Stăpânirea romano-bizantină la sud de Dunăre. Daciile sud-dunărene

Deşi imperiul roman mai păstra câteva capete de pod pe malul de nord al Dunării, totuşi hotarul oficial, după pierderea Daciei, a fost fixat pe linia fluviului.

Înfiinţarea celor două Dacii sud-dunărene (Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea), cuprinzând o parte din teritoriul Moesiei Superioare şi partea de apus a Moesiei Inferioare până la râul Utus (Vit) şi atingând către sud râurile Axius (Vardar) şi Strymon (Struma), avea scopul de a camufla pierderea Daciei propriu-zise.

Dacia continua astfel să figureze în lista provinciilor imperiului roman. Scopuri asemănătoare urmărea desigur şi informaţia transmisă de o serie de istorici, care însă trebuie să aibă la bază un izvor oficial, că romanii din Dacia n-au fost părăsiţi la voia întâmplării, ci au fost strămutaţi în dreapta Dunării. Opinia publică putea, deci, să fie liniştită.

Cu un front scurtat, cu apărarea întărită de trupele retrase din Dacia nord-dunăreană, imperiul părea pus la adăpost de surprize, cel puţin pentru moment.

De aceea măsura lui Aurelian n-a provocat proteste sau, cel puţin, ecoul lor n-a ajuns până la noi, aşa cum se întâmplase faţă de intenţia lui Hadrian de a părăsi, la începutul domniei sale, cuceririle lui Traian de peste Dunăre.

Totodată, transferarea unei părţi din populaţia romană din Dacia ca şi a celor două legiuni, a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina, însemna o întărire sensibilă a romanităţii sud-dunărene, ceea ce a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a relaţiilor cu populaţia romanică, rămasă în teritoriile nord-dunărene.

Dintre toate provinciile sud-dunărene, cele două Dacii intens romanizate au avut rolul principal în prelungirea şi menţinerea romanităţii din Dacia Traiana, atât din punct de vedere economic cât şi cultural şi lingvistic.

Ele au servit ca bază militară expediţiilor întreprinse de imperiu la nord de Dunăre, fie că acestea urmăreau „recucerirea” Daciei, fie că erau simple acţiuni de pedepsire a sarmaţilor şi a goţilor.

Contactul aproape neîntrerupt la Dunărea olteană şi bănăţeană, în parte şi la cea munteană, între populaţiile din sud şi cele din fosta Dacie, a fost un factor important pentru consolidarea romanităţii nord-dunărene, indiferent de vremelnicii stăpânitori sub care împrejurările îi sileau să trăiască.

Check Also

Legăturile dintre Imperiul Romano-Bizantin şi teritoriul din stânga Dunării în secolele IV-VI

Legăturile multilaterale dintre populaţiile de pe teritoriul Daciei şi provinciile imperiului dintre Dunăre şi Balcani …