Ştefan Agopian

Ştefan Agopian (16 iunie 1947, Bucureşti) - prozator şi publicist. Fiu al Mariei (născută Secoşan) şi al lui Ştefan Agopian, meseriaş, Agopian îşi începe studiile la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti (1965-1968), pe care nu o termină. Lucrează succesiv ca proiectant, secretar de redacţie la „România literară”, redactor la revista „Luceafărul”, la „Cotidianul” şi la „Academia Caţavencu”, unde este, de asemenea, redactor. În 1994 a devenit director al Editurii Ararat.

Cu excepţia a două volume de povestiri, Manualul întâmplărilor (1984) şi Însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind) (1994), producţiile sale rămân în sfera romanului (aparent) istoric: Ziua mâniei (1979), Tache de catifea (1981), Tobit (1983) şi Sara (1987). Citite în serie, cărţile sale trădează o amprentă stilistică unică şi o reţetă inconfundabilă. Aşa cum Mircea Nedelciu inventează reţeta unui roman „împotriva memoriei”, Agopian brevetează formula „povestirii în pofida istoriei”. Deşi pentru narator istoria există - şi există chiar şi o serie de istorisiri, fixate în scris, la care personajele nu contenesc să-şi raporteze existenţele -, autorul mizează pe posibilitatea unui „totuşi”: al mişcării libere cu gândul, al închipuirii şi al visului.

Tache de catifea, de pildă, e un roman ancorat solid de unele evenimente memorabile (mişcarea eteristă, răscoala lui Tudor, revoluţia de la 1848 în Principate etc.). Cu toate acestea, cartea e foarte greu, dacă nu imposibil de povestit. Trama ei epică poate fi rezumată în câteva vorbe. Tache Vlădescu (zis de Catifea), Boier Lăpai şi Piticul deambulează fără grabă, din popas în popas, sub pretext că vor să se înroleze în armata lui Tudor. Călătoria se dovedeşte însă o finalitate fără scop, ocazie de taifas nesfârşit şi de plutire în infinitul posibilului.

Romanul consacră o tehnică epică ameninţată în scrierile ulterioare să alunece în manierism, transformând pe autor în propriul său epigon. Ea se bizuie pe un relief temporal accidental, care ar fi făcut deliciile unui stilist ca Tudor Vianu. Deschizând la întâmplare cartea, se poate întâlni oricând un dialog ca acesta: „- Ştiu, spuse ea, că va veni o revoluţie. Numai că eu nu sunt vreo Ana Ipătescu. - Cine este această Ana? întreabă Tache într-o doară. Că ea nu ştie cine este Ana, fiindcă revoluţia nu a venit.” Şi în romanul de debut al autorului, timpul-cadru - ziua de 15 mai 1915 - e un prezent posterior, unde personajele descind dintr-un „mai târziu” care a reuşit să o ia înaintea lui „este”: „Şi mai târziu, când mai târziu?, a da! atunci când se va fi terminat acest război...”, „îşi aminteşte” protagonista, Lucia Zărnescu, „ce va fi cândva”.

Într-un articol programatic publicat în 1988, în revista „Amfiteatru”, Agopian pledează pentru o gramatică a imaginaţiei sui-generis: „Adevăratul mister al facerii textului - explică el - este refacerea existenţei înseşi, cu ajutorul unei gramatici eliberate de orice servitute.” Odată cu Tobit, se inaugurează aşa-numitul ciclu biblic, continuat cu Sara, care nu face decât să reia şi să complice - cam forţat - formula. Scenografia istorică e prizată în continuare, cu un plus de emfază pozitivistă, jucată.

O listă de referinţe documentare, în mare parte inventate şi atribuite cu aplomb lui Nicolae Iorga, autentifică formal pretenţiile romancierului de a reconstitui cu mijloace epice un moment din efemera ocupaţie a Olteniei de către austrieci (în veacul al XVIII-lea). Istoria se năpusteşte, strivitoare şi perversă, asupra protagoniştilor: melancolicul Tobit (boiernaş autohton) şi scutierul său Heiler. Cu toate acestea, destinul personajelor rămâne neatins de presiunea conjuncturii, ascultând mai curând de o providenţă livrescă. Pe alocuri, ea se face simţită şi în Tache de catifea sau în miniaturile din Manualul întâmplărilor. Tandemul Tobit-Heiler trimite caricatural la cuplul Don Quijote-Sancho Panza. Potriviri străvezii sunt aranjate între anii de învăţătură şi de peregrinări ai lui Tobit şi cei ai lui Werther.

Modelul livresc autoritar rămâne însă Biblia, unde povestea personajelor stă gata-scrisă. O astfel de determinare a cărţii spune mult la o examinare mai atentă. De fapt, mai toate potrivirile dintre viaţa personajelor şi modelele biblice sunt fabricate de tatăl lui Tobit - un vânător perseverent de aluzii, care să-i înalţe existenţa la o demnitate paradigmatică. Cartea biblică are în centru călătoria lui Tobie-fiul şi a lui Rafail îngerul, care o peţesc pe Sara, fiica lui Raguel din Acbatana.

Manualul... consemnează scrupulos manevrele graţie cărora viaţa e manipulată în aşa fel încât să capete o respectabilă aparenţă livrescă. Atitudinea faţă de acest tip de modelare - pe care tot autorul o sugerează personajelor - rămâne ambiguă. Exhibată pe de o parte, este compromisă pe de alta. De undeva, din culise, autorul se amuză pe seama personajului său, care se chinuieşte cum poate ca totul să arate „ca la carte”. Spre deosebire de romane, unde anumite certitudini ale realului sunt măcar invocate, chiar şi numai pentru a fi contrazise, în cele şase proze scurte incluse în Manualul întâmplărilor nu mai există decât luxurianţa posibilului.

Dacă în romane modelul de construcţie este suita variaţiunilor imaginare pe o temă dată, în povestiri tema se pierde treptat; rămâne doar jocul derutant al variantelor. Dincolo de aspectul lor heteroclit, povestirile se înşiră ca mărgelele pe aţă, urmărind peripeţiile tandemului bizar alcătuit din Ioan Geograful şi Zadic Armeanul, într-o Valahie apocrifă (cum o numeşte inspirat Petru Creţia), plasată la începutul veacului al XIX-lea. Un fel de contralume, unde „a face” e sinonim cu „a spune”, fiindcă - se explică undeva - „statul şi aşteptatul şi vorbitul e tot ce se poate întâmpla”.

Există un motiv anume pentru care autorul Sarei şi al lui Tobit face o figură aparte în cadrul promoţiei sale. El nu pare a fi renunţat la ambiţia prozei de a închipui şi de a inventa - sau, cu un alt cuvânt, de „a fabula”. În opera sa, epicul este extrem de viguros, iar răsucirea spre sine a literaturii nu-i secătuieşte izvoarele. Este aici un exemplu, rar îndeobşte, unde autocentrarea şi vocaţia imaginativă se susţin reciproc. Libertatea de invenţie, apetitul fabulatoriu îl apropie de o linie consacrată a prozei de la noi: Mircea Eliade - Ştefan Bănulescu, cu precădere în Sara, unde elementele fantastice abundă. O Oltenie livrescă şi cvasimitică fiinţează în cărţile lui Agopian, precum în Vladia lui Eugen Uricaru, cu precizarea că avem de-a face cu o lume care se trage din scris şi, în primul rând, din cărţi.

Opera literară

  • Ziua mâniei, Bucureşti, 1979;
  • Tache de catifea, Bucureşti, 1981; ediţie prefaţată de Eugen Negrici, Bucureşti, 1999;
  • Tobit, Bucureşti, 1983;
  • Manualul întâmplărilor, Bucureşti, 1984;
  • Sara, Bucureşti, 1987;
  • Însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind), Bucureşti, 1994;
  • Republica pe eşafod, Bucureşti, 2000;
  • Fric, postfaţă de Petru Creţia, Iaşi, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …