Statul dac de la Burebista la Decebal

Premisele apariţiei statului

În secolul al II-lea î.Hr., aşezările geto-dace existente în veacul precedent sau chiar mai înainte se extind şi se fac mai bogate. Alături de ele, dacii ridică aşezări noi, ca acelea de la Popeşti (pe Argeş), Pecica (în apropiere de Arad), Tinosul (pe Prahova) şi Sighişoara. În a doua jumătate a acestui veac îşi fac apariţia cetăţi (centre tribale şi de uniuni tribale) situate pe înălţimi, întărite cu valuri de pământ şi palisade; aşa sunt, de exemplu, cetăţuile de la Costeşti (judeţul Hunedoara, în Munţii Orăştiei) şi Căpâlna (judeţul Alba, pe valea Sebeşului). Cercetarea tuturor acestor aşezări atestă o rapidă şi complexă dezvoltare a forţelor de producţie: au fost descoperite cuptoare pentru reducerea minereului feros, uneltele de fier devin mai numeroase şi mai variate, iar brăzdarul de plug din fier începe să fie prezent în satele dacice, vădind progresul agriculturii; recoltele bogate sunt depozitate în gropi adânci cu pereţii arşi. Creşterea vitelor se practică pe scară largă, rămânând o ocupaţie de căpetenie.

Mineritul şi metalurgia fierului se situează în fruntea progresului meşteşugurilor, dar alături de ele se dezvoltă prelucrarea pietrei, dulgheritul, orfevreria etc. Ceramica lucrată cu mâna, în gospodării, nu dispare, dar tot mai numeroase sunt acum vasele lucrate la roata olarului, în ateliere specializate. Într-un cuvânt, descoperirile arheologice zugrăvesc, pentru secolul al II-lea şi începutul secolului I î.Hr., un tablou de înflorire economică, de creştere a producţiei agricole, de specializare a meşteşugurilor şi de sporire a produselor lor. Avântul diferitelor ramuri de producţie determină intensificarea schimbului. Aşezări ca Pecica, Popeşti sau Cetăţeni (pe valea superioară a Dâmboviţei) apar tocmai de-a lungul unor străvechi artere de comunicaţie şi devin centre de schimburi comerciale. Sporeşte cantitatea de monede în circulaţie, la banii vechi - străini şi autohtoni - adăugându-se acum din ce în ce mai frecvent denarul roman de argint. Schimbul intens pregăteşte pe încetul cea de-a treia mare diviziune socială a muncii: apariţia negustorilor.

Trebuie subliniată importanţa dezvoltării economice a tuturor regiunilor Daciei şi caracterul unitar al acestei dezvoltări. Numai astfel statul dac al lui Burebista, al cărui centru a fost, cum se va vedea, în Transilvania, a putut să se ridice atât de repede şi să ajungă la o atât de mare înflorire şi extindere. Bogăţia în grâne, vite, peşte etc. a zonelor extracarpatice a servit, fără îndoială, alături de resursele materiale ale Transilvaniei, drept suport economic al politicii lui Burebista. Această rapidă dezvoltare economică are însemnate consecinţe pe plan social. Pământul defrişat cu topoarele de fier şi desţelenit cu plugul de fier devenise proprietatea familiilor care-l lucrează; împărţirea periodică a ogoarelor în cadrul obştilor săteşti încetase să se mai practice şi pământul arabil se transformase în proprietate privată. Meşteşugarii sunt şi ei proprietari ai uneltelor cu care lucrează şi ai obiectelor pe care le produc în vederea schimbului.

