, cu o culegere de reportaje, Drum în câmpie. În 1965 apare volumul de nuvele Iarna bărbaţilor, distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor (reeditat în 1967, revăzut şi adăugit în 1971, publicat în ediţie definitivă în 1979, tradus integral sau parţial în diverse limbi europene). O gestaţie sincronă şi osmotică vor avea două cărţi apărute la un interval de un an: Scrisori provinciale (1976) şi romanul Cartea de la Metopolis (1977) - primul volum din ciclul epic Cartea Milionarului, rămas neîncheiat. Bănulescu a reluat Scrisorile provinciale într-o variantă adăugită şi reînnoită, cu titlul Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri (1994).

Mutatis mutandis, Bănulescu este însă, la fel ca Balzac, creator al unei singure lumi. Şi, în acelaşi timp, autor al unei singure cărţi - romanul în şantier perpetuu Cartea Milionarului, în jurul căruia gravitează un sistem de scrieri-satelit: eseuri, proze scurte, scrisori imaginare şi reale, bucăţi inclasabile etc. Dacă nu este sesizată unitatea profundă a operei, scriitorul poate părea divers şi chiar dispersat. De aici iluzoria sa disponibilitate de a fi afiliat, derivat, înseriat, de a i se găsi precursori. De la Nicu Gane la Anton Pann, la Odobescu sau I.L. Caragiale, Urmuz sau Pavel Dan, de la Mircea Eliade, Rebreanu, Mihail Sadoveanu la Erninescu, Panait Istrati, Voiculescu, Ion Barbu sau Gala Galaction, în fine, de la Swift la Gogol sau Faulkner, aproape oricine a fost menţionat ca antemergător al lui Bănulescu. În realitate, autorul nu a avut precursori şi - cel puţin până acum - nici urmaşi. Ca şi lumea sa fictivă, cartea sa nu se poate imita decât pe sine. Proza lui este un univers producător de ficţiuni echivoce generic, având un singur gen proxim - istorisirea.

După Sadoveanu, Bănulescu este al doilea mare povestitor modern al limbii române. Epistolarul imaginar publicat parţial înainte de roman şi integral după el, cu titlul Scrisori din provincia de Sud-Est, oferă cheia generatoare a operei. Textele compozite reunite în el sunt magma amniotică fictivă şi totodată embrionul din care creşte opera. Nu întâmplător, subtitlul cărţii este O bătălie cu povestiri. Prozele nu sunt nici fantastice, nici mitologice, nici miraculoase. Lumea ficţiunii e inefabilă şi examinează, după cum precizează autorul, atât de generos şi de limpede în expunerea esteticii sale, încât e de mirare că faptul a trecut neobservat, „partea nevăzută a lucrurilor întâmplate”: „Locuiesc şi eu într-o provincie de Sud-Est, de pe malul fluviului, într-un oraş puţin vizitat, unde cel mai curent lucru mi se pare a fi nu banalul, obişnuitul, ci inefabilul.”

Scrisorile din provincia de Sud-Est trebuie privite ca nişte crochiuri de roman, aşa cum sunt schiţele de atelier ale pictorilor. Dincolo de toate deosebirile, ele expun o meditaţie constantă despre puterea şi rostul cuvintelor. Autorul cărţii „mandatează” diverşi naratori sau istoriseşte în nume propriu, pentru a relata episoade, a anunţa tipologii şi a schiţa o topografie, care mai târziu vor fi absorbite de mecanismul centripet al Cărţii Milionarului. Personaje, întâmplări, elemente de peisaj şi de atmosferă migrează din Scrisori... În Iarna bărbaţilor sau în Cântece de câmpie (1968), vărsându-se după aceea în Cartea... Topometristul - protagonist al Cărţii Milionarului şi cetăţean de vază al Metopolisului - este în acest volum regizor al unei sărbători a Cuvântului şi a istorisirilor, care ies unele din altele ca sertarele cu poveşti ale Decameronului.

Harul său - se precizează - stă în aceea că „poate lega şi strânge laolaltă, ca într-o avere nevisată, poveştile strânse la întretăierile timpului”. El se dedă unor manevre complicate de colportaj şi de aglutinare a vorbelor, meşterind o „cutie cu poveşti” în adâncurile căreia s-a plămădit şi universul Cărţii. Dacă în special Povestirile din insulă sunt proto-forma (pre-textul) unei bune părţi din Cartea de la Metopolis, ultima parte a culegerii, Povestiri din muzeul scrisorilor, pare mai curând o suită de exerciţii de digitaţie în vederea unui volum viitor, cel de-al doilea, al Cărţii... Iteraţia, transmisia de bunuri fictive, circulaţia numelor, a poveştilor şi a destinelor de la un volum la altul atestă unitatea spaţiului fictiv şi faptul că se rămâne tot timpul în perimetrul Cărţii...

Înainte de roman, Bănulescu a dat ineditul volum de nuvele Iarna bărbaţilor, care include texte foarte diverse, ca întindere sau ca structură, având un singur numitor comun: nici unul dintre ele nu poate fi măsurat cu etalonul obişnuit al prozei de acest tip. Mistreţii erau blânzi şi Dropia sunt produsul unui antisadovenism de substanţă, ca şi de expresie. Scriind după Sadoveanu, lui Bănulescu. Îi reuşeşte dezacordarea armoniilor macro şi microcosmice ale autorului Ţării de dincolo de negură şi al Împărăţiei apelor. Între lume şi povestitorul ei, între lume şi cititori, s-au ridicat în răstimp stavile de netrecut, bariere şi împrejmuiri solide sau doar perdele amăgitoare de cuvinte migratoare.

Personajele din Dropia, de pildă, alunecă la fel ca nişte umbre pe apa nocturnă a câmpiei. Ele obişnuiesc să măsoare lumea cu basmul şi cu cântecul - forme verbale atinse în grad înalt de stereotipie. Călătoria ca o finalitate fără scop este unicul nucleu epic al câtorva bucăţi, precum Mistreţii erau blânzi, Dropia, Satul de lut sau Masa cu oglinzi, indiferent că se caută un oraş sau un sat, un loc de veci pentru un copil sau o dropie la fel de intangibilă ca pasărea măiastră.

Ciclul Vară şi viscol rodează o formulă productivă în Cartea de la Metopolis - resuscitarea reală sau imaginată - a unui personaj. Prozele intitulate Monolog în faţa fluviului, La curtea ospăţului şi Măşti fără oameni relatează destinul sucit al lui Grigore Nereju, coborâtorul celei mai vechi stirpe din Glava. El moare oficial de două ori în timpul războiului şi familia îi organizează de fiecare dată un priveghi ritual, rechemând cu acest prilej, peste nisip, pe întemeietorii neamului său.

Din textele următoare, Un trup gol se întoarce pe pământ şi pe apă şi Cenuşa de ieri, reiese că mortul începe cea de-a treia viaţă, ajungând la timp la locul priveghiului, ca să-şi mănânce coliva. Ca şi spaţiul, timpul real al nuvelelor este circumscris istoric în proximitatea celui de-al doilea război. Câmpia şi Oraşul, adevăraţii protagonişti ai Cărţii de la Metopolis, îşi împart şi dominaţia asupra universului fictiv din Iarna bărbaţilor. După cum tot în cartea de nuvele apare cu pregnanţă tiparul structural al repetiţiei, a cărei fenomenologie o înscenează somptuos viitorul roman.

În ciclul de proze Masa cu oglinzi, sub semnul revenirii stă mirajul numit de cineva „apa celor fără de viaţă”. Iar în Ploaia şi biserica pe roate, toată naraţia se rezumă la repetarea unui text pe care nu numai povestitorul (Popescu), ci şi ascultătorul său (ceasornicarul Schwartz) îl ştiu deja pe de rost. Opera lui Bănulescu este construită pe principiul reiterării, al repetiţiei, al circulaţiei şi al prefacerii, alcătuind un spaţiu unitar textual şi omogen stilistic şi tematic. Un univers al istorisirii, născătoare deopotrivă de Lume şi de Carte. Monocord şi egal cu sine însuşi, scriitorul nu mizează pe surpriză sau pe diferenţă, ci, dimpotrivă, îşi scoate efectele din previzibil şi din repetitiv.

Principiul repetiţiei şi al confirmării este ilustrat triumfal de Cartea de la Metopolis, unde el coboară în ficţiune, devenind pe de o parte o normă structurală a lumii povestite şi pe de alta o temă de comentat şi de dezbătut. Romanul nu poate fi povestit, ci doar demontat în articulaţiile sale complicate, fiind mult mai important prin ce se arată decât prin ce se relatează în el. Personajele, ca şi evenimentele ilustrează un stil existenţial - cel din urbea dunăreană numită Metopolis - care trădează o nevoie acută de modele, întreţinând în toate (când e nevoie, chiar în mod fraudulos) aparenţele unor afilieri retroactive.

Sursa majoră a derivaţiilor modelatoare, modelul modelelor, îl reprezintă Bizanţul imperial, erijat în mit al originilor. La Metopolis, a fi, a face, a cugeta şi a vedea sunt deopotrivă variante ale bizantinizării. Conform istoricilor, Bizanţul a reprezentat în istorie o moştenire intelectuală care a reuşit să se perpetueze printr-o descendenţă prelungită şi eclectică - a formei imperiale romane, apoi a celei creştine - devenindu-şi sieşi copie şi succesor.

Nicolae Iorga este de părere că ipostaza crepusculară a bizantinismului se află exact în spaţiul dunărean (care îl obsedează pe Bănulescu), mai precis, în renaşterea elino-bizantină din timpul lui Nicolae Mavrocordat. Relaţia dintre un tipar originar şi o serie de ipostaze ulterioare modelează în roman gesticulaţia existenţială, ca şi pe cea creatoare - Metopolisul fiind un spaţiu propice înfăptuirii artistice, de la spectacolul teatral şi orfevrărie la sculptură, croitorie, arhitectură sau literatură. În piatră, în cuvântul scris sau rostit, în lână şi în stofă sau în metale preţioase, metopolisienii lucrează harnic, confecţionând „falsuri exacte” ale unor prototipuri mai mult sau mai puţin faimoase.

Cronica metopolisiană a personajului-autor numit generic Milionarul consemnează minuţios faza finală a procesului de degradare a arhetipurilor într-o fenomenalitate de stereotipuri pitoreşti. Inclusă en abîme în roman, piesa O feerie bizantină (certificatul de nobleţe al oraşului) ilustrează foarte bine mania bizantină a stereotipiei rulare. Printre personajele aduse în scenă apar trei Theodocte, două Rhodomnee, crainicul vesel şi cel prăpăstios, un Procopius din Cesareea lăudător şi altul bârfitor al lui Iustinian şi al Theodorei, poetul Theodor Prodromul cel cu idei înalte şi altul cu idei joase şi veninoase etc.

Înzestraţi cu o abilitate neobişnuită de „a proceda sumar şi cu mijloacele fixe de tipar ale legendelor” - cum precizează naratorul anonim - metopolisienii obişnuiesc să judece fiecare om printr-un timp al lui rămas în urmă. Unul dintre protagoniştii romanului, generalul Marosin, a încremenit în tiparul unui eveniment de mult încheiat: dragostea lui de tinereţe cu Fibula Serafis. Endemică în lumea fictivă a lui Bănulescu, preocuparea stăruitoare pentru arhirealităţi are un caracter paradoxal. Relaţiile dintre originale şi copiile lor - fie că e vorba despre ghetele de măritiş ale Iepei-Roşii, de dublura subterană a oraşului Metopolis, de poemul lui Emil Havaet, de bijuteriile Fibulei Serafis sau chiar de identitatea unor personaje ca Fibula însăşi, Zoe Porfirogeneta, Filip Lăscăreanu-Umilitul sau Sultana Mavrocordat - sunt foarte alambicate.

De cele mai multe ori, realitatea originară pare să existe anume ca să facă posibilă devierea în raport cu ea. Iau astfel naştere serii întregi de copii sau de urmaşi, la limită uzurpatori sau falsuri, care îşi reduc ascendenţa la o simplă metaforă, dacă nu de-a dreptul la minciună. Şi de această dată precedentul este Bizanţul - o matcă a diferirii, unde toate lucrurile au cel puţin două feţe, ca să nu se poată deosebi adevărul de fals: „În Bizanţ au fost două feluri de lucruri: Care erau şi care nu erau. Sau, fiecare lucru putea avea două feţe, dacă nu mai multe.”

