Stăpânirea primului stat bulgar asupra teritoriilor din stânga Dunării

Bulgarii fac parte din numeroasele triburi de neam turc, care au trecut din Asia în Europa, stabilindu-se mai întâi pe teritoriul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră. Pentru prima oară, ei sunt amintiţi pe la anul 334 ca nomazi care trăiau în stepele dintre Marea de Azov şi Munţii Caucaz. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, parte dintre bulgari erau supuşi hunilor şi au fost împinşi ori atraşi de aceştia spre vest. După moartea lui Attila, unele rămăşiţe ale hunilor se întorc în răsărit, unde se amestecă cu triburile bulgare care rămăseseră acolo.

Numele „bulgar” (= populaţie amestecată) apare pentru prima oară în anul 480, când împăratul Zenon a chemat în ajutor, împotriva ostrogoţilor, unele triburi bulgare care trecuseră dincoace de Nipru şi ajunseseră, în căutare de păşuni, până la Dunărea de Jos şi în Pannonia. La sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al VI-lea, bulgarii pustiesc ţinuturile de la frontiera de nord a imperiului bizantin, pătrunzând în anii 493, 499 şi 502 în Illyricum.

În anii 514-515, printre răsculaţii care, sub conducerea lui Vitalianus, pornesc din Dobrogea spre Constantinopol, se aflau şi bulgari. Se pare că prin „hunii” şi „cutrigurii” care întreprind repetate atacuri în imperiul bizantin, în prima jumătate a secolului al VI-lea, izvoarele bizantine înţeleg şi seminţii bulgare. În secolele VI-VII, bulgarii iau adesea parte la expediţiile avarilor, ca supuşi ai acestora.

Bulgarii rămaşi în stepele de la nord de Caucaz au întemeiat o mare uniune tribală, cunoscută de cronicarii bizantini sub numele de „Bulgaria Mare”. În fruntea acesteia se afla, la începutul secolului al VII-lea, Kubrat sau Kovrat. După moartea lui Kubrat (circa 650), a urmat decăderea Marii Bulgarii. Ea n-a putut rezista presiunii chazarilor, un nou trib turc care venea dinspre răsărit.

Parte din bulgari au apucat-o spre nord, stabilindu-se la confluenţa fluviului Volga cu Kama, parte a rămas pe loc, supunându-se chazarilor, iar o altă parte, în frunte cu Isperich sau Asparuch, al treilea fiu al lui Kubrat, a plecat spre apus. Pe la sfârşitul celui de-al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea deceniu al secolului al VII-lea, bulgarii conduşi de Asparuch au ocupat regiunea denumită „Ongl”, situată la nord de Delta Dunării, în colţul format de Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, pe teritoriul de azi al Ucrainei, de unde atacau şi jefuiau ţinuturile de la sud de fluviu.

În 679/680, după ce a terminat războiul împotriva arabilor, împăratul Constantin al IV-lea Pogonat a pornit cu armata pe uscat şi cu flota împotriva lui Asparuch, spre gurile Dunării. Întârziind să-i atace pe bulgari, din cauza terenului neprielnic, iar împăratul însuşi fiind obligat să se înapoieze, din cauză de boală, armatele bizantine au considerat plecarea împăratului drept fugă şi s-au grăbit să se întoarcă la corăbii. Năpustindu-se asupra lor, bulgarii au repurtat o victorie neaşteptată. Ei au înaintat apoi spre sudul Dobrogei, ajungând până în regiunea Varnei şi la munţii Stara Pianina de răsărit.

Aici se afla marea uniune a celor „şapte triburi” slave, care erau „federate” ale imperiului bizantin. Ele făceau parte din ramurile slave ale anţilor şi sclavinilor, care, în timpul împăratului Focas (602-610), trecuseră în masă la sud de Dunăre, ocupând îndeosebi jumătatea de răsărit a Peninsulei Balcanice, împreună cu slavii, bulgarii lui Asparuch au luat în stăpânire regiunea de nord-est a teritoriului de astăzi al Bulgariei, fixându-şi capitala la Pliska.

În rândul supuşilor lor au intrat încă de la început şi însemnate resturi ale populaţiei băştinaşe, tracă-romanizată, aflată până atunci sub stăpânirea bizantină. Parte din această populaţie pierise în luptele cu „barbarii”; parte se contopise cu masa slavă, iar altă parte se retrăsese în munţi, dând naştere „vlahilor” de mai târziu. Din limba acestei populaţii s-au păstrat unele denumiri de oraşe, râuri şi localităţi, ca, de exemplu, numele trac al oraşului Pulpidava, care a dat Plovdiv-ul de azi.

Formaţia politică abia creată şi condusă de aristocraţia militară-tribală a protobulgarilor, a fost recunoscută de Bizanţ, prin tratatul din 681. Succese însemnate în relaţiile cu imperiul bizantin şi în consolidarea noii formaţii politice protobulgare a obţinut hanul Tervel (701-718), urmaşul lui Asparuch. El ajută pe împăratul Iustinian II să redobândească tronul, fiind răsplătit de acesta cu titlul de caesar, care în limba bulgară va da ţar, şi cu noi teritorii.

În a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aflăm de prezenţa în fruntea Bulgariei a doi hani ale căror nume, Sabin şi Pagan, duc cu gândul la populaţia locală romanizată. Primul, făcând parte din aristocraţia militară probizantină, a fost obligat să fugă şi să se stabilească la Constantinopol. Cel de-al doilea a încercat să ducă o politică personală, pierzând încrederea atât a grupării probizantine, cât şi a celei slavo-bulgare. O mare victorie asupra bizantinilor repurtează bulgarii sub hanul Kardam (792), întinzându-şi graniţa mai departe spre sud.

În decursul timpului, începând de la sosirea bulgarilor, are loc procesul de lentă slavizare a acestora. Cronicarii bizantini şi chiar unii hani protobulgari fac până în secolul al IX-lea deosebire între slavi şi bulgari, ca elemente etnice diferite, în cuprinsul uneia şi aceleiaşi formaţii politice. Protobulgarii alcătuiau clasa conducătoare nu prea numeroasă, menţinându-se ca atare timp îndelungat, fără să lase urme importante în sânul populaţiei slave.

În schimb, datorită rolului lor de conducători militari şi politici, denumirea „bulgari”, care la început avea un caracter strict etnic, a devenit mai târziu o determinare cu caracter politic, cuprinzând la un loc cele trei elemente etnice de bază, care vor alcătui „statul bulgar”: traco-romanii, slavii şi protobulgarii. Spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al IX-lea, această denumire a pierdut înţelesul ei iniţial, restrâns, ajungând să desemneze pe toţi supuşii statului bulgar, indiferent de originea lor etnică.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, statul protobulgar era în plin proces de feudalizare. Aservirea ţăranilor se făcea cu ajutorul administraţiei de stat şi a puterii militare. Clasa stăpânitoare feudală se împărţea în boili şi bagaini, mai târziu cunoscuţi şi unii şi alţii sub numele de boliari. Boilii (boierii mari) şi bagainii (boierii mici) care se distingeau în război, primeau din partea hanului titlul de bagatur.

În fruntea statului se afla hanul, care purta titlul „marele han, pus de zeu”. Persoana lui era sfântă. Fiul întâi născut al hanului purta titlul de canartichin, iar al doilea de boil-tarcan. Canartichinul avea dreptul de moştenire a tronului, dar putea fi înlocuit şi cu alt fiu al hanului, dacă împrejurările politice o cereau. Ajutorul imediat al hanului purta titlul de kavhan, iar acestuia îi urma în rang icirgu boilul, un fel de ministru de interne. Armata era călare şi pedestră, fiind condusă de boili şi bagaini, cu titlul de tarcan şi copan. Disciplina în armată era foarte severă. Steag în timp de război era o coadă de cal.

La o mare întindere a ajuns statul protobulgar în timpul lui Krum (802-814). Adoptând la început o politică de pace faţă de Bizanţ, acesta şi-a îndreptat atenţia spre graniţa de nord-vest, unde, după înfrângerea avarilor, statul franc îşi întindea stăpânirea până la Dunărea pannonică (803). Distrugând ultimele rămăşiţe ale avarilor, Krum şi-a întins stăpânirea în această parte, până la hotarul statului franc, fără să fi trecut, pe cât se pare, la nord de Dunăre, în regiunea Banatului de astăzi.

Expansiunea statului protobulgar spre nord-vest nu era privită cu ochi buni la Constantinopol. Pe lângă faptul că se întărea, devenind un pericol din ce în ce mai mare pentru imperiul bizantin, statul protobulgar se făcea stăpân pe o parte din străvechea cale comercială de uscat, care lega apusul Europei de răsărit, trecând prin Belgrad, Niş, Sofia, Constantinopol. De aceea, în anul 807, împăratul Nicephoros I a pornit în fruntea unei expediţii contra Bulgariei. Drept urmare, în anul 809, armatele lui Krum au asediat şi dărâmat Serdica (Sofia), omorând o mare parte din locuitori. În acest timp sau puţin mai târziu, importantul nod comercial şi punct strategic, care era Serdica, a căzut definitiv în stăpânirea statului protobulgar.

În anul 813, după un atac nereuşit împotriva Constantinopolului, Krum a asediat Adrianopolul şi a ridicat din împrejurimile acelui oraş un mare număr de locuitori, după unele izvoare 10.000, iar după altele 40.000, pe care i-a aşezat în „Bulgaria” de dincolo de Dunăre. Deportarea locuitorilor din regiunea Adrianopolului la nord de Dunăre a durat circa 25 ani, până în timpul împăratului bizantin Teofil (829-842). Atunci, la rugămintea celor surghiuniţi, li s-au trimis de la Bizanţ corăbii, pe care, cu toată împotrivirea bulgarilor, care au chemat în ajutor şi pe maghiarii aflaţi la răsărit de România, au izbutit să se îmbarce şi să se întoarcă în patrie.

Deportarea făcută în scopul lucrării pământului, va fi avut loc undeva în sud-estul Munteniei sau în sudul Moldovei, în orice caz nu prea departe de gurile Dunării, într-o regiune unde populaţia locală se rărise foarte mult, din cauza deselor invazii „barbare” de mai înainte. Asupra acestei regiuni şi, probabil, asupra ţinuturilor de şes ale Olteniei şi Munteniei de vest, lipsite de apărarea unei organizaţii statale, se va fi exercitat supremaţia statului protobulgar de la sud de Dunăre. Acesta, după cum rezultă din izvoarele scrise, n-avea armată la faţa locului. Stăpânirea lui se reducea îndeosebi la luarea de dijme din produsele pământului, cu ajutorul căpeteniilor ridicate din sânul populaţiei locale.

Dat fiind faptul că de veacuri regiunile situate de o parte şi de alta a Dunării se aflau în strânse legături unele cu altele, stăpânirea de la distanţă a statului protobulgar asupra unui teritoriu ce nu se poate delimita cu precizie, de la nord de marele fluviu, era mult uşurată. Ea era favorizată în primul rând de faptul că populaţia locală, mai veche, în anumite centre trăia chiar la un loc cu populaţia slavo-bulgară, influenţându-se reciproc, iar Dunărea nu constituia o frontieră.

Astfel se explică diferitele descoperiri ceramice „protobulgare” apărute în stânga Dunării, la Celei (lângă Corabia), Craiova, Târgşor, Bucov (lângă Ploieşti) şi care vor mai apărea desigur şi în alte puncte, împreună cu ceramica locală, de tradiţie mai veche. Merită să se facă observaţia că înseşi aceste vase „protobulgare” reprezintă în bună parte o continuare a ceramicii romane provinciale. Astfel sunt, de exemplu, urcioarele cu câte două mănuşi, a căror formă imită pe cea a amforelor romane târzii.

După moartea lui Krum (814), fiul acestuia, Omurtag (814-831), ajutat de aristocraţia militară-tribală a protobulgarilor în curs de feudalizare, continuă politica de război şi expansiune a tatălui său. Cu Bizanţul, Omurtag a încheiat un tratat de pace pe termen de 30 ani. În anul 818, triburile slave ale timocianilor, de pe valea râului Timoc, nemulţumite de stăpânirea protobulgară, s-au dezlipit de Bulgaria, trecând sub ocrotirea imperiului franc.

Câţiva ani mai târziu, în 824, se prezintă la curtea împăratului franc din Aachen, delegaţi ai triburilor slave ale abodriţilor, numite popular „praedenecenti”, cerând ajutor împotriva atacurilor proto-bulgarilor. Aceste triburi locuiau „în Dacia de lângă Dunăre, învecinându-se cu bulgarii” (contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt). Prin „Dacia de lângă Dunăre” nu se poate înţelege Dacia Ripensis, din sudul Dunării, care fusese ocupată de proto-bulgari încă din vremea lui Krum, ci regiunea Banatului de câmpie, situată la nord de Dunăre şi est de Tisa. Asupra acestei regiuni, vecine până în 824 cu protobulgarii, dar încă nesupuse de ei, şi-a întins stăpânirea după anul 826, statul protobulgar al lui Omurtag.

O astfel de stăpânire va fi fost asemănătoare cu aceea a avarilor, reducându-se la luarea de dijme din produsele populaţiei băştinaşe. În urma expansiunii statului protobulgar înspre vest, au izbucnit lupte între protobulgari şi franci, cu care prilej este amintit într-o inscripţie descoperită la Pliska, conducătorul de oaste protobulgar (tarcanul) Onegavon, înecat în râul Tisa (829). În acest timp, protobulgarii au cucerit regiunea Sirmium, cuprinsă între Dunăre şi râul Sava, cu cetatea Singidunum, care de acum înainte, va fi cunoscută sub numele de Belgrad. Tot în timpul lui Omurtag maghiarii au atacat regiunea de nord-est a statului protobulgar. Împotriva lor a fost trimisă o armată care i-a urmărit până la Nipru, unde s-a înecat Ocorses, conducător de oaste protobulgar.

Epoca lui Omurtag este bogată în mari construcţii. Astfel, din porunca lui s-a reclădit capitala Bulgariei, Pliska, distrusă în 811 de împăratul bizantin Nicephoros, s-a construit un palat la Dunăre etc. Faptele sale şi ale conducătorilor mai de seamă protobulgari sunt înscrise în limba greacă, pe coloane de piatră. Din acelaşi timp datează o parte din inscripţiile săpate în jurul renumitului cavaler sculptat pe peretele stâncos de la Madara. Atenţia conducătorilor bulgari se îndreaptă din nou spre graniţa de vest, în timpul lui Boris (851-889), când oastea bulgară dă mai întâi ajutor cneazului morav Rostislav (853) împotriva germanilor, iar mai târziu îi ajută pe aceştia din urmă împotriva moravilor (863).

În anii 864-865, ţarul Boris, împreună cu familia sa şi cu boierii apropiaţi, primesc creştinismul de la biserica din Constantinopol. O parte din boieri şi popor au fost creştinaţi cu forţa. Impunerea creştinismului era necesară pentru întărirea dominaţiei clasei feudale asupra ţărănimii pentru consolidarea poziţiei statului bulgar faţă de celelalte state europene, şi pentru dorinţa pe care o manifesta ţarul şi o parte din clasa stăpânitoare de a-şi însuşi cultura creştină. După unele oscilări între Roma şi Bizanţ, din cauză că voia să aibă o biserică de sine stătătoare, Boris se hotărăşte definitiv pentru acceptarea creştinismului bizantin (869-870), fapt care a jucat un rol însemnat în dezvoltarea culturii feudale a Bulgariei.

Una dintre urmările importante ale creştinării bulgarilor a fost aceea că a ajutat la ştergerea deosebirii etnice între slavi şi protobulgari, condiţie necesară pentru formarea unui popor bulgar unitar. Protobulgarii s-au contopit definitiv în masa slavă, limba slavă ieşind învingătoare. Adoptarea creştinismului de către popor a dus la necesitatea creării unui alfabet propriu slav, alfabetul „chirilic”, eveniment de cea mai mare importanţă în istoria popoarelor slave. Datorită lui Clement şi Naum, discipolii lui Chirii şi Metodiu, alungaţi din Moravia, alfabetul chirilic şi-a găsit patria în Bulgaria, de unde s-a răspândit şi în celelalte ţări slave.

În anul 892, sub Vladimir (889-893), fiul cel mai mare şi urmaşul lui Boris, Analele de la Fulda ne informează că o solie a regelui Arnulf al părţii de răsărit a imperiului franc, a venit până la ţarul Bulgariei, cerându-i înnoirea păcii şi să nu îngăduie să se mai vândă sare moravilor, cu care Arnulf era în relaţii de duşmănie Deoarece în Bulgaria de la sud de Dunăre nu existau saline, sarea de care aveau nevoie moravii nu putea proveni decât din ocnele Transilvaniei, în acest caz, bulgarii puteau împiedica transportul sării fie în regiunea Tisei (la gura Mureşului, în punctul Szolnok etc.), fie în locurile de exploatare a acesteia, în ultima ipoteză este probabil, fără să fie dovedită decât pentru valea Mureşului, o stăpânire a bulgarilor asupra Transilvaniei până în regiunea ocnelor de sare, asemănătoare aceleia pe care o exercitau în Banat, Oltenia şi Muntenia. Populaţia băştinaşă care extrăgea sarea din ocnele Transilvaniei, era supusă, probabil, unei dijme asemănătoare celor din alte produse.

Dominaţia Bulgariei asupra Banatului de câmpie, pare să fie confirmată de renumitul tezaur descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare (lângă Arad) şi atribuit rând pe rând bulgarilor, maghiarilor şi pecenegilor. Cele 23 de vase şi obiecte diferite de aur, păstrate astăzi la Muzeul de istoria artei din Viena, sunt împodobite într-un stil caracteristic populaţiilor de neam turc, cu elemente de artă sasanidă şi bizantină. Unele poartă inscripţii cu caractere runice, iar altele inscripţii în limba greacă. În ceea ce priveşte datarea, tezaurul a fost atribuit perioadei de timp dintre secolul IX şi prima jumătate a secolului al XI-lea.

În interiorul Transilvaniei, singurele descoperiri arheologice atribuite bulgarilor sunt, deocamdată, numai unele vase de lut, de culoare cenuşie, găsite de-a lungul văii Mureşului, la Blandiana, Partoş, Alba Iulia şi Sebeş, datate în secolele IX-X d.Hr. Pentru expansiunea statului bulgar asupra părţilor de nord şi răsărit ale Transilvaniei, precum şi în Moldova, nu se cunoaşte până acum nici un fel de dovadă. Supremaţia, statului bulgar asupra ţinuturilor amintite ale Transilvaniei, a dăinuit până în secolul al X-lea. Urmările ei imediate au fost întărirea relaţiilor feudale şi constituirea unor formaţii politice locale.

În adevăr, cronica Notarului anonim al regelui Bela (secolul XII) aminteşte despre existenţa în secolul al X-lea a unor formaţii statale, cu caracter feudal, în regiunea de vest a patriei noastre, în fruntea acestor ducate (voievodate) se aflau: „marele duce Kean, strămoşul ducelui Salanus”, venit din Bulgaria, în regiunea dintre Dunăre şi Tisa; Glad, venit în Banat de asemenea din Bulgaria, de la Vidin; Menumorut în ţara Crişurilor şi Gelu, „ducele Vlahilor”, în podişul Transilvaniei.

După Vladimir, la cârma statului bulgar a urmat Simeon (893-927), fiul cel mai mic al lui Boris. Sub Simeon, Bulgaria de la sud de Dunăre, care, începând cu anul 893 îşi mută capitala la Preslav, a cunoscut cea mai mare expansiune teritorială şi cea mai înaltă înflorire culturală. În timpul său, maghiarii din Bugeac, aţâţaţi de bizantinii cu care Simeon se afla în război, au trecut Dunărea şi au pustiit Bulgaria de nord-est (895).

Drept răspuns, după încheierea păcii cu Bizanţul, bulgarii în unire cu pecenegii, au pustiit aşezările maghiarilor, silindu-i să părăsească pentru totdeauna regiunea pe care o ocupau, strămutându-se în Câmpia Pannonică (896). În urma înlăturării pericolului maghiar, Simeon s-a interesat mai puţin de teritoriile situate „dincolo de Dunăre”, fiind aproape continuu ocupat în războaie lungi şi istovitoare cu Bizanţul şi cu Serbia.

În timpul lui Petru (927-969), fiul şi urmaşul lui Simeon, începe declinul statului bulgar, care în scurtă vreme va culmina cu supunerea acestuia de către bizantini. Către mijlocul secolului al X-lea, regiunile de sud-est ale României cad în stăpânirea pecenegilor, mai puţin Dobrogea, care continuă să fie bulgară până la 971, când a fost din nou anexată imperiului bizantin de împăratul Tzimisces. Printre descoperirile arheologice cele mai noi din Dobrogea, merită să fie amintit cimitirul slavo-bulgar, din secolele IX-X, aflat în vecinătatea ruinelor cetăţii Histria, la punctul „Capul viilor”. Legăturile între locuitorii fostei Dacii traiane şi cei de la sudul Dunării vor continua încă mult timp, până după întemeierea ţărilor române.

Supremaţia statului bulgar asupra unor teritorii ale României şi, mai mult decât aceasta, legăturile strânse şi îndelungate între populaţiile care trăiau laolaltă, cea autohtonă romanizată şi cea slavă, de la nordul şi sudul Dunării, sunt factori care au avut consecinţe foarte importante pentru dezvoltarea socială şi culturală a românilor. Din punct de vedere social, cei doi factori amintiţi au contribuit la formarea relaţiilor de caracter feudal în România. Este semnificativă în această privinţă introducerea în limba română a termenului boier, de origine bulgară, precum şi a unor cuvinte din limba slavilor de sud, ca: jupân, slugă etc. Însuşi termenul voievod se pare că îşi are aceeaşi origine.

În ceea ce priveşte dezvoltarea culturală, aceloraşi factori li se datorează introducerea limbii slave vechi, zisă „slavă bisericească” sau „veche bulgară”, în liturghia bisericii române şi în cancelaria domnească şi boierească. Liturghia tradusă în limba slavă veche în a doua jumătate a secolului al IX-lea, de către Metodiu şi Chiril, a fost adusă în Bulgaria în timpul lui Simeon. Atât ea cât şi întreaga terminologie privind o mai temeinică organizare a ritualului şi ierarhiei bisericeşti (utrenie, vecernie, molitvă, pristol, sfânt, troiţă, stareţ, vlădică etc.), s-au răspândit la nordul Dunării în secolul al X-lea, cel mai probabil sub Simeon şi fiul său Petru. În Transilvania, ele au pătruns în orice caz înaintea expansiunii maghiare şi catolice.

Deosebit de semnificativă pentru rolul important pe care l-au jucat legăturile aproape neîntrerupte între populaţiile de la sudul şi nordul Dunării este adoptarea limbii vechi bulgare în biserică, în cancelarie şi în general ca limbă de cultură la populaţia băştinaşă din fosta Dacie traiană, tocmai în perioada de slăbire şi apoi de încetare a supremaţiei statului bulgar de sub ţarii Simeon şi Petru, asupra teritoriilor amintite ale patriei noastre.

Adoptarea limbii slave bisericeşti sau vechi bulgare în nordul Dunării, nu s-a făcut direct de la slavo-bulgari la români, ci prin mijlocirea slavilor nord-dunăreni, care încă nu fuseseră romanizaţi. Această limbă nu va pătrunde şi în masele populaţiei autohtone romanizate, ci se va răspândi doar în mijlocul clasei dominante, devenind limba oficială a cancelariei domneşti şi a bisericii.

După crearea statului bulgar de la sud de Dunăre şi până la supunerea acestuia de către bizantini, în anii 971 şi 1018, legăturile teritoriilor de la nordul Dunării de Jos cu Bizanţul au slăbit foarte mult, dar nu s-au întrerupt cu totul. Cronicarii bizantini din această vreme nu amintesc aproape nimic despre aceste regiuni care pentru imperiul lor nu mai prezentau o importanţă politică. Flota bizantină nu mai apare pe Dunăre decât foarte rar, ca în cazul relatat mai sus despre readucerea în patrie, sub împăratul Teorii, a prizonierilor luaţi din jurul Adrianopolului, sau atunci când a adus pe maghiarii din Atelcuz împotriva Bulgariei conduse de Simeon (895).

Mai mult decât celelalte mărturii, descoperirile arheologice izolate (ceramică, monede, obiecte de podoabă), în continuă creştere, grăiesc despre slabele, dar aproape neîncetatele legături comerciale, culturale şi uneori chiar politice, ale populaţiei de la nordul Dunării de Jos cu Bizanţul, în perioadele de creare, creştere şi înflorire ale statului bulgar. La aceste legături se adaugă, îndeosebi după creştinarea din timpul lui Boris, înrâurirea culturală bizantină prin mijlocirea statului şi a bisericii bulgare.

Check Also

Probleme şi izvoare referitoare la perioada statului dac

Problema originii statului dac Toţi istoricii noştri sunt de acord cu faptul că, pe plan …

Stăpânirea romano-bizantină la sud de Dunăre. Daciile sud-dunărene

Deşi imperiul roman mai păstra câteva capete de pod pe malul de nord al Dunării, …

Dezvoltarea feudalismului între Carpaţi şi Dunăre în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Când puternicul stat al Asăneştilor manifestă semne de slăbire sub Asan Borilă (1207-1218), urmaşul lui …

Noi state independente în Europa şi America în secolul al XIX-lea

Epopeea poporului grec La începutul secolului al XIX-lea, burghezia greacă, dezvoltată mai timpuriu decât în …

Cele mai vechi ştiri bizantine despre trecutul românesc la Dunăre. Românii dunăreni şi Imperiul româno-bulgar. Relaţii cu Ungaria. Cele dintâi înjghebări de state. Lupte pentru neatârnare

La început, soarta poporului romanic din răsărit stă în legătură cu întâmplările istoriei bizantine, „imperiale”. …