Generalizarea proprietăţii private adânceşte diferenţele de avere între membrii triburilor geto-dace. Fruntaşii comunităţilor tribale îşi sporesc avuţiile prin război, căci lor le revine partea cea mai mare din pradă, prin negoţ şi prin exploatarea şi deposedarea membrilor de rând ai obştilor: aceştia îşi pierd uneori pământurile, făcând la cei bogaţi datorii pe care nu le pot plăti. Nobilii îşi rotunjesc domeniile tăiate din pământul comunităţii, concentrează în mâinile lor importante avuţii materiale, în timp ce masa membrilor triburilor sărăceşte. Simpla deosebire de avere se transformă acum într-o diferenţiere socială: sărăcimea e aservită într-un fel sau altul aristocraţiei îmbogăţite, e obligată să lucreze pentru ea, s-o întreţină. Alături de vechea exploatare patriarhală a sclavilor, apare acum şi exploatarea sărăcimii libere de către bogătaşi. Nobilii - tarabostes, pileaţi - se prefac într-o veritabilă clasă exploatatoare, pe care contradicţii de neîmpăcat o opun oamenilor de rând - comaţi - şi sclavilor din ce în ce mai numeroşi şi exploataţi.

Apariţia şi caracterul statului dac

Existenţa acestor contradicţii antagoniste face imposibilă menţinerea vechii organizări politice tribale: nobilimea nu şi-ar fi putut păstra poziţiile economice şi sociale dominante dacă adunarea poporului ar fi continuat să aibă dreptul de a hotărî în cele mai însemnate probleme ale întregii comunităţi. De aceea nobilii pun capăt democraţiei militare: adunarea poporului devine un simplu organ consultativ sau e chiar desfiinţată, iar sfatul bătrânilor, organ aristocratic, ajunge să deţină puterea. Din rândurile lui se alege regele, reprezentant al intereselor aristocraţiei. Clasa dominantă îşi creează un aparat de represiune: armată permanentă, închisori, judecători; ea pune să i se construiască cetăţi puternice şi pentru apărarea ţării, dar şi pentru a fi la adăpost de nemulţumirea şi revoltele maselor.

Un rol precumpănitor dobândeşte acum în societatea dacică preoţimea organizată ierarhic, având în frunte un pontifex, sfetnic şi persoană influentă pe lângă rege. Consolidându-şi treptat poziţia, regele începe să aibă pretenţia de a-şi transmite puterea urmaşilor, stăpânirea devenind astfel ereditară. S-au născut, deci, clasele antagoniste şi statul ca instrument al clasei dominante pentru exploatarea şi oprimarea celor mulţi. Statul dac e considerat ca un stat sclavagist începător, căci relaţiile sclavagiste nu sunt atotcuprinzătoare şi munca oamenilor liberi are, totuşi, cea mai mare pondere în producţia socială. Apariţia statului în Dacia a fost grăbită de apropierea a două primejdii externe, care impuneau unirea triburilor autohtone. În vest, triburile celtice care ocupau în Slovacia pământuri locuite din vechime de daci coborau pe valea Tisei, apropiindu-se de Transilvania. Dinspre sud, creştea mereu pericolul roman; Roma cucerise Grecia şi Macedonia şi trupele ei nu mai erau prea departe de Dunăre, adică de hotarele Daciei.

Statul dac sub Burebista

Statul dac se formează în partea de sud-vest a Transilvaniei, având drept centru regiunea Munţilor Orăştiei. Spre sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î.Hr., aici exista o puternică uniune de triburi, poate urmaşa uniunii tribale a lui Rubobostes. În jurul ei se unesc alte triburi dacice transilvănene, sub autoritatea lui Burebista. Burebista este primul rege cunoscut al statului dac. El urcă pe tron prin anul 82 î.Hr. şi domneşte până în 44 î.Hr. Cu ajutorul marelui preot Deceneu, Burebista izbuteşte să unifice şi să organizeze nu numai triburile din zona intracarpatică, ci şi pe cele din câmpia munteană, Oltenia şi Moldova, ajungând astfel să stăpânească peste toată Dacia. În Munţii Orăştiei, un vechi centru tribal, Burebista începe să construiască un puternic sistem de fortificaţii.

Tânărul stat dac era ameninţat de pericolul celtic şi de cel roman. Celţii erau mai aproape şi împotriva lor se îndreaptă mai întâi Burebista. Prin anul 60 sau 59 î.Hr., el zdrobeşte triburile celtice din vest (boii şi tauriscii), graniţele statului său ajungând acum până la Dunărea mijlocie şi în Munţii Slovaciei. Mai grav era însă pericolul roman, care se apropia şi el tot mai mult. Încă în anul 74 î.Hr., generalul roman Curio ajunsese la Dunăre cu trupele sale undeva prin dreptul Banatului, dar nu trecuse fluviul, „de teama codrilor întunecoşi”. Puţin mai târziu, prin 72-71 î.Hr., generalul Lucullus încheie tratatele de alianţă cu cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Pontului: Roma ameninţa de-a dreptul Dobrogea şi, prin aceasta, flancul răsăritean al statului dac.