În condiţiile date, în lumea imaginară de la Metopolis, ca şi în literatura lui Bănulescu, se intră într-o circularitate teoretic infinită a repetiţiilor, a reluării, a translaţiei. Ia naştere un spaţiu continuu unde prefacerea este justificată de existenţa unui mit al originilor şi nutrită de o memorie generică difuză. Toate personajele mai importante din roman stau sub semnul acestui sindrom, îndeosebi trioul de raisonneuri alcătuit din generalul Marosin, Topometrist şi autorul fictiv poreclit Milionarul. De altfel, literatura fabricată de Milionar - Cartea sa - e un produs desăvârşit al acestei lumi „a alunecuşurilor de spirit şi de caracter, unde artificiul e mai preţios şi mai gustat decât realitatea”.

Generalul Marosin, fin cunoscător al lumii metopolisiene şi totodată criticul fictivizat (sau înscris) al autorului-Milionar, pune în circulaţie o serie de expresii pregnante, pentru a-i defini programul estetic. Printre ele, „haosul de artificii”, „falsificarea exactă”, „ecoul târziu”, „lovitura bizantină” ş.c.l. De altfel, Cartea nu se datorează exclusiv autorului ei fictiv. Ea trece prin Pavilionul generalului, suportând cu acest prilej prefaceri importante. Din simbioza între un interpret sui-generis ca Marosin şi un autor ca Milionarul s-ar naşte probabil creatorul desăvârşit, în stare să pună în practică reţeta ideală spre care năzuieşte prozatorul.

Cartea de la Metopolis este deci, într-o latură a sa, un metaroman, arătând cum se plănuieşte, se face şi se citeşte literatura. Pe alocuri, romancierul îşi descrie tehnica recurgând la cuvintele altora, uzând deci de cunoscutul joc între text şi subtext detectat de Marosin la Metopolis. Dacă recurge la figurile simbolice de creatori şi de comentatori care se întâlnesc la tot pasul în universul fictiv, Bănulescu o face ca să aducă în discuţie alternativele în funcţie de care a optat el. Deşi îşi dă pe faţă alegerea şi îşi revelează codul, el nu montează o campanie de explicitare. Totul se păstrează în registrul fertil al echivocului. Autorul prizează el însuşi tehnica duplicitară a bizantinizării, scrie, pentru cine vrea să priceapă sau, cu o vorbă a lui Marosin, „caută oul de sub cuvânt, întinzându-l altuia să scoată pui din el.”

Există într-una dintre Scrisorile din provincia de Sud-Est o reflecţie care rezumă apodictic fascinaţia constantă şi rodnică pentru puterile cuvântului rostit sau scris. Nu întâmplător textul - Cerneală mai avea, dar nu mai avea nisip - figurează în capitolul cu nume sugestiv Loc pentru fiecare în Comedia cuvintelor: „Poveştile şi cuvintele sunt ca florile cu fruct, nu se mestecă în dinţi, cu gura la soare ca să se coacă.” Subzistă aici morala creatoare a întregii opere.

„Ştefan Bănulescu a subţiat sângele personajelor sale din Metopolis până la desăvârşita lui transformare în apă, ţinând cont de vechimea acestui sânge, consemnată în valori numismatice şi arheologice, spre a-l trezi apoi iarăşi la o utopica existenţă, în desimea aerului balcanic. De aceea, sub fantasmagoria vehementă a numelor şi poreclelor actuale se citeşte raţionamentul obosit al oţiumului antic. Acesta este sensul cel mai adânc al utopiei lui Bănulescu, căreia îi corespunde şi o viziune istorică în planul ficţiunii.” (Ion Negoiţescu)

Opera literară

  • Drum în câmpie, prefaţă de Eusebiu Camilar, Bucureşti, 1960;
  • Iarna bărbaţilor, Bucureşti, 1965; ediţia II, Bucureşti, 1967; ediţia Bucureşti, 1971; ediţia Bucureşti, 1979; ediţie prefaţată de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1991;
  • Cântece de câmpie, Bucureşti, 1968;
  • Scrisori provinciale, Bucureşti, 1976;
  • Cartea Milionarului, vol. I: Cartea de la Metopolis, Bucureşti, 1977;
  • Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, Bucureşti, 1994;
  • Un regat imaginar, Bucureşti, 1997;
  • Elegii la sfârşit de secol, Bucureşti, 1999.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …