Starea poporului român la 1900

Când vrem să înţelegem complet istoria dezvoltării unui popor, este necesar să ne familiarizăm şi cu starea lui prezentă, produsul final al celei dintâi. Abia prin aceasta expunerea istoriei de două mii de ani a poporului românesc îşi găseşte încheierea în această ultimă parte. Era cu neputinţă să se dea cu siguranţă numărul românilor care trăiau pe la 1900 înlăuntru şi în afara statului românesc.

Statistica era, ce-i drept, binişor dezvoltată în regat, dar nu erau funcţionari statisticieni cultivaţi ştiinţificeşte: se recurgea mai mult la funcţionari poliţieneşti şi la învăţători - şi tot aşa lipsea un control posterior, necesar, al lucrărilor lor. Dar mai ales pentru românii din afara regatului vechi statistica era cu totul plină de lipsuri. La aceasta contribuiau sentimentele nu prea prieteneşti faţă de români ale funcţionarilor însărcinaţi cu statistica, precum şi, în unele ţinuturi, mai ales în oraşe, vorbirea mai multor limbi de către români, astfel că în acest caz ei puteau fi uşor socotiţi ca aparţinând naţionalităţii stăpânitoare. Mai cu samă în ce priveşte numărul „macedo-românilor” sau, cum se mai numesc, a aromânilor, nu ne putem face câtuşi de puţin o imagine adevărată.

Cercetătorul nepărtinitor Weigand, care n-a fost vizitat însă decât câteva părţi din întinsul ţinut aromânesc, care în colonii izolate ajungea până departe prin Bulgaria şi Grecia, evalua pe aceşti români izolaţi din Peninsula Balcanică, poate pierduţi fără speranţă, numai vreo 100.000. Neniţescu, care n-avea însă o cultură ştiinţifică şi care a străbătut numai în treacăt acelaşi ţinut şi n-a putut lua decât informaţii orale nu prea sigure, ajungea dimpotrivă la cifra, de necrezut, de 861.000 de suflete.

Statistica turcilor, care, deoarece era legată de strângerea impozitelor, avea pentru ea probabilitatea unei oarecare precizii, punea între greci pe toţi creştinii care recunoşteau ca şef suprem al bisericii pe patriarhul ecumenic, cum, pe de altă parte, considera ca bulgari pe toţi supuşii exarhului bulgar. Aromânii însă nu aveau o biserică proprie şi prin urmare după vechea concepţie a turcilor nici nu existau: abia în mai 1905 o iradea împărătească recunoscuse formal naţionalitatea lor. La aceasta se mai adăuga că numai foarte puţini dintre aceşti aromâni vorbeau exclusiv numai limba lor proprie; lucrul sta ceva mai bine când era vorba de femei. Aceşti harnici meşteşugari şi activi negustori vorbeau mai degrabă perfect greceşte şi pe lângă aceasta adeseori şi câte o limbă slavă.

Bogaţii şi cei culţi se considerau în majoritatea lor până atunci de preferinţă „elini”, lucru la care nu cu puţin a contribuit propaganda grecească. Conştiinţa naţională era dezvoltată numai la puţini, şi această conştiinţă nu putea fi mărginită aromânească, ci trebuia să fie românească, iar pentru ei româneasca era doar o limbă mai mult sau mai puţin străină, învăţată numai în şcoală. În astfel de împrejurări nu trebuie să mire dacă apărătorii ideii de expansiune elenică nu voiau să recunoască decât câteva mii de aromâni.

Într-o altă regiune, în Bucovina austriacă, rutenii făceau progrese din ce în ce mai mari în deznaţionalizarea vecinilor lor consăteni români. Toată partea nordică şi răsăriteană a ţării, mai cu samă regiunea dintre Nistru şi Prut, se putea considera în cea mai mare parte ca aproape cu totul pierdută. Putea ţăranul să poarte încă cinstitul nume istoric de Tăutul; dacă vorbea mai mult ruseşte, el era cu siguranţă înscris pe tabela statistică la titlul: rutean. În multe căsătorii amestecate între români şi ruteni la ţară, între români, nemţi şi diferiţii slavi la oraş, elementul străin precumpănea şi statistica îşi trăgea bucuros concluziile din aceasta. Tot astfel multe sate româneşti din Maramureşul unguresc se recunoşteau de guvern ca fiind de naţionalitate ruteană.

În colţul secuiesc sud-estic al Ardealului de asemenea se găseau numeroşi ţărani, care după religie erau români, deoarece ţineau de biserica greco-orientală şi primeau împărtăşania de la preoţii români-naţionali; ei aveau şi portul netăgăduit românesc, iar obiceiurile româneşti stăpâneau cu totul viaţa lor socială; au fost păstrat superstiţiile, melodiile şi jocurile româneşti; numai că nu vorbeau româneşte sărmanii bieţi oameni nici chiar atunci când cu o mândrie declarată - ca la toţi consângenii lor - rosteau cuvintele: „sânt român”. Se putea prea bine în câţiva ani să înveţe din nou în şcoala primară şi această limbă a lor, pentru ca să priceapă în sfârşit predica iubitului lor păstor sufletesc, dar până atunci ei erau pentru statistica şi etnografia regatului unguresc maghiari, „magyar”.

Dimpotrivă în Moldova: pe valea Slănicului, în mai multe puncte ale regiunii dintre munte şi Siret, precum şi în unele sate de peste acest râu (aşa de pildă în două sate din judeţul Tecuci şi în mahalaua Huşilor, în aşa-numitul Corni) trăiesc unguri, care s-au coborât din Carpaţi în al XVIII-lea veac sub ocrotirea statului unguresc. Colonizarea domnilor şi a boierilor a mai contribuit apoi la faptul că s-au creat sate ungureşti destul de mari chiar în judeţul Roman.

Aceşti ţărani poartă portul românesc şi chiar pe cel mai vechi, mai original şi mai frumos; mai toţi cunosc limba românească, unii chiar mai bine decât propriul lor dialect ciangău, secuiesc sau unguresc. Ei se şi recunosc ca români, dar adăugă la aceasta „de credinţă catolică”, aparţin bisericii romano-catolice şi nu se căsătoresc cu românii greco-orientali, pe care-i socotesc drept păgâni, pe când ei înşişi sunt defăimaţi de aceştia ca „letini spurcaţi”. Mărinimoasa statistică românească socotea pe aceşti interesanţi „străini” aşezaţi pe pământ românesc drept „unguri” şi aşa erau ei numiţi din vechime.

Cu toate lipsurile ei inevitabile, statistica rusească dădea aproape exact numărul „moldovenilor” basarabeni - ei înşişi, ca şi românii din Bucovina, nu se numeau astfel, iar numele de „români” era dat de funcţionarii ruşi numai românilor din ţări străine - fireşte că nu erau astfel numiţi decât acei ţărani care ştiau numai foarte puţin sau deloc ruseşte. După aceste necesare observaţii premergătoare se putea evalua - lăsând la o parte pe aromâni - că românii reprezentau un popor cam de vreo 10 milioane.

Statul român adăpostea 6 milioane, Ardealul şi restul Ungariei aproape 3 milioane (după statistica oficială din 1900: 2.799.479), Bucovina peste 200.000 (statistica din 1890: 208.300 pe lângă 268.000 de ruteni, care deci ar fi alcătuit majoritatea populaţiei rurale), Basarabia „rusească” (după datele oficiale din anul 1890/1891) peste 1.000.000 (1.089.995). O însemnată populaţie românească, care se putea preţui cam la 200.000 de suflete, trăia şi pe ţărmul drept al Dunării, fiind de supuşenie bulgărească sau sârbească. Mici insule româneşti se găseau şi peste Nistru, pe ţărmul său stâng, în sate şi târguri (ca la Mohilău, ruseşte Moghilev, şi în Dubăsari) şi până departe în districtul Chersonului, ba chiar şi în satele de colonişti din Caucaz.

În Galiţia, coloniştii români, care formau acolo odată „satele româneşti”, au dispărut de mult. Din trecutul românesc a câtorva localităţi din munţii Moraviei au fost rămas numai la Walachisch-Meseritz etc. obiceiuri şi cuvinte izolate: insula de limbă românească sau mai bine „rumerică” din Istria mergea spre o dispariţie completă şi forma numai o curiozitate etnografică; acelaşi lucru se putea spune şi despre rămăşiţele „Vlahilor” (de nuanţă aromânească) din Alpii dalmatini şi bosnieci. Pe ambele maluri ale Dunării, în Carpaţi şi în Hem, între Marea Neagră, Panonia şi Marea Adriatică s-a format etnograficeşte neamul românesc.

Traco-dacii şi - în special pentru aromâni - ilirii şi dalmaţii trebuiesc consideraţi ca bază: de la dânşii ne vine mult sânge românesc. Afluxul de păstori şi plugari ai lentei expansiuni etnice de care nu se ocupă izvoarele istorice a putut singur romaniza real şi intensiv. Colonizarea romană, care de altfel a adus în ţară şi elemente est-europene şi chiar asiatice, n-a fost în stare a preface singură populaţia în romană, cu toate că a constrâns-o şi i-a impus limba sa. Slavii au contribuit în toate privinţele mult mai puţin decât se admite de obicei.

Peninsula Balcanică a căzut mai târziu în mâna slavilor; „romanii” au fost închişi de ei în valea munţilor Tesaliei, şi de acolo au ajuns cu turmele lor în Pind şi uneori şi în Hem. Şesul Dunării însă a rămas liber pentru năvălirile, războaiele şi strămutările barbarilor, deşi necontenit întâlnim şi acolo dovada fiinţei autohtonilor. Elementul romanic izgonit a căutat un lăcaş mai bine ocrotit decât pădurile nestrăbătute ale acestui şes: în munţi ei trăiau ca păstori şi câteva grupe se urcară până sus spre Galiţia.

După ce stăpânirea tătărească dispăru, românii se răspândiră în toate direcţiile sub voievozii lor, care ajunseră curând adevăraţi şefi politici: veneticii ruşi de la Prut şi Nistru se pierdură dimpotrivă cu totul în puternicul curent al noii colonizări. Dintre străini n-a rămas dincoace de Carpaţi decât insula ungurească, pe când pe podişul unguresc al ţării ardelene, oraşele aparţineau saşilor, iar paza graniţei era făcută de secui; numai ici şi colo colonii ungureşti îmbogăţiră varietatea etnografică a ţării.

În această stare se găsea populaţia din punct de vedere etnografic în marea „Ţară Românească” pe la anul 1350. Mai târziu veniră în oraşele româneşti ale ambelor principate saşi, unguri, nemţi din Galiţia, armeni şi în sfârşit evrei. În şesul Dunării se aciuară ici şi colo turci, Basarabia sudică a fost ocupată de tătari. De la expediţiile lui Mircea din veacul al XIV-lea până târziu încoace la marea emigraţie bulgărească din 1830, când stăpânea cu cruzime în ţara lor Mustafa-Paşa din Scodra, bulgarii veniră pe ţărmul stâng al Dunării în grupuri, dar numai ultimii veniţi au mai păstrat încă semnele caracteristice ale naţionalităţii lor; la marginea Bucureştilor, în Dudeşti-Cioplea trăiesc şi bulgari catolici, care au imigrat abia în vremea din urmă.

În mult mai mic număr au venit la noi sârbi, şi aproape numai în Oltenia. Noi sate întemeiate de boieri pe vremea agriculturii extensive au adus în Moldova şi o populaţie ruteană, ba chiar ruso-basarabeană, în judeţele Dorohoi, Botoşani şi Suceava. În sfârşit, şi mai ales după anul 1774, veniră fără contenire meseriaşi străini, mai ales nemţi în România, iar negustorii nemţi li s-au asociat după jumătatea veacului al XIX-lea.

O statistică exactă a bulgarilor din şesul Dunării, mai ales din judeţele Ilfov, Vlaşca şi Teleorman, mai puţin în judeţul Dolj, era aproape imposibilă, deoarece romanizarea lor progresa zilnic şi multe elemente se găseau în perioada de tranziţie. Numărul lor nu era desigur prea mare şi ei nicăieri nu formau mase compacte; cele mai multe din satele lor aveau chiar o populaţie amestecată. Satele ruseşti, adică rutene, abia meritau să fie amintite: peste puţini ani, ele vor mai fi păstrat numai numele de familie şi chipul de străini.

Ungurii, care aveau biserici catolice frumos clădite şi care erau îngrijiţi sufleteşte de zeloşi preoţi catolici, mai mult franciscani de origine italiană sau de o bucată de vreme şi indigeni - căci trei seminare, în Bucureşti, Iaşi şi Hălăuceşti (judeţul Roman) slujeau la educarea lor - puteau conta pe o mai lungă păstrare a naţionalităţii lor, dar cu toate silinţele patriotismului unguresc din Ungaria o înviere a conştiinţei lor naţionale era cu totul cu neputinţă, chiar dacă statul român nu punea vreo piedică propagandei duşmănoase faţă de el. Încercarea de-a atrage câteva grupe de ciangăi în Ungaria şi de a le coloniza acolo nu izbutise deloc.

Populaţia din oraşe, la origine străină, s-a fost pierdut cu încetul în cea românească; Câmpulungul de pildă era încă din veacul al XVIII-lea un oraş curat românesc. Numai în acele oraşe care au fost construite după tratatul din Adrianopol (1829) pe ruinele fostelor cetăţi turceşti şi care aşteptau atunci popularea lor imediată cu locuitori, numai în Brăila, Giurgiu, Turnu Măgurele şi Turnu Severin burghezia străină, de origine bulgărească sau grecească, s-a fost apărat mai bine împotriva românizării, care, totuşi, progresa repede. Evreii însă formau majoritatea în toate oraşele din nordul Moldovei, în Dorohoi, Botoşani, Iaşi şi Folticeni; în cel din urmă ei formau trei sferturi din întreaga populaţie.

Târgurile din această regiune, ca Săveni, Darabani, Hârlău, Ştefăneşti, Târgu Frumos, Podu Iloaiei erau populate aproape exclusiv cu evrei, pe lângă care trebuie să se observe că multe simple sate de odinioară s-au fost ridicat pe bază de privilegii prin al treilea şi al patrulea deceniu al veacului al XIX-lea la rangul de târguri cu dughene şi bâlciuri. Şi în oraşe populaţia era foarte puţină în perioada ante-evreiască, şi acest fapt trebuia să se observe, deoarece el îmblânzea într-o oarecare măsură părerile prea pesimiste care adesea erau exprimate de români.

Oraşele Moldovei sudice posedau toate o comunitate mai mult sau mai puţin numeroasă de evrei. În Muntenia însă - cu excepţia Bucureştilor - evreii erau mai puţini. Prinosul populaţiei evreieşti din România se ducea acum mai bucuros, cu toate că mai puţin decât credea presa străină, în America. Prin sate evreii locuiau numai excepţional, fiindcă erau opriţi prin lege. Înmulţirea populaţiei evreieşti, care trăia în condiţii mai bune şi care după un vechi obicei se căsătorea mai de timpuriu, era cu mult mai puternică decât aceea a concetăţenilor români, din care de altfel se luau funcţionarii pentru marile centre orăşeneşti şi pentru toată ţara.

În total România avea desigur peste 300.000 de evrei; aceasta era o enormă proporţie la o întreagă populaţie de peste şase milioane, care locuia mai mult împrăştiată în sate, săracă şi încă prea puţin cultivată în sens modern. Numărul de 269.915 pe care-l da statistica din 1899 era prea mic; căci e ştiut că evreii întrebuinţează toate mijloacele ca să se sustragă inventarului statistic şi urmării lui, adică impozitului. Numai foarte puţini din evreii români vorbeau limba de stat şi chiar cei ce o stăpâneau se slujeau în cercul familiei de cunoscutei jargon germano-iudaic.

În anul 1878, prin tratatul din Berlin, România câştigase provincia Dobrogea, mărginită de Dunărea de Jos, Marea Neagră şi o linie convenţională care ducea de la Ostrov, lângă Dunăre, până mai jos de Mangalia, la mare. O ţară curioasă geologiceşte, care geografic nu ţine nici de Carpaţi şi nici de Balcani: ea formează un fel de curiozitate geografică în care se găsesc mici coline, smârcuri şi lacuri, păduri pitice, râuleţe care seacă repede în căldura verii şi ici şi colo câmpii mănoase potrivite pentru agricultură. Populaţia Dobrogii a fost de la început tot atât de împestriţată ca şi forma şi natura solului.

