Statul unit România, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi regele Carol I

Iubitorul de petreceri „Alecu Cuza”, care până acum trăise fără de griji şi pe care Vogoride binevoia a-l numi „Cuzachi”, se găsea acum într-o situaţie serioasă, grea şi plină de primejdii. El era, ce-i drept, domn al Principatelor Unite, dar protestări puternice erau de aşteptat din partea Turciei, Austriei şi poate şi a altor puteri împotriva alegerii sale, potrivită cu litera, dar nu cu însuşi înţelesul Convenţiei.

Avea numai puţini prieteni, nici un partizan politic încercat şi nici un nume cunoscut. Ca moldovean el trebuia să se poarte în Muntenia cu foarte multe preveniri amabile, numai pentru ca să fie considerat ca bun român, iar cei care-l urcaseră pe tron în Moldova îl considerau doar ca pe locţiitorul vremelnic al „domnului străin”. Că-l doreau pe acesta, se rostiseră acum printr-o declaraţie prealabilă a Adunării şi, în proclamaţia sa, el crezu că trebuie să se recunoască astfel. Dar era de prevăzut că până la sfârşitul carierei sale domneşti partidul naţional îl va saluta continuu cu strigătul după „domn străin”, care în definitiv era dorit.

În sfârşit banii lipseau în vistieria ambelor state. Fără bani, fără experienţă şi fără partizani, în mijlocul contra-candidaţilor de până acum şi a unor persoane dintre care fiecare se credea chemat la un rol de conducător, el trebui să facă totul singur: i se cerea să pună de acord Regulamentul, urâtul Regulament, cu sfânta, dar neaplicabila Convenţie de la Paris, să ţină în frâu Adunările zgomotoase şi pline de certuri, să numească o comisie de la Focşani şi să-i dea o ocupaţie, să-i pună ca ţel al străduinţelor ei patriotice facerea unei Constituţii. Această Constituţie a fost cu neputinţă de primit: refuzul însă trebuia aşa fel făcut, încât să nu jignească prea tare pe zeloşii ei autori.

Gelozia dintre Bucureşti şi Iaşi, cele două capitale, trebuia să fie domolită şi să se stabilească ordine într-o ţară, care de la 1848 înainte trăise aproape mereu într-o eră de prefacere şi care socotea continuarea unei situaţii obişnuite ca lucru nefiresc. El trebuia să introducă noţiunea unei autorităţi netiranice într-o societate care era obişnuită să se apropie numai tremurând de stăpânii ei, buni sau răi, şi să dea dezlegare unor chestiuni mari, de care se ferise până acum fiecare, generalul rus tot atât cât şi revoluţionarul de la 1848, domnul reglementar legal ca şi Divanul nerăspunzător. Înainte de toate trebuia o hotărâre în chestia mănăstirilor „închinate”, fără a căror dezlegare nu se putea merge înainte. Cuza, cu toate lipsurile caracterului său, se arătă omul care putea să ia pe umerii săi toată această povară.

Întâi el avu norocul că îndărătnicia Austriei a fost sfărâmată prin nenorocitul război cu Franţa, la care ajunsese din pricina năzuinţelor italiene de unire. Încă înainte de furtună, în aprilie, Comisiunea europeana recunoscuse îndoita alegere a lui Cuza şi atunci Austria ridicase pentru ultima oară vocea împotriva lui. Turcia se supuse inevitabilului şi corpul de armată, cam de vreo 10.000 de oameni, adunat aproape de Ploieşti, în care pentru întâia oară îşi întindeau frăţeşte mâinile spre apărarea patriei comune soldaţi moldoveni şi munteni, rămase numai o demonstraţie.

Patrioţii unguri trimiseră, ce-i drept, pe generalul Klapka la noul domn român, ca să-i atragă atenţia asupra Bucovinei, ca punct de atac, şi să-i pună în vedere un sprijin printr-o revoltă ungurească, dar Cuza nu se lăsă momit de o astfel de politică de aventuri, care ar fi compromis cele mai însemnate interese ale naţiunii române, deşi el crezu că nu trebuie să refuze iscălitura sa sub un „tratat” care-l lega de altfel puţin, pentru ca să facă pe placul protectorului francez. O intervenţie în Ardeal ar fi putut avea numai urmări păgubitoare faţă de lipsa totală de organizare a românilor de acolo. Şi, cu privire la desăvârşirea unirii, „recele” Cuza se arătă în stare să aştepte momentul potrivit.

Până în anul 1861 el guvernă cu două camere, două ministerii şi pe lângă acestea cu balastul Comisiunii comune, observând în acelaşi timp cu stricteţe tratatul din Paris şi Convenţia de la Paris. Aceşti doi ani nu trecură însă fără folos, căci prin dese schimbări de ministerii, prin care Cuza îşi atinse scopul, de a pune la încercare diferitele personalităţi pentru a deosebi pe cei pricepuţi şi gălăgioşi, prin unele măsuri legislative, cum şi printr-o purtare energică în fiecare caz în care demnitatea naţională ameninţa să fie atinsă de consulii obişnuiţi cu porunci - cel francez chiar se plânse în curând pe faţă de prietenul de odinioară -, domnul izbuti să alcătuiască din Principatele anarhice un stat, în care nici o putere străină să nu mai exercite vreun control şi în care afacerile de administraţie zilnică să se desfăşoare destul de curent. Cu acestea însă pregătirea necesară pentru măsurile hotărâtoare, care alcătuiesc titlul de glorie al lui Cuza, era gata.

Numai câteva săptămâni după îndoita alegere, Kogălniceanu, într-un discurs entuziast, făcuse propunerea să se mute cele două Adunări la Focşani şi să se întrunească în primul parlament al ţării celei nouă, „România”. Cuza era, evident, şi el în sufletul său pentru o astfel de măsură, dar nu vedea nicăieri un punct de sprijin pe care să se încreadă pentru ca să se poată încumeta la un pas aşa de hotărâtor. De aceea se supuse necesităţii şi amână astfel, împotriva interesului său, împotriva dorinţelor întregii naţiuni şi împotriva celor mai elementare cerinţe ale unei bune administraţii, desăvârşirea Unirii.

Pe când el nu se conforma astfel cererilor des exprimate ale ţării, reprezentantul său de la Constantinopol, vechiul său prieten, Costache Negri, care în calitatea de agent al domnului la Poartă îşi câştigă mari merite ca diplomat destoinic şi care duse cu energie şi demnitate la bun sfârşit însărcinări grele, lucră totuşi mereu ca să ajungă pe cale legală la îndeplinirea şi încoronarea operei începută a Unirii, fără să umilească statul român sau să cumpere cumva favoarea mai marilor turci cu daruri, ca mai înainte, în vremuri de ocară. Puterile garante voiau să lege rezolvarea acestei chestii de o reorganizare a legii electorale, dar Cuza accentua că pentru moment el nu se gândeşte decât la Unire.

În mai 1861 putu el în sfârşit să comunice Camerelor sale că tratativele cu puterea suzerană se terminaseră. Ce-i drept, sultanul nu se învoi la toate cererile şi adoptarea principiului Unirii a fost însoţită de multe clauze restrictive, dar acestea din urmă existau de fapt numai în teoria diplomatică. Ceea ce domnul numea un „act”, a fost denumit din partea turcilor „firman”, şi în principiu se recunoscu numai calitatea lui Alexandru Ioan Cuza de administrator al ambelor Principate, nu însă o unire statornică a ţărilor şi după moartea acestuia.

Comitetul central din Focşani nu a fost desfiinţat definitiv, ci numai suspendat într-o formă nehotărâtă, şi în locul său trebuiau să se facă „adunări provinciale”. Dar în fond Cuza câştigase partida; el putea oricum considera ceea ce câştigase el ca o „realizare a Unirii”, ca „întemeierea unui stat naţional românesc” şi nu mult după aceea el întrebuinţa numirea, adoptată în definitiv de toţi, de România pentru statul înăuntrul căruia sub un cârmuitor, un minister, o Cameră, un steag şi o capitală - Iaşul căzuse pe încetul, şi aceasta a fost dureros simţit aici, la rangul de capitală onorifică, de „a doua Capitală” - nu mai existau nici un fel de graniţe.

Acum se putea păşi şi mai departe. Cuza nu era un om al datoriei, un muncitor sistematic în domeniul afacerilor politice, nici un bun administrator şi harnic calculator, cum fuseseră înaintaşii săi, Bibescu, Mihai Sturdza şi Ştirbei, dar el se simţea reprezentantul poporului său, al generaţiei sale, ca acela care, însărcinat de luptătorii din 1859, era dator să prefacă în faptă idealul lor politic. El despreţuia formele zadarnice, a căror observare făcuse plăcuţi pe cei mai mulţi „hospodari” tipici de până atunci; el poseda, ca bărbat cu totul dezinteresat, simţul pentru tot ce-i mare în vicisitudinile şi creaţiunile politice, şi era destul de cutezător ca să urmărească pe drumul cel drept marile ţeluri, lui bine cunoscute.

Mulţi alţii, ca Rosetti şi Panu, ar fi dorit o idilică viaţă de libertate republicană, un corect constituţionalism belgian, în cadrele căruia nişte Camere suverane ar fi făcut nesfârşit de mult pentru binele unui „popor” abstract. Practicul Brătianu, care pe de altă parte nu era un pătrunzător prea adânc al lucrurilor, voia să creeze organizaţii administrative şi financiare după modelul francez, napoleonian şi totodată, din punct de vedere social, să facă o politică a clasei mijlocii. În Muntenia clasa mijlocie era reprezentată prin români şi creştini romanizaţi, şi cu ajutorul acestora se putea întemeia şi păstra un regime bourgeois. Domnul dimpotrivă, avea scopuri mai înalte: el voia o dezlegare a tuturor problemelor mari, de care atârna viitorul poporului românesc, fără ca pentru aceasta să piardă din vedere organizarea lăuntrică a ţării.

Începutul îl făcu el cu mănăstirile „închinate”. Încă de la începutul veacului al XVII-lea se luase obiceiul de a supune mănăstiri din ţară, bogat înzestrate, celor vestite de la Muntele Athos, Sinai, Ierusalim şi mănăstirilor aşezate în alte regiuni ale Orientului greco-turc, ceea ce se numea închinare, dare supt ascultare. Actele care aveau de urmare o astfel de închinare se petreceau mai numai cu prilejul călătoriei sau al unei şederi mai îndelungate în ţară a marilor patriarhi cerşetori, adunători de mile; aşa apărură dincoace de Dunăre în al XVII-lea veac Chiril Lukaris, Dosoftei din Ierusalim şi mulţi alţii, ca nişte călugări nevoiaşi, lipsiţi de bani, şi povestiră piosului creştin român marile datorii ale bisericilor lor.

În astfel de rătăcitori însă poporul vedea aproape nişte întrupări ale fiinţei divine, şi de aceea judecăţile acestora, hotărârile lor, atestarea şi mărturia lor scrisă erau mult preţuite şi fură bine plătite. Ei primeau chiar bani sunători şi întotdeauna, din cele mai vechi timpuri, fusese obiceiul ca domnii români să facă daruri de bani vestitelor lăcaşuri sfinte din Orient. Dar banul era foarte rar în toată împărăţia turcească şi aproape totul era înghiţit de fiscul sultanului, care adulmeca îndată unde se găseau ceva bani. Pentru a-şi asigura pe vecie rugăciunile mulţilor călugări care locuiau într-o mănăstire vestită, nu mai puţin pentru a garanta pe cât se poate continuarea unei ctitorii pe pământ românesc împotriva oricărui atac nelegiuit, lacom, şi nu în ultimul rând pentru a da o mână de ajutor năpăstuiţilor creştini din Orient.

Prin ea mănăstirea străină căpătă foarte însemnate puteri; ea obţinea dreptul de a numi în mănăstirile închinate pe stareţ sau egumen, precum şi mai mulţi sau mai puţini călugări - acest din urmă caz nu se întâmplă însă totdeauna - şi lua prisosul veniturilor, după ce se împliniseră toate îndatoririle prescrise de ctitor, precum şi toate cheltuielile zilnice necesare sau cele cerute de reparaţii. Din Moldova, cel puţin până la 1700, prisosul se trimitea la Locul Sfânt grecesc în bani sunători, pe care mitropolitul ţării îi pecetluia. Încolo, mănăstirea „închinată” nu se deosebea prin nimic de celelalte; ea era supusă ca şi celelalte jurisdicţiei înaltului cler românesc şi puterii nemărginite a poruncilor domneşti, care nu făceau nici o deosebire.

Dar mai târziu, pentru a-şi câştigă merite faţă de Cer, mulţi boieri închinau anume mănăstiri numai în. calitatea lor de urmaşi ai vechilor ctitori; în secolul al XVIII-lea mai cu samă, chiar domnii se crezură direct îndreptăţiţi la astfel de măsuri. Clerul grecesc ajunse în acest chip la o mare putere ameninţătoare, căci o cincime din pământul românesc căzu cu încetul sub puterea lui, nu destul de limitată.

Totuşi, după întâmplările din 1821, domnii căpătară de la Poartă, care combătea peste tot grecismul, dreptul de a izgoni pe călugării străini, de a arenda pentru stat moşiile posedate de ei şi de a da în schimb numai o sumă hotărâtă la Constantinopol pentru Locurile Sfinte corespunzătoare. Când însă Poarta intră iarăşi în relaţii diplomatice cu Rusia, această putere, ca ocrotitoare convenţională a creştinilor ortodocşi din Răsărit, pusese condiţia ca grecii să fie chemaţi îndărăt, şi obţinu chiar un firman în acest sens. Dar domnii, în înţelegere cu ocârmuirea turcească, zăboviră totuşi, şi abia următoarea ocupaţie rusească dădu călugărilor posibilitatea întoarcerii.

În Regulamentul Organic se luară însă din nou hotărâri care trebuiau să oprească exploatarea mai departe a moşiilor mănăstireşti de către străini, deoarece aceasta era păgubitoare îngrijirii de mănăstirile din ţară, de şcoli, de instituţiile de binefacere. Ba o parte hotărâtă din venituri se acordă prin aceasta statului, care confiscă îndată mănăstirile neînchinate şi supuse administraţia lor Ministerului Cultelor. Bineînţeles că sfinţii părinţi de neam grecesc nu voiră să recunoască această măsură, şi urmarea a fost începutul unui lung şir de memorii, care apelau la Rusia ca arbitru.

Ruşii, care acordau protecţia lor ambelor partide în luptă, oferiră grecilor întâi un soroc de zece ani şi apoi încă unul, pentru ca, în acest răstimp, în care grecii rămaseră în folosinţa provizorie a drepturilor acordate prin Regulament tuturor proprietarilor,să se înţeleagă cu adversarul lor. Românii, din parte li, cerură dreptul să arendeze pe sama statului moşiile mănăstireşti şi să ia un sfert din venit pentru scopuri de binefacere şi pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere, în anul 1851 pentru întâia oară moşiile fură arendate de puterea laică, dar curând după aceea veni timpul noii administraţii a ţării, şi în aşa-numitul „Protocol XIII” Convenţia de la Paris stabili din nou un soroc pentru regularea definitivă a chestiunii.

Cuza era hotărât să mântuiască cu grecii printr-o sumă de despăgubire şi-n felul acesta să îndepărteze pe oaspeţii nepoftiţi, care lăsau să se ruineze clădirile mănăstireşti, apăsau numeroasele sate dependente, aţâţau împotrivirea faţă de lege şi încetăţeneau o limbă străină în slujba bisericească. El îşi justifică hotărârea prin necesitatea absolut cerută de interesul naţional, prin politica bisericească a tuturor statelor europene şi prin dreptul istoric, care nu acordă călugărilor o astfel de stăpânire în străinătate. Fireşte că părinţii greci plânseră lacrimi amare, iar Poarta îi sprijini pe aceşti promovatori involuntari şi siliţi ai corupţiei turceşti.

Anglia văzu în aceasta iarăşi o îndrăzneală românească, şi Rusia, cu toate că ea însăşi se gândea la secularizare în Basarabia, nu voi să-şi piardă simpatiile greceşti. Dar guvernul român lucra cu o hotărâre liniştită; el opri serviciul divin în limba străină, izgoni pe călugării nesupuşi, strânse singur veniturile mănăstireşti şi, în sfârşit, pe când durau încă tratativele în Constantinopol, Camera decretă, la 13 decembrie 1863, secularizarea mănăstirilor în schimbul unei anumite sume de despăgubire. Dar călugării care de altfel nu aflară nicăieri un sprijin real, voiau totul sau nimic şi, după ce românii aşteptară patru ani, în 1867, în urma căderii lui Cuza, Camera declară „închisă” chestia mănăstirilor. Dar Alexandru Ioan Cuza se putea făli că el recâştigase noului stat cincimea înstrăinată din pământul naţional.

Adunarea, care în decembrie 1863 primi cu multe aplauze secularizarea, era întocmai ca toate cele premergătoare; ea se deosebea de ele numai prin aceea că necuviincioasa opoziţie fără rost nu ataca numai pe miniştri în mod mai mult sau mai puţin neacoperit, ci cuteză să se atingă chiar de persoana domnitorului, pe când în acelaşi timp se făureau în afară de Cameră intrigi în ţară şi în străinătate ca să răstoarne pe domn.

Pe atunci în mica lume politică privilegiată a României nu existau încă partide adevărate; cei mai mulţi membri ai Adunării arătau numai o alipire nestatornică faţă de unii din numeroşii bărbaţi care fuseseră pe rând, pentru scurtă vreme, miniştrii lui Cuza. Aşa-numiţii „boieri”, „oameni ai trecutului”, care primeau bucuros astfel de denumiri sau le respingeau cu indignare, după orator şi după zi, nu urmăreau deloc un plan unitar. Ceea ce-i ţinea strânşi laolaltă era numai temerea de o lege agrară „comunistă” îndreptată contra lor şi care se pregătea de mult în cabinetul domnului.

Aproape sexagenarul Barbu Catargiu, un puternic şi bogat în icoane orator, de o neobişnuită tărie de caracter, era, dacă nu conducătorul lor ales, cel puţin acela, în care oricine vedea întrupat, în cel mai mare grad, pe reprezentantul intereselor sale. Catargiu după o tinereţe furtunoasă studiase în Franţa, se alipise după 1848 partidului „anti-naţionalist” şi nici acum nu vorbea niciodată despre viitor, care pentru dânsul părea că n-are nimic atrăgător.

Pentru dânsul ţăranul nu era alt nimic decât un arendaş de pământ străin, iar nu fostul proprietar al acestuia, aşa cum se potrivea de fapt în cele mai multe cazuri, arendaş care îşi pierduse în chip legal, dar pe nedrept, proprietatea sa şi care afară de acestea meritase de atâtea ori să o recapete prin munca-i supraomenească. De altfel Catargiu se răzima tot atât de tare pe Convenţie ca mai înainte pe Regulamentul Organic; pe lângă acestea era, ce-i drept, un om priceput, dar fără vreun ideal sau vreun sentiment. Ca prim-ministru, după o răscoală ţărănească, el opri o serbare în amintirea „revoluţiei” din 1848 şi de aceea a fost împuşcat în trăsura sa, la părăsirea Camerei, în anul 1862, de o mână rămasă necunoscută.

Acum luă primul loc printre „boieri” foarte puţin înzestratul, evident, dar foarte activul şi ambiţiosul Dimitrie Ghica, fiul fostului (1822 până la 1828) domn Grigore. Oamenii de la 1848 aveau la îndemână răspânditul ziar al lui Rosetti şi neobosita agitaţie a lui I. Brătianu, pentru combaterea „aristocraţilor”; lor le veni în ajutor îndemânarea şi fineţa diplomatică a lui Ion Ghica, care cu vremea ajunse cel mai mare duşman al lui Cuza, şi tot aşa dorinţa de răzbunare a fostului caimacam Panu, care de altfel sfârşi curând după aceea în casa de nebuni.

Ei vedeau în domn numai un om care năzuieşte la dictatură şi care vrea să imite pe „tiranul” francez, ba nu recunoşteau într-însul nici măcar pe luptătorul pentru autonomie şi pentru reforma socială. Cu ambele „partide” nu era nimic de făcut, şi Cuza care la început sperase într-o „grupare liberală moderată”, recurse, pentru a-şi putea mai ales continua opera, la cel mai bun om, pe care de altfel nu-l iubea, pe care mai târziu îl pizmui şi pe care curând după ce trecu periculosul „hop” îl îndepărtă iarăşi: la Kogălniceanu.

Reforma agrară a fost dusă la capăt. Printr-însa ţăranul ajungea stăpân pe partea de pământ ce i se dăduse prin Regulament în calitate de câmp de muncă, pentru că de drept el ar fi trebuit sa-l stăpânească totdeauna; pentru dânsa plăti el numai zece ani o despăgubire modestă. În aşteptarea acestei legi Camera se ocupase cu puţine propuneri însemnate, care în cea mai mare parte şi fură aprobate. Dintre acestea fac parte legea militară, legea prin care se înfiinţa un Consiliu de Stat, legea de control a finanţelor, legea judeţelor şi comunelor, introducerea Codului Napoleon, construirea primelor drumuri de fier în Moldova şi Muntenia şi în sfârşit legea evreilor, care, în aşteptarea unei viitoare asimilări, înlesnea împământenirea individuală a subofiţerilor evrei, a posesorilor de grade academice şi a marilor industriaşi.

Când însă legea agrară a fost dată la lumină - ministerul publică proiectul, permise întruniri de ţărani în capitală şi ceru un credit pentru un nou lagăr de concentrare -, o vie nelinişte cuprinse Camera, care voia să facă de la sine un alt proiect, mai puţin favorabil. Dar domnul nu îndepărtă pe Kogălniceanu, cu tot votul de blam al Adunării, ci o amână pe aceasta până după serbători şi o dizolvă la 2(14) mai 1864, în prima ei zi de redeschidere.

Acum, după ce „boierii” şi „radicali” intriganţi se împrăştiaseră zgomotoşi, Cuza păşi spre o măsură care i se recomandase de mult şi cu privire la care se înţelesese şi cu puterile: el făcu cunoscut o nouă Constituţie, o lege fundamentală a statului, care după un exemplu italian a fost botezată „Statut” şi a cărei legitimitate trebuia să fie confirmată prin votul „poporului” chemat după datina napoleoniană la un plebiscit.

Consultarea „Naţiunii” se termină admirabil, cu toate că opinia publică din oraşe se ţinu cam indiferentă faţă de aceasta, iar în satele înfometate nu prea putea fi vorba de o „opinie publică”. Conform Statutului, domnul avea dreptul să dea decrete cu putere legală, să prelungească budgetele peste termenul lor, să dea un preşedinte Camerei şi să numească mai mult din jumătatea membrilor noului Senat, ce era să se înfiinţeze. Acest Senat primise şi el drepturi întinse: el avea să pregătească şi să verifice legile, să primească petiţii, să păzească asupra Constituţiei etc.

În comunitate cu Consiliul de Stat şi cu Camera ţinută în frâu se imită regimul napoleonian. Printr-o nouă lege electorală se lărgi cercul alegătorilor: intelectualii şi „profesiunile libere” fură mai favorizaţi şi prin păstrarea celor două colegii electorale se acordă ţăranilor un rol mai însemnat, asemănător în totul aceluia pe care-l dăduse Napoleon al III-lea în Franţa. Această măsură revoluţionară, numită de duşmani lovitură de stat, cu aluzie la evenimentele franceze de la începutul celui de-al doilea imperiu, află la început, cum şi era de aşteptat, o vie dezaprobare la majoritatea puterilor garante.

Dar ele se lăsară uşor înduplecate, cu toate că oligarhii destituiţi, de coloare albă (conservatori) şi roşie (liberali), publicară o enormă mulţime de broşuri de protestare în limba franceză. Napoleon al III-lea nu se putea declara decât de acord cu fapta lui Cuza; domnul se duse pentru a doua oară la Constantinopol şi acolo primi de la Poartă şi de la Conferinţa consulilor, adunată în acest scop, recunoaşterea Constituţiei sale; totodată smulse şi pentru ţară dreptul de a-şi da legi, şi astfel reînvie vechea autonomie. Reforma agrară şi alte câteva legi intrară de acum în vigoare.

Cu aceasta Cuza nu credea deloc că a desăvârşit consolidarea statului român; ba el ştia prea bine că afară de deplina neatârnare mai erau încă multe altele de cucerit: apoi, în urma vechilor şi noilor experienţe, îşi cunoştea destul de bine ţara. Multe nici nu se încercaseră măcar, iar cele mai multe măsuri administrative şi financiare nu puteai fi privite decât ca expediente provizorii, căci ele erau doar stângace imitaţii pripite ale organizaţiilor franceze şi existau în cea mai mare parte numai pe hârtie, fără să poată prinde rădăcini în popor.

Reforma agrară avu de urmare o criză, căci ţăranii, în aşteptarea a ceva nou, părăsiră munca pe ogorul boierului înainte chiar de a fi intrat în stăpânirea asigurată a bucăţelei de pământ liber. Industria şi comerţul vegetau într-un chip jalnic, iar în Moldova amândouă aceste ramuri ale economiei naţionale erau cu totul în mâinile evreilor, care se îmbrăcau ca în Galiţia, vorbeau nemţeşte şi simţeau austriaceşte.

În politica vamală domnul însuşi era nehotărât şi, cu toate cele câteva convenţii telegrafice şi poştale cu statele vecine, era de aşteptat în această privinţă o puternică împotrivire a Porţii, căci aceasta nu voia să recunoască vechiul drept al Principatelor de a alcătui un domeniu economic propriu. Căile de comunicaţie erau într-o stare de plâns: se călătorea mai comod de la Iaşi la Bucureşti ocolind tocmai pe la Viena, şi ştirile din Moldova ajungeau adesea întâi prin străinătate în Muntenia.

Şoselele erau neîndestulătoare, căci vechea reţea, aşa cum se făcuse prin îngrijirea lui Bibescu şi Mihai Sturdza, nu mai fusese aproape deloc prelungită; şi abia în 1865 se încheiară primele contracte cu privire la construirea liniei ferate moldovene pe Siret şi a unei linii muntene Bucureşti-Giurgiu. Pentru noua organizare a finanţelor lipsea personalul potrivit, şi încă nimeni nu pricepea arta de a stabili un budget regulat, aşa că se târau de la un deficit la altul. Împrumuturi în ţară erau o imposibilitate; cele contractate în străinătate însă erau socotite ca afaceri hazardate, şi de acea se făceau în condiţiuni foarte scumpe.

Biserica naţională îşi păstrase, ce-i drept, sinodul, dar clerul, mai ales în Muntenia, era cu mult mai înapoiat faţă de cerinţele timpului. Numeroasele şcoli nou-înfiinţate n-aveau nici un program; legea din 1864 în parte crease, în parte terminase cele două Universităţi din Bucureşti şi Iaşi, şcoli de bele-arte, licee şi gimnazii, pe când şcolile primare erau proaste şi puţine şi le lipsea aproape cu totul o metodă de predare. Funcţionarii erau leneşi şi neconştiincioşi şi erau schimbaţi fără milă după vântul politic de partid al momentului. În aristocraţie nu domnea un spirit curat naţional; lipsea iubirea de patrie şi o pricepere mai adâncă pentru cultura românească.

Boierii, crescuţi franţuzeşte, simţeau franţuzeşte, arătau faţă de tot ce era francez o adoraţie ridiculă şi se serveau în saloane, în scrisori, ba chiar şi în corespondenţa lor politică, întocmai ca şi Prusia veacului al XVIII-lea, de limba franceză. Adesea mai că nu ştiau româneşte. Literatura ajunsese fără putere şi era fără îndoială în decadenţă, căci oameni de felul lui Kogălniceanu, Alecsandri şi Bolintineanu erau cu totul prinşi de politică. Cei mai mulţi scriau o românească împestriţată cu franţuzeşte, şi în această limbă uşoarele gândiri şi sentimentele simulate ale poeţilor apăreau încă şi mai puţin serioase.

Un puternic şi fidel descriitor al adevărului, nuvelistul Filimon, abia îşi putea adăposti în gazete şi reviste frumoasele sale povestiri de o valoare trainică. Reprezentanţii noii şcoli istorice publicară, ce-i drept, izvoare şi se folosiră de ele în lucrările lor, dar nu întâmpinară un sprijin entuziast. Dintre aceştia fac parte Papiu Ilarian, care publică Tesaurul său de monumente istorice, şi B.P. Hasdeu, român basarabean, un spirit universal, care lucră în multe direcţii, tăind drumuri nouă, dar care din nenorocire ţinea prea mult - şi chiar cu cât îmbătrânea, cu atât mai mult - de romantismul care în Rusia domina ştiinţa; el publică povestiri şi adună în revista sa „Archiva istorică”, rămăşiţe slavone, româneşti şi altele de tot felul din trecut, dar nici el nu găsi o pricepere generală pentru aceste lucrări într-o epocă în care declamaţii patriotice goale de înţeles slujeau drept unitate de măsură pentru producţiile poetice.

Ca un semn izolat al unui viitor mai bun se ridică totuşi „Revista Română” a lui Alexandru Odobescu şi a altor reprezentanţi ai generaţiei tinere; e o revistă model, în care fiii de boier întorşi din Franţa prezentară povestiri din trecut şi tratară chestii la ordinea zilei, într-o românească curgătoare. Cuza a fost copleşit de această povară uriaşă, de care de altfel în mare parte nici mult mai târziu n-am scăpat; cu viaţa sa zvânturată îmbătrânise de timpuriu.

Mai ştia apoi că şi Napoleon, care vedea acum într-însul un prieten al Rusiei şi care-i fusese cel mai bun sprijin până atunci, nu-l mai simpatiza. De Kogălniceanu se desfăcuse din gelozie, şi celelalte personalităţi însemnate îl urau neîmpăcat. Radicalii erau hotărâţi sa-l combată pe toate căile, mai ales după ce-şi legitimase copiii pe care-i avusese cu doamna Obrenovici. Naivi din provincie salutau acum în adresele de felicitare pe cel mai mare dintr-înşii ca pe „tânărul principe Alexandru, moştenitorul tronului”.

Pe timpul petrecerii la băi a lui Cuza, în vara lui 1865, izbucniră în Bucureşti tulburări de stradă uneltite de Brătianu, şi cu această ocazie se traseră focuri asupra mulţimii. Şi Turcia încercă să se amestece, dar domnul preîntâmpină cu o minunată dibăcie aceasta. În discursul la mesagiu, cu care deschise Camera, care arătase până acum foarte supusă, domnitorul vorbi cu entuziasm chiar despre posibilitatea abdicării sale, ca să înlesnească românilor împlinirea dorinţei lor de a avea un domn străin.

„Nu vreau o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în fruntea voastră, fie alături cu voi, voi fi totdeauna cu ţara, fără altă ţintă decât voinţa naţiunii şi marile interese ale României. Vreau să fie bine ştiut de toată lumea că niciodată persoana mea nu va fi o piedecă în calea unui eveniment care ar îngădui consolidarea edificiului politic la punerea temeliilor căruia am pus şi eu umărul.

În Alexandru Ioan I, domn al României, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc şi Camera Electivă a Moldovei marile principii ale regeneraţiei României, şi care, fiind domn al Moldovei, declară oficialmente înaltelor Puteri garante, când primea şi coroana Valahiei, că el primeşte această îndoită alegere ca expresia neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire - însă numai ca un depozit sacru”.

Dar prin acest discurs el nu făcu decât să hrănească speranţele duşmanilor săi întărâtaţi: ba chiar Camera, Camera nevrednică se arătă acum nesupusă faţă de slabul minister al lui Nicolae Creţulescu. „Roşii” şi câţiva boieri, ca Lascar Catargiu, se puseră în legătură cu unii ofiţeri care-şi uitară de datorie, şi în noaptea de 11(23) februarie 1866 Cuza a fost surprins de conjuraţi în palatul său. Abdică fără împotrivire şi a fost primul domn român exilat, care în anii săi de durere nu scoase nici un strigăt de plângere şi, cu toate că primi de la urmaşul său voia de a se întoarce, pentru ca să-şi cruţe ţara rămase pe pământ străin, unde a şi murit în anul 1873.

Ce-a urmat după aceea, a fost numai o repetare a evenimentelor din Bucureşti din 1848 şi o imitare a ceea ce făcuse Cuza însuşi, după exemplul Franţei imperiale. În faţa Camerelor, care nu fură dizolvate - Senatul Domnitorului căzut a fost atât de josnic, încât puse să se smulgă de pe tron, în sala de şedinţe, marca ţării cu numele lui Cuza -, apăru, în numele unui guvern provizoriu, compus din generalul Golescu, un fost pretendent liberal la Coroană, din solidul, asprul, puţin învăţatul Lascar Catargiu şi din generalul Haralambie, un minister pe care însuşi Cuza îl arătase în actul său de abdicare ca „ales de popor”.

Lovitura de stat fusese făcută în înţelegere cu unele cercuri ale Curţii din Paris, cu camarila, şi Ion Brătianu stătu la Paris, ca să se îngrijească de un candidat domnesc de origine străină, văzut bine acolo. Mai înainte însă ca el să fi putut trimete vreo recomandaţie în ţară, aici trebui să se aleagă repede, din prevedere, noul stăpânitor, iar „reprezentanţii poporului” aleseră cu unanimitate pe contele de Flandra, care mai târziu trebui să renunţe din cauză de boală la moştenirea regelui Belgiei, fratele său, şi care nici nu-şi tulbură călătoria de plăcere la Roma prin alegerea lui în depărtata ţară, atât de defăimată, de la Dunăre.

Dar aceasta nu era oarecum singura greutate. Abdicarea silită a lui Guza însemna o abatere de la tratatele existente; ea era un nou act revoluţionar, care avea nevoie pentru validare de aprobarea puterilor garante. De aceea se convocă o conferinţă la Paris, care trebuia să hotărască încă o dată soarta ţării, în care Turcia vedea numai nişte Principate unite temporar şi o „parte integrantă” a împărăţiei ei.

Rusia spera şi ea să facă, cel puţin în parte, neavenite faptele de până acum, şi tulburările separatiste izbucnite în Iaşi (aprilie) slujiră tocmai pretextul dorit. Uşuraticul mitropolit Calinic Miclescu intră în înţelegere cu bogatul boier Nicolae Roznovanu, care, cu toată incapacitatea sa, de toţi cunoscută, se socotea vrednic de o Coroană vasală; arhipăstorul moldovean, îmbrăcat în odăjdii episcopale, cu crucea în mână, încercă să însufleţească poporul la luptă pentru despărţirea de „Valahia”; acesta a fost însă împiedecată îndată şi aproape fără nici o vărsare de sânge.

Atunci se ceru de la Conferinţă învoirea ca moldovenii şi muntenii, după o experienţă de şapte ani, să se poată declara, prin reprezentanţii actuali din Cameră, pentru sau contra Unirii. Sub presiunea evenimentelor şi faţă de atitudinea pe care o luară cele mai multe puteri, Franţa lui Napoleon al III-lea, încă prietenoasă românilor, trebui să se plece, şi prin hotărârea din 1 mai 1866 se ceru de fapt această nouă hotărâre din partea supuşilor de până acum ai lui Cuza.

În acelaşi timp însă bărbaţii conducători de la Paris se declarară pentru noul fait accompli: alegerea domnului străin, căruia i se refuză, e adevărat, în primul moment, recunoaşterea, dar nu-i a fost oprită de fapt exercitarea dreptului de guvernare, numai pentru simplul motiv că nici unuia din vecinii dornici de anexiune nu i se putea acorda din partea Europei dreptul unei intervenţii armate.

Din partea agenţilor oficiali şi neoficiali ai Principatelor se începură în Apus, încă din martie, după o dorinţă venită indirect de la Paris, tratative cu cel de-al doilea fiu al fostului prim-ministru prusian, al lui Anton de Hohenzollern, şeful liniei Sigmaringen. Principele, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, era înrudit de pe mamă cu Napoleonizii, iar purtarea liberală a tatălui său lăsase o bună amintire.

Principele Carol nu refuză, şi tot atât de puţin primul ministru al Prusiei; în sânul familiei totuşi se ridicară la început obiecţii, mai ales în privinţa felului cum trebuia să se facă primirea depărtatului tron străin. Dar, fără să aştepte cuvântul hotărâtor şi încă înainte de sfârşitul alegerilor pentru Cameră, care se făceau în România, guvernul păşi la alegerea domnului: principele Carol de Hohenzollern a fost proclamat prin voinţa poporului drept Carol I - aceasta se petrecea la 8 aprilie -, şi abia după câteva zile se întruni Adunarea, numită Constituantă, ca să confirme solemn la 1 mai Unirea şi să recunoască, cu o mare majoritate de voturi, alegerea făcută de popor.

Acum se apropia războiul, prevăzut de mult, între Prusia şi Austria, care în precedenta conferinţă tocmai de aceea se arătase „rezervată” şi se temea de mişcări iredentiste ale românilor din Ardeal; căci acolo ideea naţională a „românilor” se întărea zilnic, datorită dezvoltării culturale fireşti. Nou-alesul „domn străin” al României în aceste împrejurări nu mai putea întârzia; el călători incognito până la graniţa românească, şi la 10 mai călătorul purtător de ochelari al unei clase a doua de pe un vapor dunărean austriac, uitând că-şi luase bilet pentru Odessa, coborî în pavoazatul oraş Turnu Severin, unde-l aştepta Ion Brătianu, ca şa-l însoţească în mare triumf spre Bucureşti, unde era aşteptat cu bucurie. Astfel începu, în mijlocul războiului european şi al certurilor lăuntrice pentru Constituţie, lunga, greaua, dar rodnica domnie a regelui Carol.

Domnul nu căpătă uşor întărirea sa la Constantinopol, şi aceasta îi atinse mândria. Cuza fusese un om fără scrupule, nu voise să întemeieze o dinastie şi nici nu se gândise măcar serios la o stăpânire a tronului până la bătrâneţe. De aceea sub dânsul turcii trebuiseră a se obişnui ca, la orice încălcare mai mare a lor, să li se răspundă din Bucureşti cu tărie; răspunsul lui Cuza la observaţiile marelui vizir după tulburările din 1865 e în felul lui chiar o capodoperă de polemică diplomatică. Acum însă Poarta, când îşi dădea aprobarea la nişte prefaceri atât de însemnate, cum erau: unirea necondiţionată a Principatelor şi alegerea unui domn străin, spera să tragă şi pentru dânsa foloase considerabile.

De aceea trimise un corp de pază la Rusciuc, şi acesta era destul de tare ca să facă situaţia destul de critică; căci armata lăsată de Cuza nu se putea măsura câtuşi de puţin, nici ca tărie, nici ca armament şi nici ca pregătire de mobilizare cu armata modern preparată a sultanului. Câteva detaşamente refuzară chiar să pornească, iar tezaurul public era lipsit de orice mijloace, aşa că se recurse la bonuri de tezaur pentru ca să se poată face măcar ceva pentru apărare. Un mare deficit era în perspectivă. Rusia se împăcase numai în aparenţă cu noile împrejurări din fosta ţară de protectorat, căci ea tot nădăjduia în ceasul răsplătirii şi vorbea de trimiterea unui comisar turc la Bucureşti.

Austria, cu toată înfrângerea ei militară din Boemia, tot se mai gândea şi acum la posibilitatea unui câştig teritorial la Dunăre. Cât despre Prusia, nu se putea admite că ea va subordona interesele ei naţionale în străinătate unor consideraţii dinastice. Propunerile revoluţionare sârbeşti sau ungureşti nu puteau fi ţinute serios în samă. Turcii însă, care după 1853 îşi dădeau aere de putere modernă, vorbiră un limbaj energic şi vrură să obţină condiţii ca acestea: renunţarea la numele de „România” şi reluarea vechilor numiri de „Moldova şi Muntenia”, care până acum nu aveau nici un răsunet naţional şi care se potriveau cu împărţirea provincială a Imperiului; anularea tuturor măsurilor luate de către Guvernul provizoriu nerecunoscut, excluderea ideii dinastice, păstrarea armatei în anumite limite, sprijin militar Turciei, închiderea graniţelor pentru refugiaţii bulgari, care-şi aveau în Brăila, Bucureşti şi în micile porturi dunărene şefii lor, comitetele lor, presa şi depozitele lor de arme, renunţarea la orice politică străină independentă, admiterea tuturor tratatelor turceşti, la a căror încheiere vor fi întrebaţi şi „moldo-valachii”, recunoaşterea unui agent al sultanului în capitală, creşterea tributului, rezolvarea imediată a chestiei mănăstirilor, de care şi Rusia se interesa din nou, şi în sfârşit făgăduiala de a nu bate monedă proprie şi de a nu crea decoraţii.

Domnul trebuia să se prezinte înaintea sultanului pentru a primi de la dânsul firmanul de învestitură şi în acest chip să înceapă cârmuirea conform tratatelor asupra unor provincii care erau „pârtie integrante” a Imperiului. Aceasta era tot una cu acea „autonomie” în sens modern, bine mărginită, fără să mai vorbim de multele drepturi care existaseră în vremea trecută, înainte ca ruşii şi diplomaţia europeană să fi încheiat tratate cu turcii. Domnul şi sfetnicul lui făcură tot posibilul ca să se sustragă primirii acestor condiţiuni, dar, cu toată răscoala izbucnită în Creta şi cu toată politica duşmănoasă a guvernului grecesc, diplomaţia fanariotă şi levantină a suzeranului se arătă neînduplecată.

Numai asupra câtorva puncte se câştigară schimbări, şi printre acestea se rezolvi înainte de toate chestia dinastică în sens românesc, se încuviinţă încheierea de tratate cu caracter nepolitic şi baterea de monedă proprie cu un semn de vasalitate. În sfârşit se mai învoiră ca înţelegerea să se facă în forma, mai puţin umilitoare, a unui schimb de scrisori între domn şi marele vizir -, în care de altfel se accentua relaţia de vasalitate. Când apoi domnul se duse într-adevăr la Constantinopol, semnele de onoare ce i se arătară într-un grad mai mare decât premergătorului său, Cuza, aveau în vedere, nu atât pe stăpânitorul român, cât mai ales pe vărul regelui învingător al Prusiei.

Şi după această înţelegere şi această călătorie, cu prilejul căreia domnul puse pe ministrul său de Externe să-i ia firmanul de învestitură, pe care sultanul i-l întinsese şi pe care el îl lăsase nedeschis pe masă, Poarta, care nu se temea de nimic mai mult ca de o deplină desfacere a acestui puternic stat vasal condus de un Hohenzollern, avu aceeaşi purtare băţoasă şi întrebuinţa acelaşi ton jignitor, care indispunea foarte mult. Împotriva baterii de monedă şi a încheierii unui tratat comercial cu Austria, în anul 1875, diplomaţia turcească ridică neputinciosul ei protest.

Cu o îndărătnicie copilărească întrebuinţa ea în note şi acte numirea de „Principautes”, pe care nu o mai întrebuinţa nimeni, nici chiar Rusia, numai pentru a jigni cât se poate de des în anul 1871, când omul provocat de nesuferinţa creată de partid a liberalilor, se gândea să abdice, Poarta simţi chiar oarecare plăcere să se amestece, şi vizirul Ali Paşa telegrafie lui Carol I-ul, relativ la ruşinoasele scene de stradă înscenate de capete zăpăcite, de nerăbdători candidaţi la minister şi de visători neresponsabili: „a ce que pareilles scenes ne se renouvellent plus, scenes que la Sublime Porte reprouve”. Acesta era un limbaj care nici sub Cuza nu se ţinuse şi care ar fi fost la locul lui numai faţă de administratorul unei provincii turceşti.

Când în anul 1874 sosi la Bucureşti o delegaţie militară spaniolă ca să notifice domnului suirea pe tron a lui Alfons al XII-lea, Poarta iritată ameninţă cu rechemarea consulului ei din Madrid, pentru că monarhul spaniol întreţinea relaţii oficiale directe cu vasalul român. În deznădăjduita situaţie a anului 1876 Poarta trebui, ce-i drept, de voie sau de nevoie, să rabde multe, dar cu toate acestea nu admise propunerea ministrului de Externe român, Mihail Kogălniceanu, care pretindea primirea agentului român în corpul diplomatic, punerea pe un picior de egalitate a supuşilor români cu cei ai naţiilor străine, garantarea teritoriului român, la care trebuiau să se socotească conform tratatului din 1829 şi insulele dunărene, încheierea diferitelor tratate de export, comerţ, poştă şi telegraf, valabilitatea paşapoartelor româneşti şi stabilirea hotarului pe la mijlocul fluviului.

La izbucnirea războiului cu Rusia vizirul telegrafie în sfârşit domnului român ca unui funcţionar subaltern, făcându-i cunoscut însărcinările necesare pentru apărarea Imperiului, a cărui „pârtie integrante” era România. Când se auzi la Constantinopol de trecerea ruşilor, agentul român a fost pur şi simplu „depus”, ca şi când ar fi fost un funcţionar al sultanului. Turcia făcuse deci totul ca să împingă România şi pe domnitorul ei la declararea neatârnării şi la război.

Şi relaţiile cu Austria în primi ani de domnie ai principelui Carol au fost puţin promiţătoare. „Rezerva” din 1866 îndreptată împotriva continuării Unirii şi teama de o agitaţie periculoasă printre românii ardeleni determinară purtarea diplomaţiei austriece. Dar chiar din anul următor, 1867, trebui să se satisfacă în sfârşit îndărătnica opoziţie a partidului unguresc revoluţionar, în jurul căruia se grupă toată inteligenţa ungară, şi astfel se realiză dualismul în vechea Austrie; şi din acesta ieşi o monarhie austro-ungară cu două corpuri politice absolut separate.

Ungurii, care făcuseră cu jertfe mari progrese însemnate pe calea culturii, aveau acum şi un stat propriu, căruia îi lipsea numai o armată şi o diplomaţie naţională. Ei se văzură atunci în faţa necesităţii de a mări naţionalitatea maghiară, încă prea slabă pentru a reprezintă în viitor un puternic stat naţional, prin deznaţionalizarea popoarelor străine, dar care din vremuri străvechi locuiseră în regatul Ungariei, şi astfel să pregătească terenul pentru realizarea patrioticelor visuri şi idealuri. O luptă de exterminare, care se sluji mai mult de mijloace legale, se porni de acum de către noul Senat şi împotriva românilor din Ardeal şi a celor din Ungaria propriu-zisă.

În curând însă se recunoscu că această luptă era fără sorţi de izbândă, cu toate că, odată începută, nu mai putea fi întreruptă din punctul de vedere al ungurilor. Căci românii cisalpini din 1866 nu mai erau vechii „valahi” pe jumătate barbari, care să trăiască şi să moară în adâncă mizerie şi mai adâncă neştiinţă. Dezvoltarea literară din veacul al XVIII-lea dăduse roade în generaţiile următoare: din vremea lui Horea şi mai ales din luptele de la 1848, la care, cu arme sau fără, luase parte întreaga naţiune, fără deosebire de clasă, de cultură şi de confesiune, rămăseseră fixate în amintirea poporului nume de biruitori, de martiri şi de profeţi.

În sfârşit, în era absolutistă, care urmase evenimentelor revoluţionare, se obţinuse ceva mare. Românii se organizaseră şi politiceşte înăuntrul bisericilor lor din nou orânduite: preoţi şi laici lucrau împreună în folosul culturii naţionale în cancelariile şi adunările ambelor confesiuni: căci Austria răsplătise cu dezbinarea celor odinioară unitari pe românii rămaşi credincioşi şi care se luptaseră cavalereşte pentru împărat.

Destituitul episcop Lemenyi îi urmase, în calitate de conducător al bisericii unite, al cărei cler se alcătuia tot mai mult din preoţi şi canonici foarte învăţaţi - unii îşi completaseră studiile chiar la Roma - Alexandru Şuluţ, cel dintâi mitropolit; acesta era un zelos apărător al drepturilor naţionale ale poporului, a cărui unire sub propria sa putere arhiepiscopală o dorea cu aprindere - era doar continuator al vechii tradiţii, de vreme ce purta titlul de „Karlsburg”, de „Alba Iulia”. După moartea mitropolitului Alexandru, a fost ales în 1867 Ioan Vancea, un catolic pios, dar totodată un însemnat apărător al învăţământului public românesc, care-i datorează mult.

Numeroase şcoli se înfiinţară datorită îngrijirii lui, iar cele existente primiră nouă ajutoare materiale. „Şcolile din Blaj erau pentru el ca lumina ochilor”. Prin decretul imperial din 1850 arhiepiscopul din Blaj căpătase trei sufragani în Gherla, în Lugoj şi Oradea Mare. Primul episcop din Gherla a fost Ioan Alexi, autorul unei foarte răspândite gramatici româneşti, şi Vancea îi era urmaşul imediat, înainte de a fi căpătat cea mai înaltă demnitate în biserica sa; dar în Oradea Mare abia sub episcopul Mihail Pavel (1873-1902) căpătă supremaţie curentul care era în folosul intereselor culturale româneşti.

Episcopul neunit Şaguna, un om foarte bine văzut de autorităţile austriece, ajunse şi el mitropolit, şi anume în 1864; lui îi a fost dat să dea o lege fundamentală bisericii sale. Aceasta o făcu el cu foarte multă pricepere, urmărind mai mult punctul de vedere naţional decât cel strict ortodox. La alegerea mitropolitului, precum şi la hotărârea chestiunilor care priveau biserica, cultura şi mijloacele culturale, se acordă laicilor, nu numai o cooperare, ci chiar o influenţă precumpănitoare, şi prin aceasta biserica neunită luă chiar înfăţişarea unei corporaţii naţionale, ceea ce a şi fost continuu de atunci încoace.

Toţi slujbaşii bisericeşti ieşeau din alegeri înţelepţeşte făcute. În acest chip naţiunea, care fusese înlăturată aproape cu totul de la viaţa politică a Ungariei de acum unitară printr-o specială lege electorală a Ardealului, precum şi prin abuzuri electorale administrative chiar cu privire la înfăţişarea sa naţională, căpătă o compensaţie în dezvoltarea bisericească şi culturală, şi aceasta oferea o garanţie pentru viitor.

Odată cu întemeierea Mitropoliei neunite, românii căpătară, în urma despărţirii lor de sârbi, două episcopate: unul în Arad şi altul în Caransebeş. Scaunul episcopal al ultimei dioceze îl luă protopopul braşovean de până atunci, Ioan Popazu. El îşi câştigase merite prin întemeierea gimnaziului românesc din Braşov, care la 1856 a fost recunoscut de stat ca instituţie culturală publică şi care ajunse curând cea dintâi şcoală superioară românească dincolo de hotare.

Cu concursul amânduror capilor bisericeşti şi al întregii inteligenţe româneşti se întemeie încă din 1861 „Societatea pentru cultura limbii şi literaturii române”, al cărei organ a fost gazeta „Transilvania”. Fără să poată face ceva mai mare cu slabele mijloace ce-i stau la îndemână şi cu condiţiile de constrângere în care trăia, ea formă totuşi o nouă punte de legătură pentru un popor care în toate privinţele manifesta hotărârea nestrămutată de a-şi păstra felul lui propriu de a fi: societăţi asemănătoare se născură şi în alte ţinuturi ale teritoriului român, şi fură folositoare cel puţin pentru întemeierea de şcoli populare.

În anul 1872 se făcu un nou pas mare mai departe, care ajută poporului românesc, în cea mai mare parte sărac, din aceste ţinuturi ameninţate, la căpătarea neatârnării economice; aceasta a fost întemeierea primei bănci naţionale „Albina” din Sibiu, care înflori în curând, aduse roade binecuvântate şi prin exemplul său norocos trezi la viaţă multe alte bănci populare în toate colţurile Ardealului şi ale regiunilor învecinate. Canonicul Cipariu din Blaj, un desăvârşit cunoscător al tradiţiilor literare şi lingvistice şi al trecutului românesc, limpezi în multe scrieri chestia limbii şi îndreptă atenţia asupra anumitor momente şi procese istorice.

Rezultatele cercetărilor sale le întruni în Gramatica sa, şi aceasta a fost prima operă care cuprinse limba naţională în toată dezvoltarea ei şi care căută norme de formarea cuvintelor şi de ortografie, ţinând samă de tendinţele sale fireşti de dezvoltare. În sfârşit bărbaţii conducători ai naţiunii luară obiceiul ca, la alegerile pentru Parlamentul unguresc, să formeze un grup naţional, şi în 1869 se hotărî absoluta pasivitate, ca un protest veşnic împotriva încorporării Ardealului la Ungaria şi împotriva distrugătoarei legi a naţionalităţilor; la Sibiu, un comitet de douăzeci şi cinci de membri trebuia să apere pe viitor interesele româneşti.

În anul 1866, scurtă vreme după căderea lui Cuza, se întemeie de către ministrul Instrucţiei C.A. Rosetti o societate care trebuia să se ocupe cu limba şi să stabilească o ortografie pentru uzul oficial şi pentru şcoală; căci nu era de acord nici cu raţionala, dar prea latinizata ortografie a lui Cipariu, şi nici cu cea proprie a lui Pumnul, un profesor ardelean, care, chemat de familia Hurmuzachi, trecuse în Bucovina şi aici trezise conştiinţa naţională.

Societatea academică, mai târziu Academia Română, trebuia să întrunească nu numai cetăţeni ai statului român, ci pe reprezentanţii întregii lumi savante româneşti, toate luminile literaturii naţionale; ea era o nouă dovadă a solidarităţii neamului, care nu poate recunoaşte hotare politice, deoarece ea urmăreşte scopuri şi idealuri mai înalte decât cele politice. Cipariu a fost numit membru al societăţii şi în 1867 veni la Bucureşti ca să asiste la constituirea solemnă a instituţiei şi să-şi dea părerea cu privire la direcţia în care trebuia să se înceapă lucrul. Din nenorocire însă însufleţirea de la început dispăru destul de repede, şi cei mai mulţi membri aparţinură numai cu numele societăţii academice.

Printre diferitele curente care se arătară, învinse la urmă cel ultra-latinist al lui A.T. Laurian; lui i se încredinţa redactarea dicţionarului îndreptar, care decretă pur şi simplu o limbă artificială. Dar cu toate acestea viitoarea Academie rămase o întrupare a unităţii poporului românesc în singurul domeniu în care putea fi vorba de o unitate, cel cultural, şi printre cei care făceau parte din Academie se remarcă un tânăr profesor de filosofie de la Universitatea din Iaşi, fiul lui Ioan Maiorescu şi nepotul episcopului Popazu. Titu Maiorescu reprezintă o nouă direcţie, care dispunea şi de revista sa proprie, „Convorbiri literare”.

Cei mai buni din generaţia tânără se declarară împreună cu Vasile Alecsandri împotriva unei scoale franceze sau latine: Maiorescu, în Criticele sale, marele şi adânc simţitorul Mihail Eminescu, o puternică individualitate, în poeticele sale capodopere, realistul povestitor Creangă, fost preot şi mai târziu institutor, ardeleanul Slavici şi în sfârşit N. Gane, aceştia cu toţii admiseră limba populară ca singura limbă literară cu putinţă. Această limbă populară era totodată acea a tuturor vechilor monumente literare; ea era în fond aceeaşi pentru toată românimea, care nu cunoştea fantaziile unui Pumnul, şi, când această „nouă direcţie” birui, se atinse totodată şi legătura cu trecutul, se stabili unitatea culturală a tuturor românilor.

Conducătorii monarhiei austro-ungare nu ştiură şi nu pricepură multă vreme nimic din toate acestea. La cunoştinţa lor nu ajunseră pe cale diplomatică decât fragmente de articole de-ale presei cotidiane demagogice, care publica într-un mod politiceşte neliniştitor păreri asupra unităţii românilor, şi astfel de produse ale unor ziarişti cu totul nechemaţi erau socotite ca manifestări serioase ale guvernului român şi ale poporului din România. De aceea ei se arătară duşmănoşi „noului curs” (Neuer Kurs) din principatul vecin, ba chiar crezură poate că în 1866 numai turcii împiedecaseră o năvălire a românilor în Ardeal. Dimpotrivă, cei din România aflaseră că la întâlnirea împăraţilor la Salzburg, în anul 1867, se tratase despre o anexare a ţării de către Austria, cu învoirea francezilor.

Vizita domnului la Viena cu prilejul călătoriei sale din anul 1869 a fost judecată de presa radicală ca un act de înaltă trădare, pe când el era numai unul dictat de temerile faţă de Rusia. Când însă contele Andrassy luă conducerea politicei externe a monarhiei vecine, relaţiile de până atunci se schimbară spre binele politic şi economic al ambelor părţi. Cu toate că ungur şi ungur patriot, cancelarul pricepu că România nu e destul de tare pentru a putea trăi izolată, că garanţia puterilor şi asigurarea de neutralitate nu aveau nici o însemnătate practică, că de aceea noul stat trebuia să se sprijine pe vecinul de la Răsărit ori de la Apus şi că o legătură durabilă cu Rusia ţarilor ar însemna pentru România o înceată apropiere de moarte.

Dar el mai ştia că domnul şi miniştrii lui, oricărui partid ar aparţinea ei, vor pricepe aceasta. Andrassy trebuia să recunoască totodată că înecarea Principatului dunărean în apele ruseşti reprezintă pentru monarhia austriacă un pericol mult mai serios decât continuarea şi dezvoltarea unui stat român naţional, fie chiar cu urmările lui necesare, cum era întemeierea unei însemnate vieţi culturale înăuntrul şi în afara hotarelor sale. Dar şi altceva mai era limpede: că România, a cărei nevoie de fabricate străine creştea paralel cu progresul ei, oferea un minunat debuşeu pentru industria austriacă. De aceea se schimbă politica faţă de acest vecin folositor.

Andrassy nu a fost nici măcar îngrijorat, când principele Carol îi spuse în faţă la 1873 că ar fi de dorit ca românii să capete aceleaşi drepturi politice ca şi croaţii; domnul putu să facă această propunere, şi cancelarul o lăsă să treacă în tăcere. Desconsiderând chiar reclamaţiile Turciei, care era sprijinită de Anglia, care veghea asupra „integrităţii împărăţiei otomane”, Andrassy încheie tratatul comercial din 1875 şi cu toate violentele atacuri ale presei liberale, care vorbea de o subjugare economică a României faţă de Austria, de o încorporare a României în domeniul economic austriac, tratatul, de altfel în unele puncte împovărător, a fost aprobat şi de Camerele româneşti, cu toate că abia după lungi dezbateri. Într-un astfel de raport sta România cu vecina sa apuseană în anul 1876, când chestia orientală apăru din nou şi ceru urgent o nouă rezolvare.

După ce Austria, ca şi în 1853, lucrase cu bosniecii şi herţegovinenii, care văzuseră călătoria triumfală la Cattaro, ca împărat latin al Orientului, a lui Francisc Iosif, provocând revolta acelor două provincii, Rusia intrase şi ea în acţiune, încălzind până la punctul de fierbere al revoluţiei şi al războiului pasiunile populaţiei creştine apăsate, prin dibacele mijloace ale neîntrecutei ei diplomaţii, totdeauna la pândă. Tratatul din Paris era contrar celor mai însemnate interese ale statului rusesc, deoarece el smulsese Rusiei gurile Dunării şi afară de aceasta depărtase de apele Mării Negre flota de război rusească.

Nu numai diplomaţia, reprezentată prin vicleanul şi grosolanul cancelar Gorceacov, şi mlădiosul şi foarte instruitul general Jomini, ci şi oastea rusească, a cărei comandă supremă era pe atunci în mâinile marelui duce Nicolae, şi nu mai puţin Curtea, mai puţin împăratul Alexandru al II-lea, a cărui domnie începuse cu nenorocirea Războiului Crimeii, cu toţii aşteptau numai momentul favorabil ca să recâştige cele pierdute şi să se apropie mai mult de ţinta finală a dorinţelor ruseşti.

Propaganda romantică a panslaviştilor, pe care o reprezentau jurnalistul Aksakov şi anumiţi membri foarte cu trecere şi foarte pricepuţi din corpul diplomatic, ca popularul general Ignatiev, în timpul noilor tulburări orientale ambasador la Constantinopol, această mişcare care se îndrepta către popor şi era pricepută de popor, zori şi ea răsplătitoarea izbucnire a războiului. Atâta timp cât în Franţa dură Imperiul, care supraveghea şi conducea Europa, Rusia părea aproape că a uitat trecutul cu apăsătoarele lui drepturi de protectorat şi cu neascunsele lui planuri de cucerire.

Dar, după războiul franco-german şi după catastrofa internă a Imperiului napoleonian, ea ceru preţul neutralităţii sale binevoitoare pe care o păstrase faţă de înaintarea victorioasă a puterii germane. Chiar îndată după hotărârea armelor o notă rusească anunţă că ţarul nu se mai consideră legat prin hotărârile tratatului de la Paris cu privire la navigaţia pe Marea Neagră. Această declaraţie fu, ce-i drept, energic combătută de Anglia şi Austro-Ungaria, dar Rusia nu se lăsă întoarsă prin aceasta de la hotărârile ei odată luate.

România nu pricepuse până acum noua politică rusească şi vedea în starea de aşteptare liniştită a Rusiei iubire de pace, simţul împăciuirii, ba chiar prietenie. Cuvintele care se rostiseră în 1866 fură destul de repede uitate, şi oamenii se bucurară când diplomaţia rusească întrebuinţa denumirea de „România”, cu toate că în fond aceasta nu era decât un avertisment la adresa Turciei, care nu recunoştea acest nume.

Când în anul 1870 se vorbi în cercurile bucureştene de un eventual sprijin al Franţei împotriva Rusiei, aceasta se întâmpla numai ca răspuns la o întrebare din partea francezilor. Opinia publică din Europa, indusă în eroare, nu vedea în evreii din România care formau în Moldova de sus majoritatea populaţiei orăşeneşti şi se înmulţeau mereu, decât nişte români culţi de confesie mozaică şi ridica plângeri puternice împotriva prigonirilor care, dacă aveau cumva loc, nu erau nimic altceva decât greşeli ale unei administraţii rău organizate, care nu-şi vedea decât propriul ei interes.

Rusia, însă, din motive egoiste, era în această neînţelegere de partea României, şi aceasta făcu impresie. De aceea pasul făcut de Rusia ca să înlăture cu totul hotărârile tratatului de la Paris nu provocă la noi atâta nelinişte; nu se gândea lumea prea mult nici la soarta Basarabiei sudice, ameninţată prin aceasta şi care fusese redată mai înainte „Moldovei, supt suzeranitate turcească”, nu se gândea nici la apropiata formare a unui stat bulgăresc sub exclusiva influenţă rusească. Ba, dimpotrivă, îşi închipuiau că prin noile complicaţii se pot sfărâma „lanţurile nevrednice” care legau România de împărăţia turcească, de ruinata materialiceşte, incapabila financiar, şi de aceea cu atât mai pretenţioasă împărăţie a sultanului, şi, pe deasupra, pe lângă neatârnare să se mai cucerească şi o coroană regală pentru întemeietorul dinastiei.

Noua luptă a ruşilor contra turcilor începu pe ascuns încă cu mult înainte de declararea războiului din 1877. În populaţia Bosniei şi a Herţegovinei, mai ales printre creştini, începuse acea revoltă împotriva relei administraţii financiare a sultanului. În Serbia vecină, de la uciderea cumintelui principe Mihail, avea în mână puterea foarte tânărul Milan, nepotul celui mort; soţia lui era pe jumătate rusoaică şi guverna cu totul în spiritul rusesc.

El se gândea în unire cu Munte-negrul, rusofil prin tradiţie, să-şi împartă acel ţinut sârbesc al Bosniei şi Herţegovinei, şi îşi dădu toate silinţele cu putinţă ca să ţie arzătoare cât se va putea mai mult chestia bosniacă-herţegovineană. Chiar în ultimele zile ale anului 1875 Ignatiev, care deveni aţâţătorul focului în aceste evenimente, rosti în faţa diplomatului român, generalul Ion Ghica, un cuvânt care trăda posibilitatea că Rusia ar putea ocupa din nou fostele Principate „ca garanţie”, acum întocmai ca şi în fatalul an 1853, ca şi cum în acest răstimp nu s-ar fi petrecut nimic.

La începutul anului următor, în România se votează credite pentru scopuri militare şi se schimbă legea militară. După exemplul românesc se întrunise şi un „guvern provizoriu” bulgăresc, şi, între Dunăre şi Balcani, acest al doilea punct de fierbere continuă, începu o nouă mişcare populară, care, după cum se ştie, a fost înăbuşită cu cruzime de turci. Cete nedisciplinate de oşti neregulate, aşa-numiţii başibuzuci, vagabonzi, aventurieri şi sălbateci ţigani mohamedani se năpustiră asupra satelor liniştite, pentru ca prin omoruri în masă să preîntâmpine revoluţia, lipsind-o de materialul omenesc.

Trupe româneşti fură concentrate la Gruia, şi în iunie 1876 Serbia, după ce ceruse în zădar, împreună cu Muntenegrul, dreptul de ocupaţie a provinciilor apusene neliniştite, declară războiul. Aventurierul general rus Cerniaev, care-şi câştigase merite în Asia, dar cu toate acestea trebuise să demisioneze din armata activă, apăru acum în statul înrudit slav, pentru ca, după o expresie care a fost spusă într-un loc înalt, „să toarne apă peste foc”. În grabă însă el luă în loc de apă untdelemn clocotit, şi astfel împăciuitorul oficial contribui în acest chip la izbucnirea războiului, care însă nu duse la nici o biruinţă - ceea ce de altfel nici nu era de prevăzut şi nici nu era de nevoie -, ci la înfrângerea de la Alexinaţ”.

Încă din septembrie 1876, la o întrebare a Rusiei cu privire la eventuala trecere a oştilor sale prin ţinutul românesc, şeful de fapt al partidului liberal, Brătianu, care tocmai fusese numit ministru, merse la Livadia, unde se afla ţarul, pentru ca să discute chestia. Bărbaţi ca Ion Ghica şi D.A. Sturdza erau împotriva unei participări a României la războiul ce ameninţa. Ei sfătuiau, dimpotrivă, să se retragă oastea şi administraţia în munţi, după un vechi, foarte vechi obicei, să invoce protecţia Europei şi să încredinţeze soarta viitoare a României hotărârii acestei înalte judecătoare. Aceasta era de fapt o imposibilitate. Duşman şi prieten ar fi pustiit în acest caz după plac pământul românesc şi ar fi creat o stare de nelecuit.

La un succes durabil al turcilor nici nu era de gândit: cu toată buna pregătire militară, Turcia era săracă, suferise tocmai un faliment şi nu avea aliaţi, care ar fi fost în stare prin puterea armelor să-i înlesnească o ofensivă. Şi, dacă în definitiv turcii aveau şi câţiva comandanţi militari capabili, aceştia îşi arătară abia în timpul războiului talentul lor mai înainte necunoscut, iar comanda supremă a războiului rămase după acela ca şi înainte, şi trebui să rămână, în mâinile nevrednicilor şi trădătorilor favoriţi ai Curţii. Fără o alianţă cu Rusia - oricare alta ar fi apărut ca o duşmănie ascunsă - puteam fi siguri de mai înainte că vom pierde cel puţin judeţele basarabene, fără să ne putem aştepta la vreo compensaţie, la o probabilă împărţire generală a „fraţilor creştini” balcanici.

La întrevederea împăratului rus şi celui austriac în iulie, Austro-Ungaria îşi rezervase ocuparea Bosniei şi Herţegovinei, care stătuseră pe vremuri în oarecare legături de vasalitate cu vechiul regat unguresc. Pe lângă acestea Rusia făgăduise să nu ocupe Serbia şi nici să se atingă de Constantinopol. Pentru România însă nu se găsi nici un mijlocitor, pentru că Franţa republicană nu mai era cea din timpul lui Napoleon. Anglia arătă chiar oarecare rea dispoziţie din pricina încălcărilor României asupra drepturilor de suzeranitate turcească, şi afară de aceasta se gândea că în definitiv ea va trebui să se acomodeze cu cedarea unui teritoriu din partea împărăţiei turceşti, care acum nu mai putea fi mântuită. Înţelegerea cu Rusia era deci pentru noi o necesitate, nu veselă, ci tristă, de neînlăturat.

Din partea diplomaţiei a fost de fapt vorba chiar la Livadia în faţa lui Brătianu, care se sperie desigur, dar nu putu obiecta nimic, despre jertfa care se chema pe atunci ca şi mai târziu în Rusia „retrocedarea” Basarabiei, căci despre anexarea întâmplată la 1812 nu se vorbea bucuros. Afară de aceasta, aceiaşi diplomaţi cereau pentru moment - şi aceasta era chestia principală - încuviinţarea unei treceri libere, oferită prieteneşte şi cu înlesniri materiale, a ruşilor prin România, fără ca să se atingă câtuşi de puţin suveranitatea statului. Aceasta era o promisiune nelămurită, care voia să îndulcească numai sforţările şi pierderile ţării: „România”, aşa se spunea, „are numai de câştigat din aceasta”. Pe lângă aceasta, dacă va fi posibil, toate învoielile trebuiau făcute în mod neoficial, căci România era doar un stat vasal şi domnul Carol făgăduise turcilor să nu iscălească tratate politice.

Brătianu sta la îndoială, înainte de toate din cauza perspectivei pierderii Basarabiei. La o compensaţie dincolo de Dunăre se putea spera, căci pe vremuri românii avuseseră în stăpânire şi unele părţi ale Dobrogei de miazănoapte, a ţării de pe coastele Pontului, ba chiar Silistra aparţinuse odată învingătorului Mircea. Cetăţile bulgăreşti de pe Dunăre, importante tetes de pont, ar fi fost o stăpânire însemnată pentru siguranţa României. Dar, faţă de dârza conştiinţă naţională care domnea acum în ţară şi în care în momentul decisiv toate persoanele şi partidele una ştiau, chiar cel mai popular om n-ar fi putut propune un astfel de schimb, atâta vreme cât exista şi cea mai slabă posibilitate că duşmanul n-ar putea pătrunde.

Apoi România nu era o Austrie şi nici o Anglie, ci un mic stat naţional, care ar fi putut ridica pretenţii la creştere de teritoriu în nord, Apus şi Răsărit, în Ardeal, Bucovina şi Basarabia, dar spre sud aceasta era cu neputinţă, cu toţi numeroşii români, care ca ţărani locuiau în regiunea Vidinului până adânc înăuntrul ţinutului bulgăresc. Fără a face cuceriri naţionale, ea ar fi jignit numai pentru totdeauna un popor vecin, cel bulgăresc, care nu fusese până acum lipsit de tot felul de ajutoare din partea românilor şi, ceea ce era şi mai însemnat, s-ar mai fi slăbit încă în principiu propria îndreptăţire de existenţă - necesitatea unui stat românesc naţional măcar pentru o parte din români. O astfel de întindere de teritoriu ar fi fost privită, din această cauză, ca păşirea pe un drum greşit, ca o orbire a şovinismului şi ca o nenorocire.

