Spiritul critic în cultura română în secolul al XIX-lea

Cultura română a fost multă vreme una de imitaţie. Constituită la început mai mult din traduceri şi din opere de multe ori stângace, către mijlocul secolului literatura avea nevoie de un nou impuls, ca şi de un spirit critic în stare să deosebească adevăratele valori de cele doar închipuite şi să îndrume scrisul literar spre creaţia autentică. Aşa se face că apar acum criticii imitaţiilor facile, care socotesc că un popor nu poate supravieţui cu o cultură de împrumut, că menirea scriitorilor este să scrie opere originale într-o limbă bogată şi subtilă.

Modernizarea societăţii şi a culturii române

Veacul al XIX-lea a însemnat o racordare a culturii române la cea occidentală: este perioada în care tot mai mulţi tineri, în primul rând fiii de boieri, pleacă la studii în Occident. Schimbarea obiceiurilor şi apariţia primelor semne ale noii civilizaţii devin repede vizibile, începând cu îmbrăcămintea, casa, modul de alimentaţie, şi sfârşind cu instituţiile politice şi cu aspiraţiile culturale. Instrumentele culturale ale modernizării au fost însă şcolile, cărţile şi societăţile culturale, precum Astra (1861), „Junimea” (1863), Academia Română (1879) sau Liga culturală (1891).

Un prim moment al spiritului critic în cultura română îl reprezintă apariţia în 1840 a revistei „Dacia literară” editată de Mihail Kogălniceanu. Ideile majore ce guvernau revista au fost expuse în articolul program „Introducţie”, în care autorul milita pentru originalitate („însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”), arătând că izvorul acesteia este realitatea autohtonă, istoria şi folclorul.

O altă direcţie pe care şi-o propunea editorul revistei era efortul de a asigura unitatea limbii şi literaturii tuturor românilor şi promovarea criticii literare. „Lecţia” a fost repede însuşită de scriitorii vremii: Dimitrie Bolintineanu scrie acum Legendele istorice, Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşeanul, Alexandru Odobescu scrie Mihnea Vodă cel Rău, iar B.P. Hasdeu scrie drama Răzvan şi Vidra.

„Junimea” şi alte direcţii în cultura română. În 1863 ia fiinţă la Iaşi Societatea „Junimea” care a avut un rol determinant în orientarea literaturii române spre adevăratele valori estetice. Prin operele şi prin articolele critice pe care le publică, revista societăţii „Junimea”, „Convorbiri literare”, devine promotoarea unei noi direcţii în literele româneşti - „arta pentru artă” -, care subordonează frumosului toate valorile purtate de o operă artistică. Dar „Junimea” este în egală măsură nucleul unei noi direcţii în întreaga cultură românească - junimismul -, mentorul ei, Titu Maiorescu, fiind socotit adevăratul întemeietor al spiritului critic în cultura română.

Fiindcă, departe de a se limita la literatură (în care are meritul inegalabil de a-i fi promovat pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici), critica lui Maiorescu a atins punctele nevralgice ale societăţii româneşti aflate într-un accelerat proces de modernizare. Aşa au apărut articolele critice la adresa „beţiei de cuvinte” sau a „formelor fără fond”, care sancţionau deformările generate de adoptarea prea rapidă a instituţiilor şi moravurilor apusene.

O altă direcţie, deopotrivă estetică şi politică, opusă junimismului, a fost aceea care a luat naştere în jurul periodicului socialist „Contemporanul”, dominat de personalitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. El susţinea că arta este produsul mediului social şi, ca atare, animată în chip necesar de o tendinţă ce prevalează asupra esteticului. Studiile dedicate de Gherea marilor scriitori români ai vremii căutau să arate tocmai acest lucru. Tot acum apar şi alte direcţii estetice, cum sunt cea din jurul revistei „Literatorul” condusă de Alexandru Macedonski, care dorea să scoată cultura română din sfera de influenţă a culturii germane şi s-o reinstaleze în zona spiritualităţii latine.

La începutul secolului XX, pe fondul veşnicei probleme a României: problema ţărănească, două curente literare, dar şi sociale şi politice, prind s-o reflecte în opere şi articole critice: sămănătorismul, care milita pentru o literatură inspirată din viaţa satului privită în chip idilic, şi poporanismul, care socotea că societatea românească era pregătită pentru progres, legându-l însă nu de ţărănime ci de burghezie.

Tradiţionalism şi europenism

Secolul al XIX-lea a reprezentat începutul unei dezbateri în cultura română, care avea să influenţeze evoluţia României în general. Semn al efervescenţei caracteristice culturilor tinere, dezbaterea a angajat cele mai importante nume ale elitei româneşti şi a abordat atât teme estetice cât şi subiecte politice. Prind contur acum două orientări fundamentale: tradiţionalismul şi europenismul.

Cu accente diferite de la un curent la altul, prima era ancorată în valorile moştenite şi se opunea unei modernizări prea rapide a societăţii româneşti, pe care o socotea păgubitoare. Dimpotrivă, a doua, cu principalul ei curent, liberalismul, exalta valorile societăţii moderne, inspirându-se din experienţa culturală, politică şi economică a Occidentului pe care o dorea cât mai repede introdusă şi în România.

„Junimea”

Gruparea literar-culturală şi politică iniţiată în 1863 de Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre P. Carp şi-a desfăşurat activitatea prin prelegeri publice şi prin revista „Convorbiri literare”, mai întâi la laşi şi apoi la Bucureşti. Situată din punct de vedere politic pe poziţiile conservatorismului moderat, Junimea” a combătut în viaţa culturală superficialitatea şi pseudocultura, etimologismul latinist şi italienismul.

Subliniind rolul factorului estetic în producerea şi aprecierea operei de artă şi recomandând folclorul ca sursă de inspiraţie, „Junimea” a avut mari merite în afirmarea unor scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau Ioan Slavici, care şi-au citit operele în cenaclul societăţii şi le-au publicat în revista „Convorbiri literare”.

Principalul ideolog al curentului a fost Titu Maiorescu (1840-1917) una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române. Junimiştii sunt în primul rând o instanţă critică, principiile lor călăuzitoare fiind:

  • răspândirea spiritului critic în cultură;
  • încurajarea culturii naţionale;
  • combaterea imitaţiei de la străini.

Revista „Convorbiri literare” va deveni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cea mai importantă revistă românească.

Check Also

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …