Statele naţionale şi identitatea europeană în secolele XIX-XX

Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul naţionalităţilor” deoarece în acest secol a avut loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a acţiunilor în vederea punerii lor în practică. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat de gânditori şi oameni politici precum Jules Michelet, Giusseppe Mazzini, Nicolae Bălcescu etc.

Ei porneau de la ideea că nu se poate construi nimic durabil decât pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă naţionalitate şi religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi comune şi apartenenţa la aceeaşi religie. Asociat cu ideea liberală, naţionalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru dezvoltarea societăţii moderne.

Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea

În zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectivă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia.

În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Mişcarea naţională s-a extins în perioada următoare. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia, „communeros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.

În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 octombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspiraţiile naţionale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state naţionale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de deprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia, România).

Unificarea naţională

După 1848 în centrul vieţii politice şi social - culturale a Principatelor Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după războiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problemă europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc.

Acestea, convocate în vara anului 1857 la Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevederile Convenţiei şi impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războiul, acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Piemontul al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost însă Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapă a fost războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul eliberează Lombardia, dar Veneţia rămâne austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia.

A doua etapă este reprezentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul,iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia şi apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul.

Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Rămâneau în afara statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. În 1866, când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei asupra Austriei. Italia obţine Veneţia, Unificarea Italiei se încheie în 1870 când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zolherein) iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul Bismark, s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schlleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite între Prusia şi Austria.

În 1866 izbucneşte conflictul între Prusia şi Austria din care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadowa. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud, care erau susţinute de Franţa. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa, din 1870-1871.

Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan. Statele germane din sud intră în Confederaţie. Acest moment marchează practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.

După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite state (Franţa, Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea unităţii naţionale (polonezi, români, cehi şi slovaci, slavii sudici), naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală. Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot mai tensionată.

La începutul secolului al XX-lea în centrul şi sud estul Europei multe naţiuni se aflau încă în graniţele imperiilor multinaţionale: austro-ungar, rus, german şi otoman. Altele, deşi se constituiseră în state naţionale, nu-şi desăvârşiseră unitatea naţională (românii, iugoslavii), în 1912 are loc primul război balcanic dintre Grecia, Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman pe de altă parte, pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor teritoriilor balcanice.

Neînţelegerile privind împărţirea acestora duc la izbucnirea, unui nou război, în 1913, între Bulgaria şi fostele aliate Grecia şi Serbia, în care se va implica şi România. Pacea de la Bucureşti din 1913 punea capăt conflictului printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate. Se constituia şi statul naţional albanez.

Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor naţionale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinaţionale s-a ajuns la unul în care, în linii generale, a învins principiul autodeterminării naţionale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american W. Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920).

Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state naţionale în urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi Rus. Se formează astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungară s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România şi-a desăvârşit unitatea naţională prin unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat.

După primul război mondial naţionalismul a luat forma radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene, unele dintre ele promovând o politică revizionistă, care a condus la declanşarea unui nou război mondial. Ascensiunea totalitarismului şi ameninţarea declanşării unui nou război determină apariţia unor iniţiative privind adâncirea colaborării între state, asigurarea securităţii colective şi eliminarea divizării Europei.

Treptat ideea de realizare Europei unite, bazată pe integritatea politico-economică a statelor, a început să prindă contur ajungându-se la crearea unei mişcări paneuropene şi la diverse iniţiative diplomatice. De remarcat este iniţiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe, care la 7 septembrie 1929 propune Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor să creeze o legătură federală a statelor europene, dar fără să se aducă atingere suveranităţii acestor state.

Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial pare că pentru Europa se deschidea epoca realizărilor efective. În ţările ocupate numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franţa mişcarea „Lupta”, în Italia grupul numit „Partidul de acţiune”. După război, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchil, cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zurich, propune constituirea unor state unite ale Europei. În acelaşi an preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, lansează ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În anii 1950 ţările din vestul Europei au acţionat pentru înfăptuirea unităţii europene.

Check Also

Lupta antiotomană şi pentru centralizarea statului în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

În aprilie 1457, tronul Moldovei a fost ocupat de fiul lui Bogdan al II-lea, Ştefan, …

Lupta lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului la sfârşitul secolului al XV-lea

Situaţia internă Ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare cunoaşte şi ea o intensă …

Moldova în timpul dominaţiei tătare şi formarea statului feudal Moldova

Dominaţia tătarilor în Moldova s-a exercitat mai puternic decât la sud de Carpaţi şi în …

Apariţia relaţiilor sclavagiste şi a statului începător sclavagist dac

Desigur că înflorirea culturii materiale dacice din Transilvania în cursul secolelor I î.Hr. şi I …

Formarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească

Problema formării statelor feudale Moldova şi Ţara Românească este una din cele mai însemnate din …