Brătianu recunoscu inevitabilul: el văzu că, în definitiv, ca reprezentant al statului celui mai slab, va pierde Basarabia, că el nu va putea obţinea un schimb şi că pe lângă acestea România, care era condamnată să nu poată negocia nimic pentru o compensaţie, va trebui să se mulţumească şi cu aceea ce se va socoti potrivit cu jertfa ei, de către neînduplecaţii ruşi şi de o Europă aproape indiferentă, adică: foarte puţin, în tot cazul, mult mai puţin decât ceea ce puteau aştepta vecinele state balcanice.

Ca să scape de răspundere, primul ministru român se adresă puterilor garante, dar acestea nu binevoiră să trimită un răspuns celui care întreba şi cerea sfat şi ajutor. Austria a fost sondată, şi se primi din această parte asigurarea că, dacă România va rămânea cu totul neutră şi-şi va retrage trupele de pe ţărmul drept al Oltului, pentru ca să le pună în contact cu un corp de oaste austro-ungar, statul dunărean ar putea să se aştepte la ceruta garanţie a inviolabilităţii teritoriului său şi la recunoaşterea neatârnării sale, cu prilejul încheierii păcii!

Ruşii însă zoreau mereu pe diplomaţii români, şi chiar trimiseră în taină la Bucureşti pe un împuternicit al lor. România ceru acum un tratat politic şi asigurarea că nu i se va atinge integritatea teritorială. Agenţii ruşi, ca Nelidov, trimes de Ignatiev, vor declara că o înţeleg numai faţă de Turcia... Dar în Constantinopol se ţinu o conferinţă europeană, la care apăru din partea Angliei însuşi lordul Salisbury, ca să dea o dezlegare paşnică tuturor chestiilor în suspensie din Orient.

Carol şi sfetnicii săi ezitau încă, dar, când turcii răspunseră la cererile de altfel foarte naive şi fără rost ale puterilor prin ironia Constituţiei lui Midhat Paşa, prin care sultanul înlătura orice amestec străin în afacerile lăuntrice, deoarece de acum înainte orice particular şi orice comunitate putea să-şi aducă pe calea „constituţională” turcească plângerile sale înaintea ministerului corespunzător al Înălţimii Sale; când din Constantinopol se făcu cunoscut românilor că în principiu şi domnul lor aparţine acelor „chefs des provinces privilegiees”, de care vorbea Constituţia; când Conferinţa se dizolvă şi războiul apăru ca singurul expedient, atunci se grăbiră tratativele cu privire la convenţia militară. Ea a fost încheiată ca tratat formal, în condiţii favorabile şi cu garanţia „inviolabilităţii teritoriului” - prin aceasta se credea a se fi îndepărtat din sfera posibilităţilor nenorocite chestia basarabeană -, la 16 aprilie.

Pentru a accentua şi mai tare drepturile României, Guvernul chemă Camerele, care trebuiau să aprobe tratativele făcute în secret. Pe lângă aceasta avea intenţia să declare solemn neatârnarea; turcii, prin mai multe mici atacuri asupra porturilor şi statelor româneşti, prilejuiseră aceasta, iar guvernul voia ca independenţa să nu vină oarecum ca un dar milostiv din partea străinului „liberator balcanic”. Dar ruşii nu aşteptară aceasta, şi în mai multe puncte deodată oştile împărăteşti trecură Prutul - consideraţii militare serviră de pretext.

Un ceas greu sunase pentru România, şi acum pentru întâia oară ţara se adună cu adevărat în jurul iubitorului de fapte, mândrului şi patriotului său „domn”. O privire retrospectivă asupra trecutului, asupra vieţii interne de la 1866 până la 1877 trebuie să preceadă, dacă vrem să pricepem însemnătatea schimbării, căci coroana de spini a Principatului constituţional, care fusese încunjurată numai de lupte între partide şi chiar atacată în focul acestor lupte, se prefăcu acum într-o coroană de oţel, pe care cu toţii o puseră recunoscători pe capul regelui naţional învingător.

Tânărul domn intrase în ţară pe când se lucra serios şi cu pasiune la introducerea unei Constituţii democratice, care trebuia să înlocuiască învechita Constituţie a lui Cuza. Membrii Constituantei nu aparţineau propriu-zis nici unui partid, în primul rând pentru că nu existau partide care să se sprijine pe deosebirea de principii economice sau sociale, şi al doilea, fiindcă în chiar minister de atunci era reprezentată aproape fiecare nuanţă politică.

Toţi aceşti creatori ai unei Constituţii erau boieri, boieri mari şi mici, care renunţaseră în aparenţă la privilegiile lor; căci puţinii care nu avuseseră nici titlu, nici drepturi se contopiseră cu pătura conducătoare a lumii politice şi se adaptaseră mediului lor, şi tot acelaşi lucru se poate spune despre cei câţiva străini romanizaţi, de credinţă creştină. Aproape cu toţii primiseră instrucţie franceză în vreo şcoală particulară din ţară sau în străinătate; cu toţii citeau mai mult literatură franceză şi pe aceasta se sprijinea din ce în ce mai mult puţina literatură naţională a ţării; ba, în produsele caraghioase ale unei şcoli literare, aproape fiecare cu-vânt francez fusese primit fără a sta pe gânduri în vocabulariul românesc, pentru rimă şi ca distincţie.

Cu toate recunoscătoarele amintiri, însă, Franţa oficială a lui Napoleon al III-lea nu convenea însă prea mult unor astfel de conducători politici; dimpotrivă, cele mai multe simpatii le nutreau pentru reprezentanţii opoziţiei liberale fără frâu, pentru republicani şi anarhişti. Cel mai bun lucru li se părea să modeleze România actuală după felul cum îşi închipuiau o Franţă viitoare. Puţinii care erau de altă părere, cunoscătorii ţării, care simţeau sau ştiau că niciodată un popor nu-şi poate împrumuta bazele vieţii sale şi nici nu poate să se dezvolte nearmonic, acei care recomandau o înceată dezvoltare dreaptă, pe baza istorică şi economică, aceia se retraseră sau tăcură.

Ca odinioară în zilele mari ale revoluţiei franceze, în cazul nostru însă, faţă de un domn abia numit, se discută chiar chestia unui veto condiţionat; dar de aşa ceva Carol de Hohenzollern nici nu voi să audă. Domnul însuşi era un liberal, dar, bineînţeles, întocmai ca şi predecesorul său, un liberal moderat. El jură sincer pe Constituţie şi, suflet cinstit, nu se lăsă niciodată, nici chiar în cele mai grele timpuri, să fie abătut de la jurământul său de către sfetnici binevoitori. Prin aceasta clădi el ceva cu adevărat bun, căci prea era obişnuită ţara cu lovituri de stat, revoluţii de sus şi de jos şi veşnice schimbări de forme şi idei. Acum dădu el politicienilor români cam uşuratici frumosul exemplu, deşi nu uşor şi nu de toţi priceput, al unei împliniri neclintite a datoriei, care, în loc să frângă cu violenţă, încearcă să îndoaie încet şi cuminte şi astfel tot îşi ajunge la urmă scopul.

Printre fruntaşii politici, Brătianu avea cei mai mulţi partizani în Muntenia, unde era capitala, şi mai ales printre locuitorii acestei capitale. Aici erau inculţii locuitori, uşor de întărâtat, ai mahalalelor, nemulţămiţii şi vânătorii de funcţii şi, în sfârşit, studenţii, care, însufleţiţi de idealul aprins al unei libertăţi rău înţelese, erau aţâţaţi sistematic de o presă fără frâu. Tovarăşul său de idei, Rosetti, dispunea de cel mai cetit ziar din toată ţara, „Românulu”, care, sentimental sau revoluţionar, după împrejurări, era zilnic un clişeu cât se poate mai exact al dispoziţiei politice dominante la Paris.

În provincie fiecare personalitate însemnată avea, ce-i drept, un număr de partizani, totuşi nici unul nu era sigur. Toţi funcţionarii, judecătorii şi chiar mulţi ofiţeri se amestecau în politică, devenită pentru ei o necesitate, căci destituirea en masse la orice schimbare politică aparţinea, cum am zis, obiceiului ţării. Politiceşte ţăranul încă tot nu exista, cu toate că în cele patru colegii electorale introduse de Constituţie, o parte, numai o mică parte din populaţia de la ţară, era reprezentată ca „alegători indirecţi”. Evreii erau mici negustori sau mici meseriaşi în târgurile din Moldova; prin sate erau cârciumari de băuturi otrăvitoare şi, pe lângă aceasta, se mai ocupau şi cu cămătăria, cu o dobândă foarte mare, ba chiar neomenoasă.

În Moldova ei pricinuiseră formarea unui partid antisemit, aprins liberal. Acest partid formă în Parlament „fracţiunea liberă şi independentă”, ca să se deosebească de albi şi roşi - nume care însemnau mai mult direcţii nehotărâte de păreri decât partide adevărate. Rosetti, ca filantrop de cea mai curată specie, cerea o Românie internaţională, fără coloare proprie, şi lucra în această direcţie, pe când plebea Bucureştiului dărâma sinagoga. Acea fracţiune, îngrozită de felul de a vorbi al lui Rosetti, se temu de ceva şi mai rău, ceru şi obţinu să se introducă în Constituţie faimosul sau mai bine zis defăimatul articol 7, care asigura numai creştinilor drepturile cetăţeneşti; aceasta însemna întoarcerea la dispoziţiile Regulamentului dat de ruşi.

În mijlocul acestui haos de interese personale, în care numai ambiţia personală a numeroşilor conducători, care sub Cuza fuseseră miniştri şi prim-miniştri, hotăra, iar nu binele public, domnul „străin”, care nu cunoştea ţara decât din cărţi cetite în repezeală şi care nu dispunea aproape de nici un singur sfetnic sigur român, trebui să se orienteze singur şi, în unire cu oameni pe care ura şi invidia îi ţinea departe de dânsul, trebui să creeze multe din cele ce din punct de vedere material erau să deschidă pentru România o eră nouă. Oastea trebuia dezvoltată, construirea şoselelor reluată şi continuată, reţeaua drumurilor de fier - asupra căreia se tratase încă sub Ştirbei şi Cuza - trebuia construită. Acestea fură ţelurile principale pe care le urmări domnia lui Carol I până la război.

Sub Cuza începuse cavalerescul, conştiinciosul general Florescu cu instruirea armatei române printr-o mission militaire franceză. Trupele lui Cuza se luptaseră însă cam neîndemânatec înainte de 1866 cu o ceată mică de poloni, care în timpul revoluţiei polone voise să pătrundă în ţară; aceasta se petrecuse în aşa-numita „luptă” de la Costangalia, dar nici scopul şi nici felul cum a fost condusă lupta nu le făcea mare cinste. Totuşi domnul abdicat la 23 februarie, care purta totdeauna cu mândrie uniforma de călăraş, ce-i da o înfăţişare impunătoare, lăsă cam la 40.000 oameni şi câteva tunuri. Că acea misiune militară n-ar fi făcut nimic, nu se poate susţinea, iar domnitorul Carol aduse în locul lor instructori prusaci destoinici.

Cu toată biruinţa prusiana din 1866 însă, ei fură priviţi cu neîncredere, căci în clasele superioare ale societăţii domnea încă spiritul latin. Roma apărea ca mamă, Franţa era sora mai mare; România, bazată pe înrudirea ei cu rasa latină, putea - aşa se credea - să facă totul. Mai ales după ce Brătianu, din consideraţie faţă de relaţiile externe, deoarece era în genere socotit ca un revoluţionar incorigibil, se retrase - prim-ministru nu ajunse până la războiul din 1877, dar condusese mai multe ministere şi se arătase foarte destoinic la Finanţe - şi, după ce presa liberală începu atacurile sale împotriva domnului, chestia instructorilor a fost adesea utilizată în chip urât de chemaţi şi nechemaţi, de pricepuţi şi nepricepuţi.

Drumurile de fier erau de o mare însemnătate pentru viitorul economic al României. Perspectivele vinderii grâului dunărean în străinătate erau din ce în ce mai bune, dar numai câteva şosele - pe cea mai bună o construise de-a lungul Siretului până la Mihăileni, la hotarul Bucovinei, Mihai Sturdza - duceau spre porturile, de asemeni de curând întemeiate, Galaţi şi Brăila - mai ales cel din urmă - şi încă nici o singură cale ferată.

În ţară lipseau însă mijloacele pentru construirea liniei ferate. Nu era nici capital, căci clasele de sus, pentru care se istovea până la sânge întreaga naţiune, nu economiseau, ci mai bucuros se duceau în Franţa, pentru a risipi cât mai repede acolo venitul anual ca nişte adevăraţi boiars valaques. Inginerii lipseau cu desăvârşire. Ţara nu se bucura încă de nici un credit în străinătate, şi bani nu se puteau împrumuta decât în condiţii apăsătoare. Numai întreprinzători cutezători se ofereau pentru construire de drumuri de fier în „provincia turcească”.

 În octombrie 1867 guvernul încheie cu consorţiul Offenheim un contract cu privire la construirea liniei moldovene Suceava-Iaşi-Roman. Cu Offenheim merse totuşi mai bine decât se putea aştepta, chiar dacă mai târziu la Viena el a fost târât de alţii pe banca acuzaţilor: porţiunea românească a liniei ferate Lemberg-Cernăuţi-Iaşi a fost întâi sechestrată şi apoi cumpărată, când în sfârşit se ajunse în România la răscumpărarea definitivă de către stat a reţelei de cale ferată. O experienţă mai tristă s-a făcut cu dr. Strousberg, care se însărcina cu construirea tuturor celorlalte linii de la Roman la Vârciorova, atingând Galaţii şi Bucureştii, pe lângă o linie de legătură Bucureşti-Giurgiu, cu care începu.

Chiar contractul se încheie cu neglijenţă, dar şi Strousberg execută lucrări mizerabile, care provocară indignarea generală; în curând se dovedi că-i lipseau mijloacele ca să lucreze mai repede şi mai bine. Comisarul împuternicit al guvernului român, von Ambronn, care până atunci servise cu credinţă Casei principelui Anton de Hohenzollern, se lăsă să fie câştigat şi prefăcu în hârtie fără valoare depozitul berlinez de garanţie încredinţat lui.

În anul 1870 în sfârşit Strousberg predase aproape totul şi fosta Moldovă era acum legată printr-o cale ferată cu fosta Muntenie. Dar spre sfârşitul anului se răspândi vestea grozavă că Strousberg n-are de gând a plăti cuponul pe 1 ianuarie acţionarilor săi foarte numeroşi şi care aparţineau tuturor claselor populaţiei prusiene şi că dimpotrivă lasă această sarcină pe sama statului român, care garantase plata dobânzilor.

Criza dinastică de multă vreme pregătită îşi ajunse acum punctul culminant. După ce Brătianu se retrăsese, începuse agitaţia în ţară; prin aceasta voiau să impună domnului şi să obţină cu sila chemarea unui guvern pur liberal. Se dădură banchete politice, se prezentară petiţii ale maselor, se recomandară anumite măsuri, ba nu lipsiră nici chiar ameninţări, că, altfel, cutare sau cutare şef de partid nu-şi mai ia răspunderea să împiedece o izbucnire elementară a furiei poporului. Cuza a fost pus candidat la alegeri; se aduseră insulte vieţii familiare a domnului, care de la 1868 trăia în cea mai fericită căsnicie cu mult-înzestrata principesă Elisabeta de Wied şi un scandal barbar se ridică într-o presă nevrednică. Ba merseră chiar şi mai departe.

După ce la izbucnirea războiului franco-german se scoaseră în evidenţă cu orice prilej simpatiile latine, poate, la unii, nu atât pentru ca să arate recunoştinţa datorită nenorocitului împărat şi naţiunii surori, ci numai pentru ca să jignească pe domnul „prusac”, un ofiţer în retragere, în acel timp advocat şi deputat, urmând exemplul Parisului din 1848, se încumetă să proclame, în august 1870, Republica în însemnatul oraş comercial Ploieşti, dovedit de mult ca aparţinând opoziţiei.

Fapta ar fi fost numai ridicolă, dacă numai Candiano n-ar fi fost achitat după aceea de Curtea cu juraţi. Când apoi domnul, în mesagiul de la deschiderea Camerei, comunică incidentul, aceasta găsi de cuviinţă, în răspunsul la mesagiu, să-i facă observaţii, că ar fi făcut greşeli ca stăpânitor; ba chiar Candiano însuşi a fost trimes la Palat ca membru al comisiunii care trebuia să prezinte un act atât de ciudat. S-ar crede că un astfel de mod de luptă laş şi nepatriotic nu putea fi dus mai departe, şi totuşi opoziţia găsi încă şi alte mijloace de luptă.

Când membrii coloniei germane, puţin discreţi şi imprudenţi, se întruniră sub prezidenţia consulului general la un banchet, liberalii latini văzură într-aceasta o insultă la adresa ţării, care simţea franţuzeşte; în strigăte de „Trăiască republica!” se sfărâmară, la 22 martie 1871, ferestrele sălii de banchet şi mulţimea, studenţii şi oamenii fără căpătâi din burghezie încercară chiar să pătrundă în sală.

Prezidenţia Ministerului o avea Ion Ghica, pe care de scurtă vreme Camera-l propusese domnului şi acest om nehotărât lăsă să se petreacă totul în voie. De mult încă domnul luase hotărârea să abdice şi pusese în cunoştinţă de aceasta, dar fără succes, şi cabinetele străine. Pusese chiar să se publice într-o gazetă germană o pretinsă scrisoare către un prieten cu motivele sale, dar nici acest mijloc extrem nu avu vreun efect. Atunci chemă locotenenta domnească din 1866 pentru ca să de-puie iarăşi puterea supremă în mâinile ei.

Numai cinstitului, energicului Lascăr Catargiu i se datorează că acest gând a rămas neîmplinit şi că ţara a fost scutită de urmările unei astfel de fapte. Din luna lui martie 1871 până în 1876, cinci ani împliniţi, Catargiu rămase şeful unui guvern care a fost denumit, cu mai multă sau mai puţină dreptate, conservator şi care era alcătuit din elemente felurite, printre care şi câţiva membri ai generaţiei mai tinere. Lucruri mari nu s-au îndeplinit, ce-i drept, în acest timp, dar administraţia financiară a lui Petru Mavrogheni se poate numi exemplară, şi acest încercat om de stat dădu prin aceasta posibilitate altora să realizeze însemnate planuri politice.

Afacerea dobânzii datoriilor căilor ferate, la discuţia căreia Bismarck întrebuinţa un limbaj foarte jignitor şi care pricinui chiar o reclamaţie la Poartă, ca la puterea suzerană, a fost înlăturată, măcar vremelnic, prin aceea că acţionarii formară o societate anonimă, cu care se putu încheia un contract pentru dobânzi. Tratatul comercial cu Austria, cu toată via opoziţie, se încheie în 1875, şi cu englezul Crawley se stabili un aranjament, nu prea avantajos, cu privire la continuarea căii ferate până la Predeal.

Împotriva acestui guvern se formă totuşi o coaliţie, care avu la urmă succes. Dintr-însa făceau parte, bineînţeles, ca adversari ocazionali ai dinastiei, după obiceiurile de atunci, toţi şefii politici care de prea multă vreme nu veniseră la guvern. Domnul însă nu voi să cheme opoziţia, şi astfel se formă sub prezidenţia generalului Florescu un nou cabinet, în care se mai găseau încă doi generali, şi abia după câtăva vreme îi urmă cabinetul Kogălniceanu-Brătianu, în care, după o nouă prefacere, cel din urmă căpătă prezidenţia. Cabinetul Florescu a fost pus sub acuzare, dar acest procedeu rămase neapărat fără nici o urmare. În faţa războiului iminent, ţara avea cel puţin iarăşi un minister puternic, şi acum pentru întâia oară Brătianu dovedi că ajunsese la maturitatea politică, putând să uite interesele de partid, şi că avea capacitatea de a-şi consacra activitatea nu unor idei romantice, ci binelui practic al patriei.

La intrarea ruşilor populaţia românească avu cinstea unei proclamaţii care, întocmai ca acea adresată mai târziu bulgarilor, nu pomenea în asigurările ei de prietenie nimic de guvern şi de domn. Ea. a fost fireşte retrasă, după ce se văzură nemulţămirile provocate, dar şi la primirea deputăţiei care ieşise până la graniţă în întâmpinarea ţarului, nu se rosti nici un cuvânt cald. Ba mai degrabă ruşii păstrau o rezervă, care trezi bănuieli şi care da pe faţă planul lor hotărât de a supune unei revizuiri toate chestiunile balcanice fără deosebire.

Purtarea faţă de domn personal îşi găsea explicaţia mai mult în înalta origină a acestuia, iar la vizite se purtau şi ordinele Casei de Hohenzollern. Când Camerele convocate în grabă, votară la 9(21) mai independenţa şi o aduseră solemn la cunoştinţă în ziua următoare, principii, diplomaţii şi generalii ruşi se purtară ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre aceasta. Brătianu, plin de grijă ca la urmă tot să nu piardă cumva Basarabia, sondă dacă ruşii n-ar consimţi totuşi la o alianţă cu armata şi cu statul românesc. El credea că după succesul comun, după frăţia de arme şi biruinţa frăţească, precum şi după o mare jertfă de sânge, pretenţiile de la Livadia ar putea fi uitate.

În cercurile militare ruseşti se recunoştea folosul care ar putea rezulta dintr-un ajutor al bine organizatei armate româneşti: ea număra aproape 50.000 oameni, era împărţită în două corpuri şi aştepta pe malul Dunării, la gura Oltului, numai ceasul să intre în luptă. Ei i se destinase sarcina puţin glorioasă să dea de lucru garnizoanelor turceşti din cetăţile de la Dunăre printr-o uşoară canonadă, să apere podul de la Zimnicea, să asigure linia de retragere, să pună ici şi colo, la ocazie, garnizoane şi să transporte prizonierii, pentru ca armata rusească să nu fie împiedecată, reţinută şi slăbită în mersul ei prin astfel de nimicuri. Aceasta era un simplu „serviciu de jandarmerie”, şi domnul respinse acest rol la primul prilej care i se oferi, la luarea Nicopolei.

Dar diplomaţia rusească, condusă de Gorceakov - nici chiar consulul general rus de la Bucureşti, un om foarte tânăr, nu se purtă prea delicat -, nici nu voia să audă de cooperarea ambelor oştiri, şi Brătianu primi încă din mai necruţătoarea înştiinţare că „Rusia n-are deloc nevoie de cooperarea armatei române”, cu adausul că: dacă totuşi România vrea să se amestece în război, „fără să fi primit o invitaţie specială”, atunci, pentru a nu face iluzorie „conducerea unitară”, să fie sub comandă rusească şi nu pe proprie socoteală. Afară de aceasta Kogălniceanu află din iunie, din gura bătrânului cancelar, că Rusia năzuieşte la stăpânirea gurilor Dunării - bineînţeles inclusiv Basarabia. Domnul român provocase această declaraţie prin aceea că vorbise de nevoia de a incorpora ţării sale Delta, conform unui vechi drept istoric amintit şi în Divanul ad-hoc.

La 5 iulie se comunică din Viena întreg proiectul rusesc, care tindea la luarea Basarabiei sudice în schimbul unei bucăţi nehotărâte din Dobrogea. Dar se petrecură lucruri neaşteptate, care înlesniră românilor participarea militară în împrejurările cele mai prielnice ce se puteau închipui, în coborârea sa de la Dunăre, Osman Paşa împreună cu un puternic corp de oaste a fost silit să se oprească; el se întări în orăşelul Plevna, un Sedan balcanic, aşezat într-o văgăună de munţi, şi el se apără minunat, cu o încredere în Dumnezeu proprie turcilor şi cu o indiferenţă demnă de admirat împotriva inevitabilului.

Două atacuri ale ruşilor, care ţinteau la o izgonire a incomodului musafir, nu izbutiră, şi la cel de-al doilea ei suferiră chiar pierderi foarte simţitoare. Trupele ruseşti ale Armatei de Est şi detaşamentele de avangardă din strâmtorile Balcanilor erau în mare primejdie atât timp cât Plevna se afla în mâinile lui Osman. Atunci marele duce Nicolae trimise telegrama memorabilă domnului român, al cărui cartier era la Poiana pe Dunăre, prin care, indicând succesele turcilor, care „ne prăpădesc” (nous abîment), cerea o „fusiune”, o trecere a Dunării în vreun punct oarecare şi, în sfârşit, o „demonstration” care „să uşureze mişcările mele” (19/31 iulie).

Nici chiar acum, după Plevna, românii nu fură chemaţi însă ca aliaţi. Domnul Carol, care se temea şi de o ofensivă turcească - ruşii cuprinşi de panică o şi porniseră înapoi spre Dunăre -, trecu peste fluviu corpul al treilea, dar insistă asupra faptului că armata sa, chiar dacă acum nu mai era de gândit la o conducere proprie a războiului pe un teren aşa de restrâns, să nu fie cel puţin supusă unui comandant străin, într-o întrevedere cu ţarul şi cu marele duce, el obţinu de fapt această însemnată concesie. Nu era pur şi simplu nici un alt mijloc pentru a înlătura greutăţile decât să se dea însuşi domnitorului României comanda supremă asupra armatelor ruso-române unite la Plevna (august).

Acum noii fraţi de arme trecură pe pământ bulgăresc şi dovediră îndată că ţăranul român, bine condus, putea să învie vechile fapte vitejeşti. Din nenorocire la luarea redutei Griviţa numărul 1, - a doua, a cărei existenţă nu a fost cunoscută înainte de atac, rezistă şi mai departe -, se vărsă aproape fără folos sângele a două mii de români; căci atacul general dovedi încă o dată că Plevna nu putea fi luată cu asalt. Ideea împresurării, susţinută de către domn, avu şi aprobarea încercatului tactician cunoscut încă din Războiul Crimeei, Todleben.

După un asediu de trei luni, în timpul cărora domni o groaznică vreme de toamnă, Osman încercă o ieşire; aceasta nu izbuti, şi el trebui să se predea la 23 noiembrie (10 decembre). Acum ruşii îşi continuară marşul înainte spre trecătoarea Şipca, pe când românii, care luaseră Rahova, se aruncară cu toată puterea asupra Vidinului, nădăjduind probabil o întindere a teritoriului lor în acest district locuit mai mult de o populaţie românească.

Vidinul se apără vitejeşte, dar la începutul noului an 1878 marele duce generalisim, care trecuse Balcanii şi nu mai găsi în faţa lui nici o armată, intră în tratative cu turcii, şi la 19/31 ianuarie se realiză tratatul de la San Stefano, un tratat de nevoie, pe baza căruia se formă o Bulgarie tributară până la Marea Egee şi se hotărî neatârnarea tuturor statelor balcanice - Serbia şi Muntenegru se făcură şi ele cunoscute după căderea Plevnei prin norocoase demonstraţiuni militare -, mărirea principatelor slave, autonomia Bosniei şi Herţegovinei şi reforme generale pentru celelalte provincii.

România ceruse păstrarea cetăţilor dunărene ocupate, stăpânirea Deltei şi o despăgubire de 100 de milioane de franci, dar împuterniciţii ei au fost cu totul nebăgaţi în seamă, în convenţia stabilită înainte de încheierea tratatului i se făgăduise României numai o „regulare a graniţelor”. Cu puţină vreme înainte de încheierea ciudatului act de la San Stefano se făcu agentului român de la Petersburg propunerea de a retroceda Basarabia fără împotrivire, căci recâştigarea provinciei ar fi un gând hotărât al ţarului, o chestie de onoare şi „o necesitate politică”.

Rusia mai avea încă o dorinţă, pe care de altfel o declară abia mai târziu, anume să i se permită libera trecere a armatei sale din Bulgaria fără stabilirea unui anumit soroc. Mai mult nu se putea în nici un caz cere de la un „aliat”, de la un frate de arme şi nici sa-l jigneşti mai adânc; era doar vorba de toată cinstea şi de întreg viitorul nostru. Urmă ceea ce trebuia să urmeze: România nu putea să consimtă la pretenţiile ruseşti să schimbe pământ român-naţional, vechi istoric, să trateze asupra acestui fapt într-un mod cu totul liniştit, aceasta ar fi fost o veşnică ruşine.

Se protestă împotriva cererii unei cedări de teritoriu, şi, când neruşinata diplomaţie rusească, în simţul mândru al superiorităţii ei materiale, uitând orice datorie morală, ameninţă cu ocupaţia Principatului, din partea românilor se aduse această ameninţare la cunoştinţa conducătorilor statelor europene. La ameninţarea cu dezarmarea armatei române, principele Carol însuşi răspunse prin declaraţia că soldaţii săi victorioşi puteau fi nimiciţi, dar nu dezarmaţi. Ministerul şi întreaga ţară erau hotărâţi împotriva oricărui schimb de teritoriu, pe care diplomaţia rusească voia sa-l prezinte în faţa proiectatului congres general european ca un fapt împlinit.

Rusia îşi retrase ameninţările pripite, dar aceasta, bineînţeles, nu-i schimbă hotărârea. În străinătatea către care se îndrepta Brătianu căutând ajutor, el află, ce-i drept, laudă şi recunoaştere, dar nu căpătă nici o făgăduială hotărâtă. Anglia primise asigurarea unei despăgubiri, Austro-Ungaria se afla mai de mult în stăpânirea unei atare, Germania era de acord cu războiul şi urmările lui, şi în genere cu toţii vedeau în România, după convenţia de trecere şi cooperare militară cu Rusia, numai o unealtă a ruşilor, care trebuia acum să-şi ispăşească pe drept neprevederea ei.

Sub aceste auspicii se întruni Congresul de la Berlin, la care Brătianu şi Kogălniceanu trebuiau să ia parte numai ca informatori; puteau să prezinte dorinţele şi plângerile ţării lor numai într-o singură şedinţă şi apoi trebuiau să părăsească sala. Ei văzură de îndată că aceea ce puteau face slujea numai la atât: să liniştească opinia publică românească. De fapt, congresul, care împărţi marea Bulgarie de la San Stefano într-un principat până la Balcani şi o provincie a Rumeliei răsăritene cu două guverne autonome, hotărî că România va ceda judeţele basarabene în schimbul Dobrogei până la o linie care se va stabili pe urmă mai precis, de la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia. De altă parte, până în trei luni ruşii trebuiau să-şi retragă trupele din România.

Acum guvernul trebui să se împace cu inevitabilul, cu „dureroasa necesitate”; dar cel puţin cinstea era scăpată. Consulul general rus ceru retrocedarea Basarabiei în aceleaşi forme solemne care fuseseră executate în 1857. Această înjosire a fost ocolită prin aceea că guvernul îşi retrase pur şi simplu funcţionarii şi garnizoanele fără să fi iscălit vreo convenţie. Camera, convocată, luă următoarea rezoluţie: „Camera deputaţilor a luat cunoştinţă de dispoziţiile pe care le-a luat Congresul de la Berlin relativ la România. Silită la aceasta de hotărârea marilor puteri şi pentru a nu forma nici o piedecă la stabilirea păcii, Camera împuterniceşte guvernul a se supune voinţei generale a Europei, şi de aceea îşi recheamă funcţionarii civili şi militari din Basarabia şi ia în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării şi insula Şerpilor”.

În ce priveşte cedarea Dobrogei, ruşii nu se arătau prea dispuşi; chiar după ce domnul apăru în persoană pe malul drept al Dunării şi împlântă steagul naţional, ei cerură ceea ce formase scopul propriu al purtării lor, trecerea liberă a trupelor din Bulgaria - şi desigur la ocazie şi îndărăt. Slaba Românie se văzu însă deodată expusă şi la ameninţări europene, duşmane Rusiei, căci, dacă mai ales s-ar fi încheiat o convenţie militară cu Rusia în acest scop, atunci România cea lipsită de orice ajutor ar fi fost trasă la răspundere de această parte şi s-ar fi pus în joc chiar existenţa sa.

După ce această afacere se sfârşi cu bine şi România luă sub administraţia ei Dobrogea, locuită, ce-i dreptul, de conaţionali, pe atunci însă şi de numeroşi bulgari, turci, tătari şi lipoveni, urmară noi greutăţi la stabilirea graniţei. Comisia europeană rezervase românilor însemnatul punct militar de la Arab Tabia, din apropierea Silistrei, care oraş după tratat trebuia să revină bulgarilor, şi trupe româneşti luară în stăpânire platoul, înainte chiar ca România să fi fost înştiinţată pe cale diplomatică asupra delimitării.

Atunci Rusia ameninţă cu război, şi generalul rus comandant al Silistrei dăduse acum oamenilor poruncă să înceapă lupta, când sosi de la Bucureşti ordinul, din întâmplare întârziat, de a evacua Arab Tabia. Mai târziu puterile aduseră o regulare neînsemnată a spinoasei afaceri, şi încă într-un al doilea punct România pierdu din pricina comisiunii de graniţă puţinul ce-i acordase tratatul. În loc să se recunoască drept graniţă bulgărească malul drept al Dunării, se însemna ca atare mijlocul cursului, şi numai cu greutate guvernul român putu să smulgă pentru ţară măcar insulele alipite la Muntenia în 1829.

Congresul de la Berlin recunoscuse, ce-i drept, independenţa românilor, dar pusese în legătură această recunoaştere cu cedarea Basarabiei, şi nu numai cu această jertfă. De când fusese introdus în Constituţia din 1866 fatalul articol 7, condiţia de „supuşi” (Unterthanen) nu le mai apăru evreilor localnici fireşte de dorit, căci se înlăturase jurisdicţia consulară şi tot aşa scutirea de impozite a „unterthanilor”, iar, de când se întemeiase acea „Alliance israelite”, care exercită o mare influenţă asupra statelor Apusului, în nevoie de capitaluri, plângerile împotriva românilor intoleranţi şi denunţarea persecuţiilor evreilor şi a legilor antisemite din această ţară nu mai conteniră. De fapt nu se urmărea decât împiedecarea aşezării în sate a evreilor, care pe lângă celelalte plăgi mai aduceau ţăranului rachiul şi camătă; încolo, administraţia nepregătită nu se îngrijea cumva mai rău de evrei decât de adevăraţii fii ai ţării.

Numai rareori se ajungea la bătăi între evrei şi plebea de jos, şi atunci evreii dădeau cele mai de multe ori prilej, fiindcă, de pildă, într-un oraş moldovenesc ei provocară tulburări de stradă numai pentru că o femeie, o preoteasă, privise la înmormântarea unui rabin făcător de minuni. Privite din depărtare, aceste lucruri apăreau altfel, şi acolo se crezu că se aduce un mare serviciu evreilor, românilor înşişi, ba chiar şi omenirii, când se ceru să fie recunoscuţi drept cetăţeni cu drepturi egale toţi „evreii români”, care vorbeau o limbă străină şi aveau sentimente străine, se împotriveau oricăror măsuri sanitare şi culturale şi, pe deasupra, erau şi foarte săraci. În acest sens, după insistenţe mai ales ale Franţei, Congresul din Berlin puse ca o a doua condiţie a recunoaşterii neatârnării pretenţia ca pe viitor toţi „fiii ţării” fără deosebire de religie să aibă drepturi egale.

Această nouă umilinţă ar fi putut stârni foarte lesne primele persecuţii evreieşti în România, dar guvernul se purtă foarte cuminte şi împiedecă astfel această nenorocire, cu toate că o parte din deputaţii moldoveni, care nu voiau să consimtă la nici o concesiune, făcură opoziţie. Puterile apusene, Anglia, Franţa şi Germania, e adevărat, lăsară chestia independenţei de fapt nehotărâtă, Anglia însă îşi chemă îndărăt reprezentantul fără acreditare, până se va regula chestia evreilor.

La început Camera hotărî că se vor lua în consideraţie cererile Congresului şi că totul, afară de schimbul de teritoriu, „se va regula pe cale constituţională”. Mai târziu - dezbaterile fură cu intenţie prelungite, ca să liniştească spiritele -, se pronunţă, într-o declaraţie formală, că nu există deloc „evrei români”, adică români de religie iudaică, care pe acest motiv să fie excluşi de la dreptul de cetăţean, că evreii sunt dimpotrivă străini şi că ei, ca oricare alţi străini, nu puteau deveni cetăţeni români decât individual, printr-o hotărâre a Corpurilor legiuitoare.

Guvernul văzu prea bine că cererea, făcută de străinătate într-un moment mai calm, de a recunoaşte imediat drept cetăţeni numai câteva categorii de evrei, cu toate că în sine ca principiu părea bună, era însă neacceptabilă în practică. Hotărârea Camerelor a fost aprobată, şi, pentru a ocroti măcar naţionalitatea teritoriului român, se mai hotărî că străinii nu pot avea dreptul să cumpere proprietăţi teritoriale; se făcură şi liste în care fură trecuţi evreii care luptaseră pentru independenţa ţării şi care de aceea aveau un drept la cetăţenie. Abia acum - aceasta se petrecu în anul 1881 - puterile fură, cel puţin într-anumit grad, satisfăcute şi aşteptau o completare înceată a măsurilor luate în folosul evreilor; acum se recunoscu şi noua situaţie a României, cu toate că nu prea bucuros, şi într-o formă jignitoare.

În străinătate lumea era de părere că România n-are într-însa putere de viaţă, că ea nu-i decât un stat trecător la Dunărea de Jos, care nu avea fiinţă decât până la dezlegarea definitivă a chestiei Orientului. În tot cazul, nu se sinchiseau câtuşi de puţin de un stat care, cu tot lungul şi plinul de biruinţe trecut strălucitor, era privit ca o formaţiune nouă de valoare dubioasă, ca o pomană a Europei în genere şi a Rusiei în special. La un anumit moment, Bismarck lucră chiar să asigure întâi Serbiei neatârnarea, pentru că această ţară se supusese mai deplin şi mai repede tratatului din Berlin; de altfel acolo trăiau incomparabil mai puţini evrei, şi mai înainte de toate nu se aflau printre ei de acei vagabonzi galiţieni care alcătuiau masa principală a populaţiei evreieşti din România.

Înainte ca să arunce în sfârşit statului românesc, ajuns acum foarte susceptibil, recunoaşterea aşa de mult amânată, Bismarck voi să regularizeze definitiv şi chestia drumurilor de fier. Prin convenţia din octombrie 1880, România îşi luă îndatorirea de a garanta acţionarilor dobânda capitalului lor din venitul drumurilor de fier ale lui Strousberg; se ceru numai ca sediul societăţii să fie strămutat la Bucureşti: aceasta se obţinu însă abia în mai 1882 printr-o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie germane.

Mai târziu se câştigă prin cumpărare toată reţeaua de căi ferate, pe care ingineri români o continuaseră până la Vârciorova şi o îmbogăţiseră cu multe linii laterale, cu Buzău-Mărăşeşti sau linia Prutului, Dorohoi-Iaşi; sub numele de Căile Ferate Române, ea căpătă o administraţie proprie şi ajunse a forma cea mai însemnată cale de comunicaţie din întregul Orient.

Ideea de a construi un pod în apropiere de Silistra pentru a lega vechiul ţinut românesc cu provincia de peste Dunăre a fost lăsat în părăsire din cauza încurcăturilor care stau în legătură cu ocuparea Arab-Tabiei, şi abia în anul 1890 se începu pe cheltuiala statului construirea podului de peste Dunăre, astfel stabilindu-se o legătură între căile ferate de dincoace şi între linia începută încă pe vremea turcilor şi construită de englezi, Cernavodă-Constanţa, care ducea până la Marea Neagră.

Minunata construcţie a fost pusă în circulaţie în anul 1895 prin desfăşurarea unei strălucitoare sărbătoriri oficiale. De acum înainte se păşi şi mai departe spre construirea unui port modern în Constanţa, de unde drumul ducea spre Răsăritul european şi extra-european. Chiar înainte de isprăvirea acestui port, administraţia Navigaţiei Fluviale Române, care se dezvoltase din câteva puţine ambarcaţii ce slujeau la transportul de sare în Serbia, deschise şi o linie maritimă, care după primul ei plan trebuia să-şi întindă cursele sale poate cam prea departe (până în Egipt).

Chiar pe baza Tratatului de la Paris se instituise o comisiune care trebuia să conducă lucrările pregătitoare necesare pentru ca să ajute navigaţia la gurile Dunării. Acestei comisiuni europene comerţul în genere şi nu mai puţin al statelor riverane avu foarte mult de mulţumit. În anul 1866 reprezentanţii convocaţi ai puterilor se ocupară şi cu această afacere.

Când Rusia făcuse cunoscut că ea nu poate şi nu mai vrea să recunoască hotărârile Tratatului de la Paris relativ la Marea Neagră, se ajunse în 1871 la Londra la o nouă înţelegere între puteri, prin care se hotăra ca după doisprezece ani să se alcătuiască o Comisie Dunăreană, iar prin tratatul de la Berlin, aceasta a fost însărcinată cu pregătirea unui regulament special, care să stabilească principiile navigaţiei pe Dunăre până la Galaţi. De aici în sus, conform aceluiaşi tratat, statele mărginaşe trebuiau să aibă suveranitatea asupra râului. Când momentul înfăptuirii sosi, Austria se găsi oarecum nu tocmai în cele mai perfecte relaţii cu România.

Înainte însă de a se mai putea întâmplă ceva, în 1881 avu loc un fapt mult plănuit. Încă din 1877, la declararea neatârnării se întrebuinţase oficial într-un apel entuziast titlul de rege. Încoronarea operei de curând îndeplinite întârzie totuşi, deoarece recunoaşterea neatârnării a fost tărăgănită şi ea multă vreme, şi trebuia deci să se aştepte un moment mai potrivit. Era de temut poate şi o opoziţie din partea Rusiei, care se purta într-adevăr politicos, dar totuşi foarte rece, cu micul frate de arme - această recentă frăţie de arme însă cei de dincolo de Prut căutau tot mai mult să o uite, ca o înjosire.

În martie 1881, deputatul Titu Maiorescu ţinu în cameră un discurs energic, în care acuză partidul liberal, la putere, că de el e legată pata neştearsă a sentimentelor antidinastice. Guvernul luă ca pretext acest discurs pentru ca să declare România de regat, iar opoziţia se declară în unanimitate pentru adoptarea acestui nou titlu (14/26 martie). Regele Carol primi coroana, dar, în amintirea faptelor săvârşite pe câmpul de luptă, nu voi decât una de oţel, care a fost turnată din tunurile cucerite şi păstrate în arsenalul armatei. În ziua serbătorii naţionale de 10 mai, care contopea amintirile naţionale cu acelea ale dinastiei, avură loc mari solemnităţi.

După întâmplările din 1877/1878 se putea uşor naşte în cercurile conducătoare din Austria ideea că şi regatul s-ar lăsa adus la concesii vecinilor care binevoiseră să-şi dea consimţimântul; căci contele Andrassy, care ştia să preţuiască prietenia românilor, se retrăsese de la conducerea politicei austro-ungare. Chiar în luna în care se ţinură în România solemnităţile încoronării, o sută cincizeci şi trei de reprezentanţi ai populaţiei româneşti care trăia sub coroana regelui Ştefan se adunară în Ardeal într-o primă adunare generală; aceasta luă o nouă hotărâre împărţită în nouă paragrafe, în primul rând se înţeleseră asupra faptului că singura purtare politică cu putinţă, pasivitatea, trebuie să fie păstrată neclintit.

Apoi se aduce la cunoştinţa publicului european în scrieri polemice plângerile ridicate de români împotriva ocârmuirii ungureşti şi a intenţiilor ei de deznaţionalizare. Acesta era un fapt însemnat, pentru că naţiunea românească din lăuntrul statului unguresc nu se înfăţişase încă niciodată ca atare, afară de cazul când veneau în discuţie chestii de organizare bisericească; acum însă ea lucra în înţelegere cu clerul ei de sentimente naţionale.

Această mişcare nu era însă nici în cea mai mică măsură influenţată de interesul vreunuia din partidele stăpânitoare din regatul unguresc. Acum exista dimpotrivă un partid român naţional propriu, cu un program de care fiecine trebuia să se ţină, şi aceasta s-a şi realizat în totul, cu foarte puţine excepţii. Pe guvernul austro-ungar nu-l atinse desigur prea plăcut acest fapt. Opinia publică din România, după ultimele evenimente, ajunsese şi mai temătoare ca mai înainte, şi opoziţia căuta o „chestie” pe care să o exploateze în chip egoist.

Acest fapt sili slabul minister al bătrânului Dimitrie Brătianu - era fratele fostului şi viitorului prim-ministru -, adus numai pentru solemnităţile de încoronare, să ia o atitudine energică în chestia Dunării. Se vorbea de intenţia Austriei de a obţinea pentru dânsa rolul conducător în propusa Comisiune Dunăreană, ceea ce ar fi în armonie cu însărcinarea ce i se încredinţase, în 1878, de a curaţi de stânci Porţile de Fer.

Împotriva acestora primul-ministru, de altfel personal un om foarte blajin, declară cu o mare energie că la nevoie va şti să apere interesele României ca o „tigroaică puii săi”. Îndată luă Ion Brătianu prezidenţia guvernului, dar şi colegul său de la Externe făcu greşeala de a vorbi nechibzuit în discuţia la mesaj nu numai de temerile de care erau cuprinşi cu privire la Dunăre, ci şi de „pretextul” primejdiei epizootiei, de care se slujea guvernul monarhiei vecine ca să împiedece exportul românesc. Aceasta duse la o rupere, de altfel foarte scurtă, a legăturilor diplomatice cu Austria, dar care desigur a fost nefolositoare pentru chestia dunăreană.

Austro-Ungaria merse mai departe liniştită pe calea apucată, iar comisia internaţională adunată la Galaţi pentru ca să se consfătuiască asupra navigaţiei la gurile Dunării primi propunerea delegatului francez Barere. Conform acesteia se primi în noua comisie ce era să se formeze pentru linia Orşova-Galaţi, afară de reprezentanţii statelor riverane, România, Serbia, Bulgaria, şi un reprezentant al primei comisiuni precum şi Austria, care nu putea intra în consideraţie ca stat mărginaş, şi ei i se dădu prezidenţia.

Conferinţa puterilor convocată la Londra şi în care România nu putea participa cu drept de vot, fiindcă nu făcea parte dintre marile puteri, aprobă aceste hotărâri, liberă totodată şi braţul rusesc al Dunării, Chilia, de orice control şi întinse până la Brăila teritoriul asupra căruia trebuia să hotărască vechea co-misiune europeană a gurilor Dunării. Din punctul de vedere al românilor, aceasta era tot una cu „pierderea Dunării”, deoarece de acum înainte era să existe o jurisdicţie străină în propriile ei ape şi care nu era măcar una generală europeană. România protestă şi declară că nu se va supune hotărârilor Conferinţei. Acesta ar fi putut fi un pas fatal, dacă legături nouă, stabilite chiar cu duşmanul de până atunci, n-ar fi schimbat starea lucrurilor şi n-ar fi făcut de la început iluzorii măsurile ameninţătoare.

Apropierea Rusiei de Franţa, care se săvârşi după războiul turcesc, a fost în curând un fapt cunoscut de toţi. Faţă de posibilitatea unei alianţe între aceşti doi prieteni noi, puterile până acum rivale trebuiră să se înţeleagă, şi încă de mult sfaturile germane nu erau numai preţuite la Roma, ci chiar urmate. În februarie 1883 ministrul de Externe italian dădu pe faţă că puterile Europei Centrale au încheiat un tratat de alianţă pentru menţinerea păcii.

Încă din 1881 însă conducătorul noului curent pe terenul culturii româneşti, Titu Maiorescu, fost odată ministru înainte de 1876, expuse, într-un articol apărut în „Deutsche Revue”, că poziţia izolată a României acum, când visurile de neutralitate dispăruseră cu totul, când alianţa cu tovarăşul de credinţă rus îşi arătase pe faţă foloasele, înseamnă o mare primejdie, protivnică oricărui succes şi că în mod necesar şi fără să se ţină seamă de sentimentalitate în hotărârea ei, România trebuie să se sprijine pe acel stat care nu are nici un interes real ca să-i împiedece dezvoltarea. Aceste idei fură aprobate atunci numai de puţinii partizani politici ai lui Maiorescu, pe când vechii conservatori se ţinură foarte rezervaţi, iar liberalii arătară din nou cu degetul pe aceştia ca „trădători de ţară”, care puteau fi ruşi sau austrieci, dar niciodată români.

Certurile pentru Dunăre nu erau potrivite ca să câştige partizani pentru o apropiere de Austria, dar aceasta era adevărat numai pentru cercurile care judecau superficial, pe când celelalte vedeau tocmai în aceasta un motiv mai mult către un asemenea pas; căci această apropiere era singura dezlegare posibilă a chestiunii. Junimistul Carp primise funcţia de ministru la Viena în timpul şi tocmai din cauza conflictului.

În vara anului 1883 Austria nu răspunse prin nici un fel de măsuri la opunerea României. Regele se duse la Berlin cu prilejul botezului celui de al doilea fiu al principelui Wilhelm şi vizită la întoarcere pe cancelarul austriac Kalnoky şi apoi chiar pe Bismarck, şi înţelegerea României cu Austria - nu însă o alianţă - a fost un fapt îndeplinit spre binele păcii şi al culturii. După ce aceasta se îndeplini, atunci văzură şi toţi miniştrii următori ai regatului că, date fiind împrejurările şi oricare ni-ar fi sentimentele, aceasta e singura politică folositoare şi au urmat-o cu statornicie.

Aceste procedee cuminţi erau lipsite de orice romantism; nu era vorba de o înfrăţire a popoarelor. România nu-şi renega nici pe compatrioţii săi din Ungaria; ba, mai degrabă, după ce se restabilise unitatea limbii literare, relaţiile cu dânşii deveniseră mai strânse ca înainte şi Ardealul dădu acum românilor pe cel mai mare dintre poeţii lor mai noi: George Coşbuc. Naţiunea nu pierdu totuşi din vedere depărtatul ideal greu de atins; nu-l pierdu fiindcă un popor nu trebuie să trăiască numai pentru clipa prezentă.

Chiar dacă diplomaţia austro-ungară nu putu împiedeca sau măcar îmblânzi lupta guvernului unguresc împotriva naţionalităţilor, chiar dacă plănuita înţelegere maghiaro-română se zădărnici, căci i se împotriveau interese reale de viaţă, totuşi politica României rămase mereu corectă, chiar atunci când, ca în anul 1886, izbucni un război vamal în urma dezvoltării economice a României, căci aceasta nu voia numai să aibă o industrie proprie, ci să o şi protejeze. În anul 1884 perechea princiară moştenitoare a Austro-Ungariei veni la Sinaia. Cu această ocazie se vorbi de „legături de prietenie, care ar putea fi înnodate spre binele ambelor state”. În acelaşi an apăru însă la Sibiu revista românească luptătoare „Tribuna”, iar în 1885 se desfiinţa de către guvernul maghiar vechea Curte cu juraţi pentru procesele de presă din acest oraş săsesc, pentru că achitase pe gazetarii români.

În anul 1892 când condiţiile naţionale de viaţă ajunseră de neîndurat, membrii partidului naţional se întruniră pentru a compune un memorandum, care trebuia prezentat monarhului în reşedinţa lui împărătească din Viena. Deputăţia nu a fost primită, iar la întoarcere se intenta proces de trădare de ţară conducătorilor. Printre aceştia se afla şi bătrânul şi energicul avocat Ioan Raţiu şi foarte popularul preot unit V. Lucaci, care fură condamnaţi la mai mulţi ani de închisoare politică la Seghedin şi Vacz, şi aceasta făcu în România o uriaşă impresie (1894). Se formă o „Ligă pentru unitatea tuturor românilor”, cu sediul în Bucureşti; studenţii de aici străbătură străzile cu steaguri şi cu strigăte patriotice; opoziţia liberală ceru o intervenţie a statului în favoarea fraţilor prigoniţi, dar bineînţeles nu putu obţinea nimic.

Când însă liberalii ajunseră iarăşi la putere (1895), ei se recunoscură partizani credincioşi ai alianţei încheiate de Brătianu cu Austro-Ungaria, şi acum conservatorii fură acei care, sub conducerea advocatului Take Ionescu, doritor de influenţă politică, agitară pentru aşa-numita „chestie naţională”. La urmă chiar şi românii ardeleni se împărţiră în partizani ai lui Sturdza şi ai lui Take Ionescu; prin aceasta conducătorii se despărţiră iarăşi, ceea ce aduse multe urmări neplăcute. Guvernul unguresc însă, care sub fiecare regim îşi urmărea scopurile sale cu aceeaşi lipsă de consideraţie, dizolvă comitetul naţional. Interesele naţionale româneşti cele din Ardeal ca şi cele din regat, se îndreptară atunci în spre o nouă dezvoltare, care încetul cu încetul îşi tăie drum, având să-şi dea la capăt mult doritele roade.

Noul vecin, Bulgaria, se purtă foarte prietenos faţă de România atâta timp cât domni primul ei principe, cavalerescul Alexandru de Battemberg. Ambii domnitori ai statelor de la Dunăre se vizitau des şi trăiau în cea mai bună înţelegere. Nu ţinu însă mult, şi principele Alexandru, care a fost constrâns la lovituri de stat şi la chemare de guverne rusofile, văzu singur, ca şi alţii de altminteri, că situaţia sa e zguduită. Faptul de neînlăturat, căderea sa, el căută să o împiedice numai prin aceea că săvârşi unirea, cu aprindere dorită de poporul bulgăresc, cu Rumelia Orientală, printr-un nou fapt împlinit, aşa de obişnuit în Balcani că nu mai putea surprinde pe nimeni. Atunci însă Serbia ceru o compensaţie în schimbul măririi vecinei sale puţin iubite şi din această pricină recurse chiar la arme.