Burebista reacţionează energic la această situaţie. El devine, după cum îl caracterizează Strabo „Spaima Romanilor”. După 55 î.Hr., el cucereşte, într-o campanie de trei ani, litoralul pontic de la Olbia (la gura Bugului) până la Apollonia (Bulgaria), conducându-şi apoi oştile victorioase până la munţii Haemus. Astfel, hotarele statului dac ajung acum extrem de largi: stăpânirea lui Burebista se întinde de la Dunărea mijlocie şi Munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii nordici până în Balcani. Pe drept cuvânt, o inscripţie grecească îl numeşte „cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia”, iar autorii antici numesc această stăpânire „arche” (imperiu).

În anul 48 î.Hr., Burebista se amestecă în războiul civil de la Roma între Caesar şi Pompei. El trimite pe grecul Acornion din Dionysopolis (azi Balcic) ca sol în Macedonia, la Pompei, promiţându-i acestuia ajutorul dacic împotriva lui Caesar. Dar acest ajutor nu mai apucă să ajungă: în vara anului 48 î.Hr., Pompei e zdrobit de Caesar, care devine stăpânul statului roman şi se pregăteşte, în anii următori, să pornească război împotriva dacilor. Burebista renunţă la politica externă activă de până atunci şi-şi concentrează eforturile asupra consolidării sistemului de apărare din Munţii Orăştiei. O parte a aristocraţiei geto-dace era nemulţumită de întărirea puterii centrale. De aceea, ea organizează un complot, căruia îi cade victimă Burebista. În anul 44 î.Hr., regele e înlăturat prin violenţă cam în vremea când, la Roma, şi Caesar cădea sub loviturile de pumnal ale adversarilor săi politici.

Dacia de la Burebista la Decebal

Lipsită de o trainică unitate economică şi politică, vasta stăpânire a lui Burebista se destramă. Regiunile cucerite de rege în afara Daciei sunt pierdute pentru totdeauna, dar chiar în Dacia anumite ţinuturi se desprind din statul centralizat. Acest stat nu dispare totuşi; el se menţine în Transilvania, avându-şi pe mai departe centrul în Munţii Orăştiei. Pe tronul acestui stat intracarpatic se succedă o serie de regi: Deceneu, sfetnicul apropiat al lui Burebista, care deţine acum şi autoritatea religioasă de mare preot, şi puterea regală; Comosicus, de asemenea mare preot şi rege; Scorilo, tatăl lui Decebal, Duras-Diurpaneus (circa 69-87 d.Hr.), probabil unchiul lui Decebal şi, în sfârşit, Decebal însuşi.

Părţile din Dacia desprinse din statul lui Burebista sunt stăpânite acum de diferiţi „regi”, în care trebuie să vedem şefi de uniuni tribale sau de mici state începătoare. O astfel de căpetenie, Cotiso, stăpâneşte pe ambele versante ale Munţilor Banatului, de unde atacă adesea regiunile sud-dunărene. În câmpia munteană sunt cunoscuţi „regii” Coson şi Dicomes, (acesta din urmă îl ajută pe Antonius împotriva lui Octavianus, viitorul împărat al Romei, Augustus). Dobrogea e împărţită între trei căpetenii: Roles (la sud), Dapyx (în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (la nord).

Timp de peste 120 de ani după moartea lui Burebista, daco-geţii luptă împotriva primejdiei romane, organizând adeseori incursiuni la sud de Dunăre. Presiunea romană se intensifică însă; Crassus, general al împăratului Augustus, îl înfrânge mai întâi pe Cotiso şi apoi, în acelaşi an (28 î.Hr.), cucereşte Dobrogea cu ajutorul lui Roles. Dapyx moare, Zyraxes fuge la nord de Dunăre, iar Dobrogea, cu excepţia oraşelor greceşti, e cârmuită de Roles în numele şi interesul Romei; după moartea lui Roles, ţinutul dintre Dunăre şi Mare trece sub protectoratul tracilor odrysi, şi ei supuşi clientelari ai Imperiului roman. Oraşele greceşti de pe litoral depind însă direct de Roma; în oraşul Tomis e doar exilat de către împăratul Augustus vestitul poet roman Ovidiu. În anul 46 d.Hr. toată Dobrogea e anexată provinciei Moesia.

Conflictele dintre daci şi romani continuă şi după cucerirea Dobrogei. La desele atacuri dacice, romanii răspund prin expediţii de represalii. În cursul uneia din ele (11-12 d.Hr.), generalul Catus strămută în sudul Dunării 50.000 de geţi din câmpia munteană; cu acest prilej sunt distruse aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscul Crăsanilor. De aceste represalii vorbeşte împăratul Augustus în celebrul său „testament politic”, Res gestae Divi Augusti, afirmând, destul de fără temei, că i-a supus pe (toţi) dacii de la nordul Dunării.

Cultura materială a dacilor în perioada statului dac

Cercetările mai noi au dovedit că în secolul I î.Hr.- I d.Hr., Dacia cunoaşte o mare înflorire a culturii materiale şi spirituale. Uimitor de unitară pe întreg teritoriul Daciei, civilizaţia dacică îşi găseşte expresia cea mai înaltă, clasică, în aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificaţii mai mari şi mai mici, articulat pe cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Baniţa. Toate aceste fortificaţii aveau drept scop apărarea marii aşezări de la Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului). Cetăţi asemănătoare s-au găsit şi în alte părţi ale Transilvaniei: Căpâlna (pe valea Sebeşului), Piatra Craivii (nu departe de Alba Iulia), Tilişca (lângă Sibiu), Covasna (în estul Ardealului) şi chiar în Moldova: Bâtca Doamnei (lângă Piatra Neamţ).

Existenţa unor cetăţi şi aşezări foarte asemănătoare în regiuni diferite ale Daciei reprezintă o dovadă concludentă a unităţii dacice şi a însemnătăţii economice a tuturor ţinuturilor ţării. Ea este, de asemenea, o dovadă a faptului că nici un moment statul dac n-a fost limitat, teritorial vorbind, exclusiv la zona Munţilor Orăştiei. Aici se afla centrul, capitala regilor daci, dar statul a cuprins întotdeauna un teritoriu mult mai vast, Carpaţii nefiind niciodată o piedică despărţitoare.

Construcţiile dacice

Cetăţile dacice sunt înconjurate, de obicei, de ziduri masive, groase de trei metri, construite din blocuri de piatră într-o tehnică inspirată din cea elenistică. Partea superioară a zidurilor de piatră continua fie în cărămidă slab arsă, fie în lemn. Există şi cetăţi apărate numai de şanţuri şi de valuri de pământ cu palisadă.

Săpăturile arheologice au dus şi la descoperirea unor aşezări civile dacice. Unele, ca aceea de la Grădiştea Muncelului, unde s-au descoperit ateliere pentru obţinerea şi prelucrarea fierului, conducte de apă, depozite de cereale, sunt adevărate oppida, având adică un caracter cvasiorăşenesc; altele sunt sate şi cătune. Locuinţele sunt, la câmpie, adâncite în pământ sau construite la suprafaţa solului. În regiunile muntoase, pe terase naturale sau amenajate, avem de-a face întotdeauna cu locuinţe de suprafaţă: case patrulatere sau rotunde, , construite din lemn pe temelii de piatră, acoperite cu şindrilă sau ţigle de tip grecesc. În Munţii Orăştiei s-au descoperit şi urmele unor stâne dacice.

Se cunosc astăzi şi sanctuare ale dacilor, cele mai multe şi mai mari fiind descoperite la Sarmizegetusa. Existau sanctuare patrulatere, formate din şiruri de coloane de piatră sau de lemn, din care au rămas numai bazele de calcar sau andezit. Un alt tip de sanctuare erau cele rotunde, constând din stâlpi de piatră aşezaţi în cerc. La Sarmizegetusa s-a descoperit şi un altar de andezit reprezentând soarele; el e format dintr-o lespede rotundă, centrală şi din zece lespezi închipuind razele.

Inventarul aşezărilor dacice

Cultura materială din perioada statului dac este o înfloritoare civilizaţie a fierului (Latene). În aşezările din Munţii Orăştiei şi din alte părţi s-au descoperit sute de unelte de fier agricole şi meşteşugăreşti: brăzdare şi cuţite de plug, sape, târnăcoape, coase, seceri, cuţitoaie, cosoare pentru vie, compasuri, greble, cleşti de fierărie, nicovale, ferăstraie, sfredele. Din metal se făceau şi anumite obiecte de uz practic: crampoane pentru încălţăminte, zăbale şi pinteni, piroane, cuie, scoabe (toate de fier), vase (de fier sau de bronz). Armele erau de fier; s-au găsit săbii, pumnale, vârfuri de lănci, suliţe şi săgeţi, rămăşiţe de scuturi. Toate aceste descoperiri ilustrează grăitor dezvoltarea mineritului şi a făurăriei în perioada statului dac. Foarte dezvoltată era la daci încă de prin secolul al II-lea prelucrarea argintului, din care se confecţionau vase, coliere, brăţări, lanţuri ornamentale, inele şi fibule (agrafe) pentru prins veşmintele. La Costeşti şi la Pecica s-au descoperit urmele unor ateliere de „bijutieri” daci.

Vasele de lut ars reprezintă un element nelipsit în inventarul aşezărilor dacice. Lucrate cu mâna sau la roată, ele au dimensiuni şi destinaţii foarte diverse, de la marile chiupuri pentru provizii (ajungând la 1,80 m înălţime) până la minuscule creuzete pentru topirea argintului sau a bronzului. S-au descoperit diferite tipuri de oale, străchini, ulcioare, ceşti-opaiţe etc. Un loc deosebit îl ocupă ceramica pictată într-un stil original, cu motive geometrice, vegetale şi animaliere, descoperită în aşezările din Munţii Orăştiei. Tot din lut se confecţionau greutăţi pentru războiul de ţesut şi pentru plasele de pescuit, prâsnele de fus şi tuburi de conductă prin care-apa izvoarelor era condusă în cisterne şi în aşezări. Prezenţa în aşezările acestei perioade a felurite obiecte de import (de metal, sticlă, ceramică) dovedeşte intensitatea schimbului cu lumea greco-italică.

Cultura spirituală a dacilor. Credinţele religioase ale daco-geţilor

Herodot este primul istoric care ne dă ştiri despre religia geto-dacă. El spune că geţii credeau în nemurire şi ne dă chiar numele a două divinităţi: Zamolxis, un zeu subpământean al vegetaţiei şi fertilităţii, şi Gebeleizis, un zeu ceresc al luminii. Dacii mai adorau şi un zeu al războiului, asemănător lui Marte, o zână a lunii şi a pădurilor, Bendis, asemănătoare Dianei romane etc. Religia lor, aşadar, era politeistă.

Herodot ne spune că, tot la 5 ani, dacii sacrificau un om, trimiţându-l, în felul acesta, ca sol la Zamolxis; tot el vorbeşte despre obiceiul daco-getic de a trage cu săgeţile spre cer în timp de furtună, probabil pentru a-l ajuta pe Gebeleizis să împrăştie norii. Din alte izvoare aflăm că dacii aduceau jertfe zeului războiului. Nu se cunosc însă cu de-amănuntul ceremoniile care se desfăşurau în sanctuarele descoperite de arheologi.

Dacii practicau incineraţia, adică îşi ardeau morţii, punându-le apoi cenuşa într-o urnă pe care o îngropau în pământ. Peste mormintele căpeteniilor şi ale nobililor se ridicau uneori tumuli. Întâmplarea face că până acum nu s-a descoperit nici o necropolă în complexul de aşezări din Munţii Orăştiei. Asemenea cimitire au fost cercetate însă în alte părţi ale Daciei, de exemplu la Porolissum (Moigrad, lângă Zălau) şi la Salca (lângă Oradea).

Scrisul şi cunoştinţele ştiinţifice

Descoperirile arheologice au dovedit că dacii cunoşteau scrisul, folosind la început alfabetul elen, iar mai târziu pe cel latin. În zona sanctuarelor de la Sarmizegetusa s-au descoperit blocuri de calcar, având săpate pe ele 1-3 litere greceşti; în aşezarea lor originară, ele formau, probabil, un fel de pomelnic de zei, regi şi mari preoţi daci. Tot la Sarmizegetusa, într-o locuinţă poligonală, s-au aflat cioburile unui mare vas de cult, conic, pe pereţii căruia erau imprimate ştampilele DECEBALVS şi PER SCORILO. În limba dacică, „per” însemna „fiu”; inscripţia de pe vas trebuie, deci, citită: „Decebal, fiul lui Scorilo”.

Există şi în izvoarele literare antice indicaţii despre cunoaşterea şi folosirea scrisului de către daci. Dio Cassius spune că, la încheierea războiului cu dacii, împăratul Domiţian a trimis senatului o scrisoare de la regele Decebal; acelaşi istoric vorbeşte despre mesajul scris (pe o ciupercă) cu litere latine, pe care aliaţii lui Decebal i-l trimit împăratului Traian în vara anului 101 d.Hr. Desigur, scrierea nu se răspândise prea mult în societatea dacică. Ea era folosită numai de pătura dominantă, în primul rând de preoţi şi în cancelaria regală.

Atât izvoarele scrise, cit şi descoperirile arheologice atestă existenţa la daci a unor cunoştinţe de botanică, medicină empirică şi astronomie. Ni s-au păstrat numele dacice ale unor plante medicinale, iar în mai multe aşezări s-au găsit instrumente medicale. Cât priveşte astronomia, unul din monumentele descoperite la Sarmizegetusa, un mare sanctuar circular (30 m în diametru) cu stâlpi de andezit, reprezintă calendarul dacic, un calendar solar în care anul era de 360 de zile, cele 12 luni de câte 30 de zile, iar „săptămâna” de 6 zile.

Arta

Vestigii ale artei dacice au ajuns până la noi în număr relativ mic, căci unul din materialele cele mai folosite de artişti - lemnul - nu s-a putut păstra în pământ. Ştim însă că dacii, iubitori de frumos, ornamentau până şi obiectele de uz practic (unelte, vase de metal şi de lut ars) cu linii incizate în formă de brăduleţ, de val, cu brâuri în relief etc. Pe monedele dacice, figura umană şi figurile animale (cai) sunt extrem de stilizate; într-o manieră mai realistă sunt executate animale pictate pe ceramica descoperită în Munţii Orăştiei.

Dintre piesele mai remarcabile de artă se pot aminti învelişul de fier al unui scut de piele, descoperit la Piatra Roşie şi reprezentând ornamente vegetale şi imaginea unui bour sau zimbru, masca de bronz găsită în aceeaşi cetate şi înfăţişând o divinitate feminină (probabil Bendis), placa de argint de la Cioara (Transilvania), coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti, în Muntenia, şi tezaurul de vase de argint şi argint aurit de la Sâncrăieni, în estul Transilvaniei. Nimic nu împiedică însă ca şi în unele celebre monumente de artă ca, de pildă, statuile de „mineri” de la Baia de Criş (Transilvania), să vedem tot o artă a autohtonilor daci, influenţată vădit de arta celtică şi elenistică.

Atât în cultura materială, cât şi în cea spirituală a dacilor există numeroase elemente de origine străină: greceşti, tracice, celtice etc. Dar adoptând aceste elemente, dacii au ştiut să le toarne în tipare noi, specifice numai lor, şi să şi le însuşească. E vorba, deci, de o adaptare creatoare a elementelor străine de civilizaţie şi de îmbinarea lor cu tradiţiile vechi, autohtone. Rezultatul acestei adaptări şi îmbinări a fost făurirea unei puternice civilizaţii dacice originale.