Bulgarii stăpâniseră, ce-i drept, ţara până pe la 1400, dar o populaseră numai în parte, mai ales pentru că pădurile nu erau încă tăiate şi bălţile încă nesecate. Stăpânirea următoare turcească adusese aici colonişti turci. Spahii ajunseseră proprietari pe puţinele sate existente şi pe pământul lor se întemeiaseră şi câteva târguşoare, care au fost ajuns după împrejurări însemnătatea unui oraş ca Tulcea, Constanţa, Babadag, Medgidia. Basarabia sudică şi-a fost trimes în toate timpurile prisosul ei de populaţie pe malul drept al Dunării, în Dobrogea rar populată.

După 1600 veniseră de-acolo tătarii şi după cucerirea rusească, care duse la colonizarea cu tot soiul de străini, se aduseseră bulgarii din Bolgrad, nemţii din noile sate basarabene de şvabi; de altă parte apăruseră români din principatul muntean, ţărani din judeţul Brăila, precum şi moldoveni din ţinutul Galaţilor, şi ocupaseră colţul format de Dunăre la marea ei cotitură spre răsărit, în mijlocul căreia stă Măcinul. Agricultori din judeţul Ialomiţa se aşezaseră în partea sudică a provinciei, în sangiacul (judeţul) Constanţa (Chiustenge), în Cernavodă şi împrejurimi, unde se întâlnesc încă de pe la 1600.

Când administraţia românească intră în Dobrogea, nu găsi mase populare compacte decât în două locuri: bulgari basarabeni - primul grup - şedeau la nord, în marele oraş de pescari, însemnat ca port la Dunăre, Tulcea, şi de jur împrejurul lui, ca ţărani: în total peste 6.300; în mănoasa vale a Babadagului, care ţinea tot de acelaşi sangiac, o masă de peste 13.000 de bulgari - al doilea grup - forma majoritatea precumpănitoare a locuitorilor; turcii erau aşezaţi mai mult în partea sudică a ţării. Ruşi lipoveni (adecă partizani ai vechii credinţe ruseşti, starovierţi), greci, mai ales în Constanţa, armeni, găgăuzi, o populaţie amestecată de o slabă capacitate intelectuală, formau restul populaţiei străine.

Pe lângă românii până atunci existenţi veniseră din ce în ce tot mai mulţi consângeni, deoarece aşezarea ţăranilor români era favorizată şi se făcuse încercarea de a coloniza pe pământul cucerit de ei pe veteranii din războiul ruso-turc; chiar şi clasa funcţionarilor a procurat Dobrogei noi locuitori români. Turcii părăsiseră încet, cu toate că numai în primele timpuri, pământul căzut sub stăpânirea ghiaurilor. Bulgarii ţinuseră dimpotrivă morţiş la proprietatea lor, iar burghezia greacă din oraşe, mai ales din foarte înfloritorul oraş Constanţa, nu părea deloc menită pieirii. Cu toate acestea însă românii formau şi ca număr prima naţiune în Dobrogea stăpânită de ei.

Puterea de expansiune a românilor, o însuşire caracteristică a trecutului lor, s-a păstrat neatinsă. Înăuntrul regatului României numai populaţia oraşelor moldoveneşti se afla în urmă faţă de evrei. Ţăranii de la şes nu se mai duceau acum în Bulgaria şi Serbia, ca în vremurile „fanariote, de exploatare financiară, dar în Silistra, Turtucaia (Tutrakan) şi împrejurimi, în ţinutul bulgăresc al Vidinului - românii numesc acest oraş Diiu - şi în valea sârbească a Timocului elementele aşezate odată acolo păstrau încă în totul caracterul românesc. Ca limbă, port, înfăţişare şi obiceiuri, ei erau români şi întreţineau relaţii cu rudele lor de pe vechiul pământ al patriei; în Vidin autorul a văzut minunaţi olteni, care, cu toate că urmaseră şcoala primară bulgărească şi serviseră sub drapelul bulgăresc, nu se deosebeau prin nimic de oltenii Calafatului din faţă.

În afara hotarelor politice ale românilor, numai în Bucovina starea românilor nu era favorabilă. Administraţia austriacă favorizase fără întrerupere, şi pe faţă, „rutenizarea” ţării, pentru ca să creeze astfel un contrapond faţă de polonii galiţieni. La aceasta se mai adăugea că ţăranul român credea cum că limba rusească, asemenea cu aceea a cărţilor bisericeşti, e mai nobilă, şi cine o vorbeşte, acela e mai sigur de graţia divină, deoarece Dumnezeu pricepe mai bine limba sa slavonă. Ruteanul nu vroia să înveţe româneşte şi, chiar dacă ar fi voit, cu firea sa greoaie, n-ar fi ajuns decât foarte încet şi prost să-şi însuşească această limbă străină.

În sfârşit deznaţionalizarea a mai fost favorizată de încă o împrejurare: pătura mai înstărită a românilor, care învăţase în şcolile germane, era obişnuită cu cetirea cărţilor nemţeşti şi le slujea în relaţiile sale sociale de limba germană; ea a fost chiar în parte înnobilată de la anexiune încoace cu particule nobiliare austriece, ea pierduse aproape cu totul contactul cu poporul şi îl putea recâştiga numai cu greu.

Preoţilor şi învăţătorilor, care trebuiau să înveţe ambele limbi populare ale ţării, deoarece nu-şi cunoşteau mai dinainte viitorul lor cerc de influenţă, le lipsea în genere entuziasmul pentru idealuri mai înalte şi curajul care trebuia pentru a le reprezintă. Apoi trebuie să se mai observe că organizaţia naţională pe acest pământ atât de nenorocit acum, pe cât de glorios înainte pentru românime, se afla în deplină decădere şi cedase locul unui partid nenaţional, care năzuia doar la reforme economice cu caracter agrar.

Din pricina pătrunderii evreilor şi a cametei evreieşti, populaţia ţărănească a Maramureşului mergea spre decădere sigură. Românii împărtăşeau acolo această soartă cu rutenii. În Sighetul Maramureşean se înălţa turnul unei frumoase biserici româneşti, în care slujea un vicar episcopal lângă numeroasele clădiri ale evreilor de origine galiţiană, de curând imigraţi. Toate oraşele şi târgurile erau năpădite de ei, şi peste tot umerii ţăranilor ruinaţi aveau de purtat poveri apăsătoare. În tovărăşia nevoii însă, ţăranul român îşi uita limba, pentru ca să apară ici şi colo ca rutean sau ca ungur. Din nenorocire şi clasele conducătoare, proprietarii de moşii şi fabrici, preoţii şi învăţătorii n-aveau nici o tragere de inimă pentru chestia naţională, şi poate că nicăieri maghiarizarea, „ideia de stat” ungurească nu făcea, cu mai puţină osteneală, mai mari progrese ca aici.

La nord, în Maramureş, în Bucovina, ba chiar şi în Moldova, păstrarea şi dezvoltarea numerică a românismului era mai grea ca peste tot aiurea. Basarabia „rusească”, din contra, înfăţişa în această privinţă o icoană nu tocmai tristă: „moldovenii” şi-au fost păstrat poziţia lor; cele mai multe sate le aparţineau lor exclusiv. Ruseşte nu învăţau decât puţin sau deloc; şcoala şi serviciul militar nu contribuiau mult la aceasta. Preoţii erau în câteva sate credincioşi naţionalităţii lor moldoveneşti, fără să se gândească de altfel la o unire cu acea parte a naţiunii politiceşte independentă.

Evreii nu stăpâneau decât târgurile şi oraşele; aşezarea în sate le era oprită. Dacă la sud populaţia era tot atât de pestriţă ca în Dobrogea, aceasta îşi avea motivul în faptul că aici coloniştii străini au fost găsit mai mult un pustiu, deoarece tătarii fuseseră constrânşi să emigreze în Crimeea. Numai în partea apuseană a ţinutului Hotin rutenizarea progresase pe urma imigrării din Bucovina, şi ţărani îmbrăcaţi româneşte nu vorbeau acolo nici o vorbă românească. Şi în clasele superioare ale populaţiei, la proprietari, negustori şi studenţi, se putea observa de câtăva vreme mijirea unei simţiri naţionale.

Împrejurările din Ardeal erau de considerat într-o mult mai mare măsură ca îmbucurătoare. nicăieri ţăranul român nu şi-a fost pierdut poziţia moştenită: peste tot el păstra pământul strămoşesc. Câştigă zilnic chiar ca număr şi proprietate, şi numeroasele bănci populare de curând întemeiate îi erau foarte folositoare. Naţionalitatea săsească era serios ameninţată în multe localităţi, dar ideea de a întemeia în mijlocul maselor compacte de ţărani români sate ungureşti, de a cumpăra pământul de vânzare pentru colonişti unguri s-a fost dovedit ca nepractică.

Coloniştii de limbă maghiară deveneau dimpotrivă foarte repede români adevăraţi şi erau cu totul incapabili să lărgească proprietatea câştigată fără osteneală, ba în multe cazuri chiar s-o şi păstreze. Afluenţa românilor devenea din ce în ce mai însemnată şi în oraşe: bisericile de lemn se prefăceau în nouă clădiri trainice (ca la Bistriţa), clase noi trebuiau să se adauge (ca la Braşov) şcolilor primare urbane româneşti existente.

În Sas-Sebeş limba românească era egal îndreptăţită cu cea germană în administraţia comunală; în Deva, în Turda, preotul român, directorul de bancă român, advocatul român jucau acum un mare rol, iar întâmplătoarele vandalisme ale plebei maghiare îşi găseau explicaţia în teama de viitor. În Cluj colonia românească, având de scurtă vreme şi o gazetă, „Răvaşul”, câştigase tot mai mare însemnătate; în tot cazul, împrejurimile erau curat româneşti, iar la piaţă patriota gospodină unguroaică trebuia de voie sau de nevoie s-o rupă pe româneşte. În Sibiu, între cele mai frumoase podoabe ale oraşului erau: biserica metropolitană neunită şi Casa naţională românească cu Muzeul etnografico-istoric.

Dincolo de vechile hotare ale Ardealului, care acum nu mai au nici un fel de însemnătate politică, în şesul Tisei, străbătut de afluenţii ei, Crişul, Mureşul şi Timişul, românii progresau aproape peste tot. Lipsa acelor legi speciale care apăsau sau ţineau în loc pe românii Ardealului, contribuiau mult la aceasta. Oraşul mai mult evreiesc al Oradei Mari, care stă pe ruinele vechii şi vestitei cetăţi ardeleano-voievodale şi germano-imperiale, era punctul central al celui mai bogat episcopat românesc de rit unit, iar clădirile episcopale se înălţau falnic în mijlocul pieţii principale. Tot acolo se vedea firma unei însemnate bănci româneşti, şi „Familia” - o revistă foarte răspândită în Ungaria - apărea în acest mare oraş. Episcopul neunit din Arad îşi ţinea un vicar în Oradea Mare.

Pe ambele maluri ale Mureşului, românii se răspândeau mai mult decât în părţile de miazănoapte. Pe pământul Banatului, unde românii împărtăşeau de mult privilegiile care s-au fost acordat coloniştilor sârbi, se înmulţea repede şi sigur nu numai numărul românilor, ci şi proprietatea teritorială românească. O populaţie orăşenească română se formase în Arad, Lugoj şi Caransebeş, şi toate trei oraşele erau reşedinţe de episcopi români. La alegerile consiliilor de comitate şi a deputaţilor dietali, românii avuseră de notat în ultimele timpuri multe şi însemnate succese.

Cu privire la elementul românesc din Macedonia, orice preziceri păreau prea timpurii. Din Bucureşti au fost făcut de mai bine de zece ani mari sforţări pentru a trezi conştiinţa românească naţională, şi ici colo şi dăduse roade. Elevi de acolo veneau la şcolile primare româneşti şi la instituţiile de cultură mai înalte, dar până atunci numai într-un număr foarte restrâns, ţinând socoteală de bugetul macedonean, adunat cu multă jertfă, al ministerului român de instrucţie. La o organizare a bisericii aromâne, care avea doar câţiva preoţi, nu s-a fost ajuns încă. Bogaţii se arătau încă foarte rezervaţi. O serioasă mişcare în popor, care să fi ieşit la iveală prin formarea de „epitropii” pentru biserică şi şcoală, nu exista. Şi dezlegarea chestiei macedonene în folosul altor naţionalităţi părea a fi totuşi iminentă.