Principele Alexandru întâmpină însă pe sârbi la Slivniţa, aproape de Sofia şi-i învinse, şi numai intervenţia Austriei opri la Pirot avangarda bulgarilor. Pacea de la Bucureşti (1886) hotărî totuşi, pe baza înţelegerii celor trei împăraţi (septembrie 1884) numai status quo dinaintea micului război. Curând după aceea învingătorul bulgar se văzu constrâns la abdicare de o revoltă militară, se întoarse, ce-i drept cu ajutorul României în ţară, dar nu se putu menţinea. O telegramă a ţarului Alexandru al III-lea îi dădu sfatul să părăsească Bulgaria. Era tulburărilor bulgăreşti începuse.

O parte dintre politicienii bulgari oferiseră regelui român în anul 1837 coroana acestei ţări. Se susţine că această propunere ar fi fost primită cu bunăvoinţă la Bucureşti, dar că intervenirea Rusiei şi chiar a Austriei ar fi zădărnicit planul. Ar fi fost totuşi o mare greşeală şi totodată o mare nenorocire dacă s-ar fi primit oferta bulgărească; căci România este un stat naţional cu ideale naţionale; şi este prea conştientă de datoria sa şi prea slabă pentru ca să facă politică de aventuri.

Singura măsură bună pentru România era, dimpotrivă, să sprijine pe noul principe bulgar Ferdinand de Coburg şi pe Stambulov, capabilul său ministru, când acesta încercă să se libereze pe cât cu putinţă de influenţa rusească precumpănitoare. Când Stambulov se retrase şi apoi căzu jertfă asasinilor, din motive de oportunitate, porni un nou curent rusofil în satul vecin. Prin aceasta bunele relaţii cu România slăbiră, şi veni chiar momentul - anume după descoperirea agitaţiei bulgăreşti din România, care duse la asasinarea unui profesor şi ziarist macedonean (în vara anului 1900) - în care se schimbară note violente.

Şi, pentru că vechiul cal de bătaie al opoziţiei bulgăreşti, recucerirea Dobrogei, apăruse iar, plană un moment chiar ameninţarea unei încurcături războinice. Dar, din fericire, un război fără rost, ridicul, a fost evitat, şi în anul 1902 regele Carol se duse în Bulgaria, a fost primit acolo solemn şi cu recunoştinţă, şi, după trecere de douăzeci şi cinci de ani, îngenunche la mormântul ostaşilor săi căzuţi în 1877, însufleţit fiind de sentimente frăţeşti faţă de stăpânii de acum ai statului vecin.

Nou-răsărita chestie macedoneană, cu toate că în mult discutata provincie revoltată trăiesc mulţi aromâni şi sunt sprijiniţi de statul român în păstrarea culturii lor naţionale - poate ar fi fost mai bine să vorbim de o cultură susţinută în dialectul aromânesc, căci aceasta ar fi mai folositor -, nu atinge interese vitale ale României, şi de aceea se putea privi liniştit dezvoltarea lucrurilor. România era să fie mulţumită cu recunoaşterea (mai 1905) a naţionalităţii aromâne din partea turcilor.

Încă din anul 1886 se votă legea care hotărî fortificarea Bucureştilor şi a Moldovei de Jos, şi această măsură crescu mult puterea de împotrivire a ţării. Cea mai mare parte din lucrările trainice şi folositoare care s-au îndeplinit în România de la 1880 încoace s-au făcut împotriva vechilor partide politice, care erau în continue certuri nefolositoare, ceea ce pentru o ţară care avea absolută nevoie de linişte formează un element de anarhie, de nestabilitate. Liberalii ridicară la mare însemnătate politică pe Brătianu şi Rosetti, dar în curând se dovedi că numai cel dintâi era capabil să guverneze. Rosetti, un om de altfel foarte cinstit şi cu sentimente patriotice, se îmbată până la sfârşit de tinereştile sale visuri ale unei internaţionale înfrăţiri de popoare.

Brătianu, din contră, recunoscu că astfel de idealuri liberale îşi trăiseră traiul şi că la dezlegarea chestiunilor politice urgente nu i-ar mai putea servi zelosul partizan cunoscut din timpul opoziţiei. Prin personalitatea sa simpatică, prin activitatea sa făcătoare de minuni şi prin caracterul său onest, sincer, câştigă el pe mulţi, care nu aparţinuseră niciodată partidului său, printre alţii pe fiul de domn D. Ghica; ba, nu se sfii să întrebuinţeze în serviciile diplomatice ale ţării chiar conservatori şi junimişti ca Mavrogheni şi Carp. Mulţi partizani îşi câştigă el şi în persoane care credeau prin aceasta a-şi sluji cât mai bine interesele lor private. Au fost desigur momente în care putea spune despre sine că el reprezintă naţiunea.

A întemeiat un şir de mari instituţii financiare sau le aduse la înflorire: o bancă a Creditului Funciar Rural, o bancă a Creditului Funciar Urban şi Banca Naţională. Termină aproape în întregime reţeaua de căi ferate, organiză armata şi smulse Camerelor, nu prea binevoitoare, mijloacele necesare pentru fortificaţii. Se obţinu de la Constantinopol, între anii 1882 şi 1885, autonomia bisericii naţionale; biserica catolică căpătă un arhiepiscop la Bucureşti şi un episcop la Iaşi şi prin aceasta constituţia ei definitivă, de multă vreme necesară. Mai mult cu împrumuturi prin emisiune cu titluri de rentă putu el să acopere pământul României cu numeroase clădiri publice, şcoli, biserici, în parte nouă, în parte strălucit restaurate, dar cu multă risipă şi nu în stilul adevărat - aşa Curtea de Argeş, Catedrala din Iaşi etc. Sub el începu pentru întâia oară să bată mai vioaie viaţa economică a României.

Brătianu convocă în anul 1884 şi o Constituantă, care trebuia să schimbe legea electorală; dar aceasta nu-i aduse alta decât o despărţire definitivă de Rosetti cu ocazia dezbaterilor ce avură loc atunci; căci cele trei colegii electorale ale sale nu erau cu mult mai bune decât cele patru de mai înainte. Dar o altă chestiune, cu mult mai grabnică, îi ocupă atenţia. Măsurile din 1864 se arătaseră insuficiente ca să aducă pe ţăran la bună stare şi sa-l ridice la demnitatea de cetăţean, căci de atunci el îşi pierduse privilegiul de păşunat, iar pentru vitele sale nu se mai găseau acum imaşuri, din pricina întinselor ogoare. Afară de aceasta fiii ţărănimii căzuseră în parte în starea de proletariat, căci fiecare copil trebuia să se mulţumească doar cu o bucăţică din proprietatea fărâmiţată şi care nu-i ajungea pentru hrană.

Legea îl făcuse, ce-i drept, liber, dar îl lăsase cu totul fără apărare faţă de puternicul său vecin şi odinioară stăpân. Prin aceasta ţăranul fusese strâns în măiestrita reţea de nedesfăcut a „tocmelilor agricole” şi-şi pierduse pentru multă vreme nu numai folosinţa roadelor muncii sale, ci şi libertatea sa de mişcare. Când, în 1872, statul interveni - conservatorii aveau tocmai puterea în mână -, acesta dădu ajutor numai celor mai tari şi sili cu forţa armată pe ţăranii încărcaţi de datorii la munca câmpului.

Acordarea de pământ din domeniile statului tinerilor soldaţi care luaseră parte la războiul pentru independenţă folosi numai la vreo 70.000 de capi de familie, ai căror urmaşi însă, din cauza sistemului obişnuit de împărţire prin moştenire, fură mai târziu ameninţaţi de acelaşi pericol, al pierderii proprietăţii. Cât de tristă era starea ţăranilor o arată foarte bine legea din 2/13 mai 1882; printr-însa statul intervenea şi asigura fiecăruia măcar două zile libere pe săptămână, care să fie consacrate numai pe propriu-i ogor neglijat.

Totodată se desfiinţară „tocmelile agricole” speciale, şi durata acestor fel de tocmeli se stabili pe unul sau cel mult doi ani. O groaznică boală, pelagra, pricinuită de reaua hrană cu porumb stricat, făcu atât de multe jertfe, încât numărul lor numai în anul 1902 se socoti la 40.000. În vremea aceasta membrii claselor dominante trăiau ca şi mai înainte în parte-n străinătate, îşi arendau moşiile adesea străinilor - în Moldova: evreilor, aşa încât un evreu bogat ajunse a stăpâni acolo ca arendaş un mic principat, în Muntenia: grecilor sau bulgarilor -, risipeau totul şi, fără să se gândească la îmbunătăţirea solului, puneau să se cultive din ce în ce tot mai mari întinderi de pământ, aşa că productivitatea solului şi calitatea produselor scăzu simţitor.

În sfârşit, pe când Universităţile şi prea numeroasele licee şi gimnazii se bucurau de toată favoarea, învăţământul primar nu corespundea până în 1888 deloc cerinţelor ce se impuneau. În acest an, îndată după căderea lui Brătianu, se făcu prima revoluţie socială a ţăranilor; ea a fost înăbuşită cu armele, dar cercurile conducătoare, înşelându-se pe ele înseşi, nu voiau să vadă într-însa decât roadele agitaţiilor ruseşti.

În ultimii săi ani Brătianu avu slabe ajutoare, şi pe lângă aceasta era obosit şi bolnav. Conservatorii se constituiră la 1880 pentru întâia oară ca partid sub Lascăr Catargiu, dar ei nu voiau să adopte programul oferit de aşa-numiţii „junimişti” cu reformele lor sociale în folosul poporului, cu măsuri pozitive, real politice, bine cugetate, şi de aceea aceştia din urmă statură rezervaţi, aşteptându-şi ceasul. Cu vechii conservatori însă se uniră mulţi liberali nemulţumiţi, chiar şi Kogălniceanu - aceştia erau aşa-numiţii dizidenţi, - şi tot felul de tineri, care voiau să joace un rol.

Lupta se dădu cam sălbatecă: atacuri împotriva dinastiei, demonstraţii care se îndreptau împotriva persoanei regelui, întruniri zgomotoase în capitală şi provincie îi dădură un caracter propriu. Fraudele descoperite tot atunci în administraţia Ministerului de Război făcură situaţia şi mai grea. Brătianu înfruntă, ce-i drept, până la capăt opoziţia parlamentară şi tulburările de stradă, dar la capăt, în martie 1888, trebui să se retragă, şi muri după câteva luni.

Regele alcătui noul său minister, cu Teodor Rosetti în frunte, din acei şefi politici care nu participaseră la agitaţia zgomotoasă, şi aceştia erau „junimiştii”. Ei îşi publicară programul - aşa ceva nu se mai întâmplase în România - în „Monitorul Oficial”. Chiar dacă în calitatea lor de partid mic, nu avură curajul să ceară măsuri hotărâtoare în folosul ţăranilor, ei aduseră totuşi un mare serviciu finanţelor statului şi vieţii economice, prin aceea că introduseră aurul ca etalon.

O conversiune a datoriei publice se făcu de asemeni în condiţiuni avantajoase sub ministrul de Finanţe Menelas Ghermani; tot lui i se datorează şi introducerea aurului ca etalon monetar (1888). În sfârşit se hotărî chestia succesiunii la tron prin publicarea, făcută în aprilie 1889, a tratativelor urmate încă din 1880 cu familia regelui: Ferdinand, al doilea fiu al lui Leopold, fratele cel mai mare al regelui Carol I, a fost chemat în ţară ca moştenitor al tronului.

La urmă junimiştii trebuiră totuşi să se împace cu vechii conservatori aşa de deosebiţi de ei (iunie 1889) ca să creeze un guvern, care de altfel n-a durat nici un an. Acestui minister al lui Gh. Mânu îi urmă un altul, care se compunea din vechi conservatori şi liberali dizidenţi; într-însul prezidenţia o avu generalul Florescu. Dar mai trecură câteva luni până să se găsească o definitivă combinaţie trainică (decembre 1891); şefii conservatorilor şi junimiştilor, Catargiu şi Petru Carp, lucrară acum împreună.

Acest minister a durat până în octombrie 1859 şi s-a distins prin mai multe reforme însemnate. Se făcură noile legi ale instrucţiunii (Take Ionescu); liberalii continuară această operă (ministrul Haret), iar însufleţirea satelor provocată de ele era să aibă urmări nepreţuite. Din nenorocire proiectul propus de al doilea guvern liberal (P.S. Aurelian) a fost lăsat în părăsire şi abia în vremea din urmă de tot s-a început, şi, după exemplul Ardealului, să se întemeieze bănci populare din însăşi economiile ţăranilor.

Printr-o intrigă, aşa-numita afacere Ghenadie, a fost răsturnat primul minister al lui Sturdza în decembre 1896; era vorba de caterisirea hulitului mitropolit Ghenadie, ceea ce se făcu într-un chip cu totul nedelicat. Printr-o a doua intrigă căzu şi Aurelian de la puterea ce i se încredinţase vremelnic, şi printr-o a treia intrigă - Sturdza a fost învinuit că ar fi trădat pe românii ardeleni guvernului unguresc - căzu Sturdza pentru a doua oară (april 1899). Tot atunci muri şi bătrânul Catargiu, care era să-i urmeze la guvern. Tot printr-o intrigă se despărţi în sfârşit partidul conservator-unit iarăşi în foştii junimişti şi vechii conservatori: cei din urmă ajunseră la cârmă şi încheiară apoi încă o dată un pact cu rivalii lor.

Starea financiară devenise pe atunci foarte serioasă. Datoria statului se urcase până la un miliard şi slujise, ce-i drept, în parte la împăcarea nevoilor ţării, dar în parte fusese înghiţită şi de clientela politică a partidelor; căci în interesul partidelor erau mai multe funcţii prea bine plătite, mulţi pensionari încă prea tineri, multe recompense naţionale şi multe cheltuieli electorale.

Anul 1900 aduse o catastrofă agrară; trebui să se contracteze un împrumut, pe când războiul sud-african înghiţea toate capitalurile. Şi acest împrumut de 175 de milioane se realiză numai în condiţiuni nemaiauzite; între altele guvernul trebuia să primească un tribunal de arbitraj într-o afacere necunoscută a unui aventurier financiar francez şi sorocul pentru restituirea sumei întregi era numai de patru ani. Ministrul Carp era acum hotărât la reforme financiare, când căzu jertfă unei intrigi a vechilor conservatori (februarie 1901). Printr-un sistem de economii aplicat cu curaj, ministrul următor, al lui Sturdza, izbuti să înlăture primejdia financiară.

Noul ministru Sturdza n-a ţinut nici măcar patru ani deplini, cu toate că ar fi meritat o viaţă mai lungă. Alături de preşedintele, care-şi păstrase bunele sale calităţi fireşti, simţul datoriei, o putere şi o dragoste de muncă de mirat pentru vârsta sa - era de 62 de ani -, o dezinteresare neatacabilă şi o credinţă nestrămutată faţă de rege, lucrară cu pricepere şi cu zel ministrul de Finanţe, Emil Costinescu, şi profesorul, ajuns iarăşi ministru al Instrucţiunii, Spiru C. Haret. Cel dintâi a consolidat împrumutul de 175 de milioane, pe când Haret se sili să încurajeze toată cultura intelectuală a clasei ţărăneşti cu o dragoste într-adevăr patriotică. Şi ca ministru de Război Sturdza a făcut mult bine, cu toate că el voia să câştige pentru partidul său laurii unei economii biruitoare.

Opoziţia era împărţită; junimiştii se ţineau rezervaţi şi credeau să se recomande regelui printr-o demnă purtare cavalerească. Vechii conservatori, în unire cu foştii radicali şi cu tot felul de parveniţi, se slujiră, din contra, în luptă, cu tot felul de arme, până la cele mai josnice; aceasta era politica practică a lui Take Ionescu, a cărui trecere creştea zilnic, pe când G. Gr. Cantacuzino era recunoscut ca şef. Nu rareori se descoperiră afaceri scandaloase; câteva foi nevrednice se încumetară chiar, după scenele de omor din Belgrad (iunie 1903), să ameninţe pe bătrânul rege cu soarta lui Alexandru I-ul al Serbiei.

Totodată liberalii se despărţiră într-o grupare care se declară de acord cu politica liniştită, ceva cam îmbătrânită, a lui Sturdza şi în gruparea tinerilor („generoşii”), din care făceau parte câţiva foşti socialişti şi care cerea o manifestare energică cu privire la marile chestiuni ale timpului. Ambii fraţi, Ioan şi Vintilă Brătianu, fiii fostului dictator, erau şefii acesteia din urmă. Sturdza a fost învins, dar regele nu chemă acum pe capabili, nobilii şi credincioşii dinastici junimişti, care de altfel dispuneau numai de puţini alegători, ci pe vechii conservatori care se repezeau la atac în fruntea unei numeroase mase împestriţate (sfârşitul anului 1904).

Noul minister, în care Take Ionescu luă finanţele, îşi smulse fără de nici un scrupul o majoritate zdrobitoare la alegeri. Avu însă de luptat cu urmările trecutului de opoziţie a propriului său partid, cu valurile ameninţătoare pe care el însuşi le aţâţase. Poporul român are încă nevoie de o lungă muncă serioasă. O energică reformă agrară, introducerea unui sănătos învăţământ primar, neatârnarea funcţionarilor administrativi de regimul politic, o reformă a impozitelor, întărirea culturii naţionale şi prin aceasta şi a conştiinţei naţionale înăuntrul graniţelor sale etnice, acestea sunt condiţiile preliminare necesare unei puternice dezvoltări. Tânăra generaţie părea că voieşte să ia asupră-şi această grea sarcină.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …